Colonia fabricii

Mai 28, 2015

Timpul se scurtează şi nu mai reuşesc să intru pe acest blog.

M-am gândit totuşi să trec aici şi ultima mea carte.

 

Despre care Bogdan Suceavă nota pe facebook:

„E un ‘Război și pace’ cu bănățeni, peste ei trece tăvălugul istoriei, un veac nenorocit, pe lângă tragediile personale, care nu lipsesc. Se ia timpul unui veac întreg și se topește într-o singură poveste abordată din trei unghiuri narative (în poem!), cu adânci rădăcini în realitate, cam așa cum a făcut Truman Capote cu ‘In Cold Blood’, apoi se imprimă textului o atingere elegiacă de la altitudinea căreia se vede ce s-a petrecut în satul zis Baloșești (unde o bună parte dintre locuitori se numeau Stănilă, cam așa cum în Ibănești, în Mureș, o bună parte se numeau Suceavă). De fapt, asta e o oglindă mult mai generală, sau cum altfel să citim că „nimănui nu-i vine să moară fără o pușcă la cap” (p.48). Dar ce sunt aceștia, născuți războinici? Nu, ci ei sunt de meserie supraviețuitori. Iată și aici: „Dacă nu plângi, n-ai cum să vezi” (p.70). E plin de diamante ascunse-n text, și n-am să explic aici de ce Burcoș e un „câine planetă”. Am citit dintr-un foc ‘Colonia fabricii’, de Moni Stănilă; ca să fie o carte perfectă lipsește doar o căciulă pe ă la rândul 1, p.48, în rest se leagă tot, un poem scris ca un thriller, cu materie de cronică de familie, prea adevărat pentru multe istorii de familie din partea asta de lume.

colonia-fabricii_1_fullsize


Poem despre Riki

August 12, 2013

Din cel mai recent ciclu. Scris pe 28 iulie la Baloșești.
.
.
19
Din patru în patru case creștem câte un câine.
Generația aceasta a fost și la noi. Un câine lung
și galben.

El locuiește în cealaltă parte a grădinii. Are doar apă
în permanență. Mâncarea o primește cu porția.
Pâine pufoasă sau mămăligă fiartă într-un
polonic de supă.

Îl scoatem pe stradă în ajunul aniversărilor. Atunci,
din patru în patru case, câinii colorați
de mărimi diferite, dar de aceeași vârstă,
sunt aduși în fața porților.

Se luptă până la sânge. Pe drumul de pământ
se risipesc măsele proaspete, sclipitoare, diamantine. Câinii
se bat și oricât i-am striga, nu răspund,
nu ascultă. Copiii îi privesc neputincioși,
înlăcrimați, iar lacrimile lor se rostogolesc în drum
sclipitoare, proaspete, diamantine.

La sfârșitul luptei sunt legați din nou
în cealaltă parte a grădinii, sunt controlați cu atenție.
În curte un copil se așază pe treptele
casei și închide ochii strâns
dacă aude vorbindu-se despre sânge.

Când primul câine moare, ceilalți îl însoțesc
și rândul se mută la casele următoare.

Într-o viață de om, doar de trei ori poți nimeri
cel mai puternic câine din sat

20130812-220220.jpg


Moarte cocoșilor din Paradis!

Iunie 17, 2013

Cum naiba s-a nimerit că din toți puișorii de anul trecut, numai unul nu a fost cocoș. Iar din cei 11 cocoși, numai eu sunt roșu.

Stăpâna s-a gândit bine și când am crescut, ca să nu „gubăvim” găinile, doar 16, ne-a mutat într-o curticică aparte pe șapte dintre noi. Gard în gard cu fostul paradis. Acesta a fost momentul nostru de tristă glorie, al cocoșilor fără găini. Dar și momentul în care eu am înțeles de ce pușcăriașilor – unora dintre ei, mai chinuiți de ceilalți – li se spune petuh, adică cocoș.

Bătaie, viol, ură. Între șapte cocoși. Noi, cei care trăiam separat. Lupta pentru supremație a fost înlocuită de lupta pentru supraviețuire. Foarte repede, în doar câteva zile, s-au format găștile. Cei porumbaci de o parte și cei galbeni de alta. Câte trei. De după gard, șeful stătea între găini, privindu-ne cu dispreț. În special pe mine.

Mi-e și rușine să povestesc câte zile m-am târât pe brânci. Am mâncat mai mult praf decât porumb. Și chiar și așa tot eram în ocheanul celor care crescuseră de aceeași cloșcă cu mine. Zile vechi, zile uitate. Mă dezouasem și eu la fel de alb ca toți cretinii ăștia și până să ne crească tuleiele, am fost toți în aceleași drepturi. Dar zilele bune s-au dus. Cine spune că animalele sunt mai bune decât oamenii, să-i dea Dumnezeu ce crede. Să fie cocoș roșu cu alți șase în curte mică măcar o săptămână.

DSCN4517

Singura soluție a fost să mă supun total. Poate există cocoși care pot bate șase deodată, se mai povestește câte una din asta printre găini. Dar mă gândesc că ori e o poveste gogonată, ori nu sunt eu ăla. Nici nu cred că sunt așa zmei printre noi. Și dacă sunt, treaba lor. Eu trebuie să mă descurc. Roșu cum sunt. Măcar există un dumnezeu al cocoșilor că m-am născut cu creastă scurtă și asta m-a ferit de o năpastă. N-ai vrea să ai o creastă bogată când toți îți sar în cap.

După câteva zile, zile în care mi-am urât culoarea și viața, s-au creat noi preocupări printre noi. Cine reușește să escaladeze gardul dintre cele două curți și să se întoarcă la găini. A fost prima zi frumoasă din ultimele. Am zis Doamne ai milă, am zis zburați puilor, zburați, mergeți înapoi în paradis. Dar toți. Recunosc, fiindcă oricum mândria mea a fost demult transformată în cârpă murdară, că am și plâns cu amar și disperare chiar. Mi-am spus că aș zbura eu mai bine decât toți și i-aș duce dincolo, unul câte unul.

Și acest gând mi-a fost spre izbăvire. Fiindcă abia atunci m-am gândit cum să mă descurc. Între două bătăi, mă străduiam să învăț să zbor. Dar nu în paradisul găinilor, ci sus, mai sus, pe cotețul nostru înalt cât un om de statură medie.

Ca să reușesc, trebuia să îmi păstrez penele în piele. Așa că, deși sunt o fire mai meditativă, cu adânci înclinații pacifiste, am început să le mai trag și eu câte un cioc în cap celor care mă pândeau ca pe o scârbă. Așa se face că, nici acum nu îmi dau seama bine, cei doi cocoși galbeni, cei mai răi și mai afurisiți, au început să mă accepte. Găinușă, unul din galbeni, cu mutră de găină, oricât de incredibil ar părea, e singurul care și-a păzit perfect și creasta, și penajul. Și pe deasupra a mai înșelat și stăpâna, care, dacă voia să ne mai tragă o cotonogeală în plus, se arunca spre celălalt galben. Fiindcă pare mai falnic. Și fiindcă a înțeles toată curtea că galbenii fac legea. Așa că Găinușă, un adevărat despot, scăpa de picioarele omenești, iar prietenul lui de arme încasa bătaia.

Până ce porumbacii, bătuți bine de galbeni, au reușit să treacă gardul, eu mi-am exersat zborul. Și încă bine. Am slobozit primul meu cucurigu, fără să mi se mai smulgă creasta, fără să mai încasez ciocuri în cap.

Acum, mă gândesc, că spiritul meu liniștit m-a salvat. Cu câteva zile înainte de Paști, doi dintre ai noștri, s-au mutat în locuința cocoșilor morți. Sub ochii noștri. Un alb și un galben. M-am uitat îngrozit. M-am uitat îngrozit și printre cocoși. N-aveau nici o treabă cu moartea celor doi. Își cocoșeau liniștiți găinile mai departe. Cum așa? Și pentru prima data în viață am realizat că toți frații mei sunt proști ca noaptea. Se bat ca orbii, își smulg crestele, își sparg capetele și nici o secundă nu se gândesc că ar putea ieși din curte odată cu stăpâna. Hm, perspectiva asta m-a îngrozit și mai mult.

Care au murit, care au sărit gardul. În curtea mică am rămas eu cu Găinușă și cu purtătorul lui de arme. Mă băteau în continuare, dar mai cu înțelegere, aș spune. Așa că mai dădeam și eu înapoi. Sunt prea modest să îmi imaginez că se temeau de mine, dar nici nu pot să îmi explic relația de toleranță dintre noi. Poate chiar am reușit să mă impun, habar n-am. Cert e că am început să mâncăm alături, ne mai ciocăneam unul pe altul, care cum, iar când se luau ambii după mine, mă umileam din nou până la ceruri și înapoi, aruncându-mi de bună voie capul în țărână. Jenant, da, dar viața nu te întreabă. Și pentru ce să mor? Pentru o zamă? Înțeleg și eu dacă ar fi o clauză nobilă: lupta pentru independență, supraviețuirea întregii rase, dar așa, în curtea cea mică, pentru ce să mor?

Când am reușit să urc pentru prima dată pe coteț, m-am simțit o pasăre împlinită. Și fericită. Și poate de acolo mi s-a tras restul…

DSCN4267

Eu nu sunt un cocoș prost. Cu adevărat nu sunt prost, și nu spun din mândrie. Că dacă aș fi așa de mândru, n-aș povesti de toate ciomăgelile îndurate. Deci, cum vă spuneam, nu sunt prost, așa că singur am înțeles două lucruri. Primul: că nu degeaba e un gard în jurul nostru, iar al doilea, de o importanță vitală: că cei mai focoși dintre noi, cei fără drept la găini, pleacă primii spre cuțitul cu mâner negru.

Au fost momente când, bătut până la sânge, nu mă mai interesa dacă voi ieși printre primii spre cuțit, dar când îmi mai reveneam, mă uitam în jur și îmi spuneam: trebuie să fie un dumnezeu al cocoșilor care să vadă toată suferința mea.

Pe coteț, sub crengile unui liliac în floare, am început să-mi oblojesc rănile și să visez din nou la o viață liniștită. Nu coboram decât când nu mai suportam foamea sau setea. Iar galbenii parcă respectau chestia asta la mine. Îmi dădeau voie să mănânc. Dar, cum toate sunt deșarte și trecătoare, nici liniștea pe coteț nu a durat.

Mai întâi oamenii au început să mă fileze tot mai insistent. Îmi spuneam, bun, cuțitul e la gâtul meu, încă nu e, dar îl simt. Jos, la poalele gardului de lângă coteț, era o verdeață de te ungea pe ochi. Dar, v-am spus deja, nu am nesocotit existența gardului. Deși aș fi putut să gust acele bunătăți cu ușurință. Însă mă uitam cum oamenii vin, cercetează, pun apă și iarăși vin și se uită la acele mici și gustoase verdețuri. Mi-am spus: dacă luăm picioare că ne batem între noi, cu atât mai mult dacă vom sări la verdețuri. Și nu m-am dus. Și felul în care mă priveau oamenii mi se părea că are legătură cu gardul și verdeața. Nu am sărit dincolo, dar nici nu m-am îndurat să renunț la amiezile mele minunate printre florile de liliac. Așa se face că mă tot apropiam de flori. Până când am ajuns să îmi petrec zilele pe o margine de acoperiș, direct perpendicular cu grădina de verdețuri. Nu mai stăteam deasupra curții, ci mă așezam cât mai departe de galbeni. Oamenii mă studiau atent, mi-au făcut și poze și dacă nu mă înșel au început chiar să îmi zâmbească. Iar eu m-am încăpățânat să petrec acolo cât mai mult timp. Mi-am dat seama că dacă fac un pas greșit, adio viață. Pentru amărâtele de verdețuri. Așa că nu am sărit, nici nu aveam de gând. De vreme ce tot eram dator cu o moarte, de ce să mă lipsesc de tihna de pe coteț, dar nici să îmi grăbesc moartea nu voiam. Fiindcă vedeam bine că din curtea cu cocoși fără găini, se mai făcea o singură ieșire.

Fericirea a mai durat două zile. A intrat stăpâna când coborâsem să beau apă. Am țipat deznădăjduit și am fugit mai abitir decât galbenii, mă uitam prin părți cu o disperare soră cu moartea, și am înțeles clar că nu după galbeni fuge, ci după mine. Of, doamne, există sau nu un dumnezeu al cocoșilor? Ceilalți oameni ai casei priveau de după gard și vorbeau tare între ei. Am cotit de câteva ori prin colțurile curții, i-am trecut de câteva ori printre degete, țipetele mele erau tot mai răgușite, galbenii s-au ascuns speriați în coteț și simțeam cum urmăreau de acolo vânătoarea pornită împotriva mea. Nu mai vedeam bine în jur, e clar că nu voiam să mor, dar cât poți fugi pe patru metri pătrați?

M-a prins.

N-a durat mult. Inima îmi spărgea pieptul. Am strâns ochii. Am scos un ccccc trist și prelung. Am înghițit în gol, și laș ca de cele mai multe ori, am hotărât să rămân cu ochii închiși. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu vreau să îmi privesc moartea în față.

Deodată vâjjjjjjjjjj! Plutesc în aer, mă răsucesc și pleosc. Și simt pământul, nu cuțitul, ci pământul. În jurul meu cotcodăcitul găinilor. Am căscat ochii. Eram, din nou, în prima curte. Între 16 găini. Și încă traumatizat de gândul morții, am realizat până să mă bucur: între 16 găini și 6 cocoși. Și am oftat. M-am cocoțat pe niște lemne, m-am făcut chitic și fără să pâsâi măcar, m-am pus pe calcule de logică. Prezența mea aici poate fi o hotărâre bună pentru viața mea. Săracii galbeni. Sunt aici, nu voi ieși la cuțit. Am privit în jur. Cotețe înalte din zid. Nu vedeam capătul lor. Deci sunt din nou cu un pas mai departe de cuțit, cu un pas mai aproape de moartea prin bătaie. N-am spus nimic. Am tăcut și am așteptat să se înnopteze. Un galben mai în vârstă mi-a atras atenția asupra lui. Am înțeles, ești șeful, și și-a văzut mai departe de cocoșitul găinilor.

Noaptea a venit ca o binecuvântare, am intrat în primul coteț și am înnoptat cu două rațe mute care stăteau la clocit. Două rațe albe. Îl știam pe rățoiul lor maro și mare. Nu se amesteca niciodată cu noi. Își căuta un loc confortabil și dormea. N-avea nici o spaimă. Când l-a adus prima dată, cocoșii au încercat vreo două zile să îl bată, dar au pățit-o. Ooo, cât mi-aș dori să fiu iubit de rățoi, să mă tolănesc și eu lângă el și nimeni să nu îmi strice tihna, aș fi bucuros purtătorul lui de arme. Am adormit visând la prietenia rățoiului mut. Evident, fără speranță. Nu ne-am împrietenit.

Dimineața m-am dus afară. M-am amestecat printre ei. Am mai luat câte un clonț în cap, am mai dat și eu câte unul. Dar viața părea să devină mai bună și pentru mine. M-am apropiat și de găini. Of, culoarea mea roșie, trei zile a durat înțelegerea, până ce al doilea din curte, un porumbac arțăgos, mi-a sărit în spate. Și nu o dată, nu de două, dar de zeci de ori. Am încercat să ripostez și învățat de la Găinușă și aghiotant am fugit într-un colț și am plecat capul. Blestemată decizie! A început să-mi curgă în cap cu lovituri, iuți și tari, și am simțit fierbințeala sângelui meu cum îmi curge în ochi. Și mi-am imaginat, câteva secunde, că stau la soare sub florile de liliac.

M-au salvat oamenii. De data asta. Însă războiul se anunța crunt. Porumbacul mă urmărea cu ură. Oamenii m-au dus și m-au urcat în cotețul găinilor, pe o poliță înaltă. Veneau din când în când să mă vadă. Și oamenii, și Porumbacul. Sângele îmi șiroia din cei doi bănuți de sub cioc.  Nu primeam aer și nu vedeam bine. Țineam ciocul larg deschis și încercam să respir. Auzeam haosul de afară. Fiindcă înainte să apuc eu să fiu înhățat de oameni, stăpâna l-a luat pe Porumbac de o aripă și l-a azvârlit la galbeni. Acolo e plângerea și scrâșnirea dinților. Pentru Porumbac. Ca doi lupi hămesiți l-au primit galbenii. L-au ciocănit de două ori pentru fiecare bătaie luată de mine. Dar nu din prietenie, o, nu! Faptul că eu fusesem aruncat în paradis le-a readus împotriva mea toată dușmănia. Ori eu, ori Porumbacul, lor totuna le era. Moarte cocoșilor din Paradis, doar asta conta! Răzbunarea traiului bun.

DSCN4664

Se auzeau până la mine tânguirile morții, așa că stăpâna s-a dus și l-a dat înapoi la noi. Asta după ce a încercat să îl atârne sub liliac, unde prostul nu a stat. A coborât la lupii galbeni.

Am mai încercat o dată să ies, dar cum am dat de lumină, am dat și de Porumbac. Cu creasta însângerată. Mi-a sărit în față. După vreo două ore, m-am gândit că oricât aș fi de pașnic, nu pot să stau la nesfârșit în beznă. Trebuie să îl înfrunt. Cu inima mică am ieșit și mi-am spus: nu voi mai pleca sub nici o formă capul. Ori eu, ori el. Și culmea, am rezistat. Mi-am înfoiat penajul, m-am așezat în ușă, cu gâtul întins la maxim. Când a sărit am ripostat. Apoi, rapid, mi-am dat seama că trebuie să fiu mai cu inițiativă. Am sărit eu primul. Nu mai simțeam durerea, simțeam doar sângele clocotindu-mi în piept, pus în mișcare. Ne-am ciocnit în aer. A țâșnit un val de sânge. Încă nu mi-era clar dacă doar de la mine. Am intrat pieptiș și am lovit cu forță. Am reușit chiar să-l pun în fund. I-am ciupit creasta cu putere. Și când începusem să sper la prima mea victorie adevărată, din toată viața mea de cocoș, au venit oamenii, toți trei și m-au scos și de data asta. Pe el l-au mai dat o tură pe mâna galbenilor. Dacă am văzut asta, am început să sper că de acum el va fi luat la ochi, iar eu voi fi victimă. Sau poate că nu.

Așa că după ce și-a mai luat câteva ciomăgeli de la galbeni, singur și-a luat zborul și s-a întors. Oamenii ne-au închis, iar pe el l-au lăsat toată noaptea afară. Am dormit puțin. Și am fost foarte trist. Și m-am întrebat din nou de ce eu singur, între atâția frați, a trebuit să fiu roșu.

Să vă mai explic că dimineața cum s-a deschis ușa și am dat să beau o gură de apă Porumbacul mi-a ieșit în cale? Să vă mai spun că am încercat să mă apar? Că au venit oamenii? Că am stat până spre seară pe poliță cu o găină roșie și bătrână care se scârbise de cocoșeală și nu mai voia să iasă nici la mâncare?

Se apropia seara. Mă tot socoteam. Dacă voi sta în beznă și viață tristă, și mâncare puțină. Și poate oamenii vor uita de mine. Am dat să ies. Până la ușă. Porumbacul a apărut în fugă. O femeie stătea cocoțată pe gard și urmărea. Dar nu știu ce a fost mai departe. S-a făcut liniște, apoi ai noștri au început să cârâie. S-a auzit alergătură multă.

Am ieșit. Și Porumbacul nu era. Femeia se uita din nou prin gard. Am văzut sânge cald în curte. Sânge de cocoș. M-am apropiat de ceilalți și m-am amestecat printre ei. M-am urcat pe o găină cu jumătate de gând la ea și cu cealaltă jumătate la speranța de viață. Dacă voi trăi, voi lupta pentru ierarhie. Nu dau înapoi. Nici de la cuțit.

DSCN4678

Duminica Tomii,

2013


bradul – salvarea lui şi animalele de companie

Decembrie 20, 2012

O postare, cu drag, pentru Carolina.

1. Oamenii sunt extrem de derutaţi. Deruta vine din faptul că nu înţelegem lumea în care trăim. Ca să vă dau un exemplu: oamenii înainte de cădere erau vegetarieni. Da, dar erau şi goi. Cum ar fi astăzi dacă toţi vegetarienii să umble dezbrăcaţi?

2. Oamenii vor să protejeze viaţa. Aşa că îşi iau un animal de companie. 90 la sută din aceste animale sunt castrate, iar 80 la sută sunt combinaţii genetice. Iar noi considerăm că le protejăm specia.

3. Căprioara mănâncă iarba, iar tigrul mănâncă sărmana căprioară sau un om. Omul mănâncă iarba şi căprioara. Dacă omul ar fi renunţat  la căprioară / oaie / porc etc, ele s-ar fi înmulţit într-o mie de ani încât ar fi sufocat planeta şi ar fi mâncat toată iarba. Câte oi ar fi în o sută de ani dacă o mieluşea ar naşte două mieluşele care la rândul lor ar naşte patru mieluşele care la rândul lor ar naşte 8 mieluşele (pe patru ani ar însemna deja 15) care ar mânca iarba, pomişorii, salatele etc. Tigrul ar trebui să mănânce oile / căprioarele etc, ca nu cumva să rămânem fără spaţii verzi.

4. Iarba e mai mică şi mai firavă decât un pom. Deşi din punct de vedere botanic diferenţa dintre ele e doar de durata vieţii şi de mărime. Ca diferenţa dintre un om şi o vrăbiuţă. O libelulă trăieşte o zi, o albină – 9 luni. Conform logicii (vorbind despre durata de viaţă): mâncăm salată, dar nu tăiem copacii, rezultă că putem omorî libelulele, dar nu albinele sau alte insecte longevive; (vorbind despre mărime): putem mânca un papagal, dar niciodată un elefant.

5. Oamenii cumpără brazi artificiali: din comoditate sau ca să protejeze natura? Brazii artificiali sunt extrem de toxici, pe lângă faptul că sunt urâţi. Fabricarea lor face rău stratului de ozon 🙂 . Brazii de Crăciun sunt o afacere. Oamenii care îi vând, îi cresc cu acest scop în rezervaţii speciale. Nu are loc defrişarea munţilor pentru sărbătorirea Crăciunului. E o afacere: ca o seră cu salată sau o fermă cu porci. Pantofii de piele, cerceii din lemn, creioanele dermatografe, şi toate produsele care conţin lemn sau piele au fost fabricate dintr-un pom tăiat sau dintr-un animal înjunghiat. Deci nu am văzut nici un om care să nu profite de pe urma unui pom tăiat sau a unui animal mort.

6. Cei care privesc descumpăniţi brazii de Crăciun sau cârnaţul de porc afumat se joacă cu căţeii castraţi şi se extaziază în faţa unui bonzai – care e subnutrit şi tăiat pe etape ca să ajungă pitic.

Marea nedreptate pentru mine vine din deruta oamenilor. Ei din bună credinţă vor să apere animalele şi pomii, însă din derută uită de problemele esenţiale: cum s-ar spune văd paiul, dar nu bârna. Anticoncepţionalele sunt avortive. Cine ia pastile anticoncepţionale permite eliminarea (avortare) ovulului fecundat din trupul său, fără să ştie vreodată numărul vieţilor întrerupte. Asta e trist, nu mai merge pe tonul articolului 😦 . Copiii morţi de foame, dictaturile, avorturile, drogurile, cerşetorii, prostituţia.

 

Dar asta e lumea căzută. Asta e consecinţa paradisului pierdut.

Ce să mai facem?

 

Aşa că nu vă mai luaţi de bradul pe care vreau să îl împodobesc conform tradiţiei. Câtă vreme – conştient sau nu – vă jucaţi cu animale castrate, aveţi curele de piele, cercei de lemn – nu vă mai luaţi de cîrnaţul de porc şi bradul de Crăciun 🙂

PS. Acum fără glumă: intenţiile sunt frumoase. E bine să nu sacrifici animale şi să nu încurajezi exploatarea brazilor. Cinste celor care o fac!

Cinste şi celor care nu ucid paianjenii din casă.

Cinste şi celor care încearcă să ajute un bolnav sau un cerşător.

Cinste celor care protejează viaţa la toate nivelurile ei.

Cinste celor care au grijă de animalele lor castrate.

Până la urmă, cinste tuturor că vine Crăciunul! Însă vrem-nu vrem trebuie să recunoaştem: trăim în derută şi într-un fel sau altul încurajăm cel puţin un lucru rău în viaţă.

Pentru cineva un brad nu e totuna cu salată. Pentru altcineva un avort nu e luarea unei vieţi. Pentru alţii un animal castrat poate fi fericit. Fiecare cu deruta lui. Însă singurul lucru cert e că de la firul de iarbă la elefant – fiecare încearcă să crească, să înflorească şi să îşi depună sămânţa.
Şi fiecare se hrăneşte din viaţa celuilalt, fie el floră sau faună.

DSCF7001bradul meu de anul trecut 🙂

 

 


PA PA PA PA ZO KE (Tο Aλφαβητάρι του Mοναχού)

Decembrie 15, 2012

Bild 056

Acum 9 ani. Postul Crăciunului.

Părintele Leontie mi-a dat o casetă, încă nu se purtau CDurile. A spus că o are de la Putna si că e acolo un imn al monahilor. Nu înţelegeam eu mare lucru, dar am luat caseta şi mi-am înregistrat-o. În postul ăla, parcă înnebunisem toţi cu caseta aia. Toţi ne-o înregistraserăm şi numai PA PA ZO KE aveam în cap.

O ascultam la maxim. Părintele Leontie o avea şi pe partitură, dar pentru mine, caseta conta. N-am fost eu vreo protopsaltă, aşa că nu-mi folosea partitura.

Părintele Veniamin asculta şi el doar PAPAZOKE.  Nu ştiu cum ascultau părinţii la mănăstire, dar mie, în casă, mi se scutura bradul de la PAPAZOKE, cum îi spuneam noi.

Anii au trecut. Caseta s-a sricat. Casetofonul nu mai merge. Părinţii au fost mutaţi la altă mănăstire. Eu mi-am schimbat duhovnicul. Pe Părintele Leontie nu l-am mai văzut de muuuuulţi ani. Însă eu am rămas în suflet cu amintirea acelui Crăciun. Ce curaţi eram, ce bucurii simple aveam!

Când am învăţat să umblu pe net, am tot încercat să găsesc un PAPAZOKE. Nici vorbă!

Am încercat să caut: imnul monahilor (ro şi gr), papazoke, ni pa zo ke di, tot ce îmi mai aminteam. Nici prin cap nu mi+a trecut să cautş ALFABETUL CĂLUGĂRULUI. Şi nu am reuşit. Iar omul, cum în timp îşi uită deprinderile vechi, se îndepărtează de bucuriile simple.

Am uitat de papazoke. Un timp. Alteori îmi aminteam. Dar am renuntat sa mai caut acul în carul cu fân.

Azi, la 9 ani distanţă, după ce am ascultat colinde de Ioan Bocşa, am vrut sa caut un Terirem. Şi văd la un moment dat: MONACHOS KAI TERIREM. Zic, ia să văd, dacă e vreun terirem de juma de oră. De la primul acord, am ştiut: PA PA PA PA ZO KE!

Bucuraţi-vă cu mine!!!!!


jurnal de zile mici

Iunie 22, 2012

Ziua întâi:

Am văzut două filme cu Tom Hanks: Terminalul și Culoarul morții.  Filmele acestea despre dezechilibrul umanității, despre răutate și lipsă de compasiune, despre rasism și șovinism, m-au făcut să înjur de două ori din cauza nerecunoașterii golului dat de Marko Devici. Franța pleca acasă, Ucraina rămânea. A fost o greșeală sau un acord tacit în favoarea Franței?

Ziua a doua:

Ieri am avut o discuție faină cu Anatol Ștefăneț, maestrul de la Trigon. Interviul va apărea în revista Punkt.

Ziua a treia:

Ion Buzu a fost din nou faultat de Consulatul României din Chișinău. Deci nu va citi la București pe 24. A fost amânat până a pierdut trenul. Ca în decembrie când nu ne-a putut însoți la Timișoara.

Ziua a patra:

Urmărim meciurile. Ținem cu Germania. Din când în când mai fumăm câte o țigară în cameră. E vară și putem aerisi. Cum stăm în pat, am așezat scrumiera pe o carte. Asta mi-a amintit de Todor. Venea la noi, la Tomești, să vadă meciurile. Îi plăcea la noi la fotbal. Nu e prea fain să vezi meciurile de unul singur. Nu voia să se descalțe așa că se așeza pe colțul canapelei. Apoi cerea de la mami un ziar. Îl desfăcea și își așeza scrumiera: ca să nu împrăștiem scrumul, adăuga. Un om puternic și pedant. Și a fost seară, a fost dimineață, Todor a murit. Dumnezeu să îl odihnească.

Îmi amintesc cum ne ridica în sus (aproape că aș putea spune: de urechi. Ca să creștem mari.).

Ziua a cincea:

Aș vrea să am bani să îmi cumpăr o casă.

Ziua a șasea:

Mihail Vakulovski vine săptămâna viitoare la Chișinău. Va fi un eveniment super. Nu-l ratați! Detalii pe Republica.

Ziua a șaptea:

Ne-am întâlnit cu Romeo Damaschin. Ni l-a adus pe Sf Antim Ivireanu. Icoană și cuvânt.

Zi de odihnă.

Amintiri:

(Hosă cu două minți, Bogdan Lipcanu / de confundat cu Sandu, și IO)


o discuţie cu Ghena Popescu

Martie 6, 2012

„Eu nu cer. Ce mi-e necesar îmi iau singur. Sau protestez în raportul în care pot fi alături de cei care pot cere ceva sau lua. Eu îmi închipui că mă pot mulţumi cu mult mai puţin decât îmi imaginez. Nu cer. Nu spun că asta e bine sau rău. Încă nu am o grilă pentru bine şi rău; nu pot spune ce e bine sau rău. Ce fac e mai degrabă o formă a răbdării.”

interviul intreg pe punkt