Mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă

Iulie 26, 2012

(fragment nescris din cartea În gura foametei de Alexei Vakulovski)

Alexei Vasilievici, ce să vă spun? Sunteţi om cu carte, om citit. Ştii matale prea bine. Oricât ar încerca cineva să vorbească despre foame, nu mă convinge. Mi-e a mânca. Ne-au mătrurat podul. Ne-au căutat grâul şi în perete. Pe unii i-au mutat în Palanca. Mi-e a mânca şi acuma după toată masa asta, să-i dea Dumnezeu sănătate la Sofia Vasilievna. Să nu treceţi prin foamete, Doamne fereşte! Că foamea nu-i ca bătaia, Alexei Vasilievici. Că o capeţi până leşini, ce uciganie n-ar fi, şi să mori, da’i mai repede cumva. Da’ aşa, Alexei Vasilievici, să nu-ţ’ puie nici tata o fărâmă de făină în palmă…! Eu eram copchil, da’ tot am înţeles că foamea îţi roade firea, şiţi ce zic? Nu mai poţi să zâmbeşti la nime’. Ce mai ţi-e un tată sau mamă? Nu te mai uiţi la fraţi decât că-s mulţi. Te uiţi că tre’ să rupi în două o cartoafă îngheţată. Ştii am avut o soră mai mare, Lida, avea zece ani, la foamete, cu patru ani mai mare decât mine şi mi s-a făcut rău prin decembrie. Era gata cu mine. Mama era în Polonia, iar tata se prăpădise în război. Deja mi-l închipuiam pe Ivănaş Spătaru cum mă aruncă în sanie peste alţii şi mă duce. Şi plângeam aşa fără lacrimi, de frică, stăteam cu ochii în tavan şi făceam îîî-îîî, da’ Lida plângea şi ea. Şi-mi îndesa pâine din trestie cu scoici în gură şi tot zicea, mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă. Şi plângea săraca, plângea aşa, vă daţi seama Alexei Vasilievici, că ea, vai de zilele şi păcatele noastre. Şi-a tîiat pâinea, şi-a luat-o de la gură, şi tot repeta aşa mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă, şi după ce îmi îndesa pâinea în gură îşi lipea palmele de obrajii mei aprinşi de febră şi îngâna după mine îîî-îîî. Se uita, aşa, fix în ochii mei şi se căina cu mine.

S-a prăpădit Lida, Doamne iartă-mă, păcatele mele Alexei Vasilievici, s-a prăpădit ea şi eu am trăit. Pentru mine s-a prăpădit săraca. Am ucis-o, Alexei Vasilievici. Şi cum să mai trăiesc eu cu pace? De-aia, cum credeţi? De-aia am plecat în Trebujeni.  Nu mai pot să văd cu ochii ăştia, vai de mine, nu mai pot să privesc Antonocva că-s bătrân, Alexei Vasilievici, şi uite, în Trebujeni merg pe dealurile alea de piatră şi parcă îmi vine tot a spune: mi-e a mânca. Mă duc spre Scoc, da’n gând tot aşa îmi vine: mi-e a mănâncă, şi mă pun pe malu’ Răutului cu o bucată de plăcintă, da’ cum să mânc? Mai pot eu pune plăcintă în gură, Alexei Vasilievici? Şi mă uit aşa, că şi apa aia seamănă cu foamea. Neagră şi stătută. Tulbure, nu vezi prin ea. Aşa şi foamea ne întuneca la chip, parcă toţi eram scoşi din Răut sau din Nistru, puşi aşa la uscat ca scoicile, şi apoi fărâmaţi cu sucitoru’ să ne facă făină pe toţi, să ne mânce comuniştii bată-i Dumnezeu să-i bată, că din cauza lor s-a ucis Lida, iar pe mine neom m-au făcut. Că spune mata, cum să mă mai împac? Că vezi, eram prunc, nu mi-am dat seama cum s-omoară ea de dragu’  meu. Şi ce să spun acu? Poate chiar că mi-am dat seama. Poate de aia nu mai pot trăi ca tot omu’. Nici nevastă nu mi-am luat. Că nu m-a lăsat inima, fiin’că eu ştiu, Alexei Vasilievici, cum era foametea. Şi nu e, să mă crezi, chin mai mare pe pământ. Şi nici păcat mai mare ca ăsta. Cum să ucizi copiii cu foametea? Că-i greu şi-i mult. Nu trece. Lung şi greu, aştepţi zi după zi, tot cu gândul la pâine eşti. Şi-apoi începe a te durea capul, şi se îmflă pântecul. Săraca Lida, de-aia nu mai vin în Antoneşti, că de la drumu’ mare, cum mă apropii de sat, îmi apare-n minte cu obrajii aprinşi de la plâns, îi simt căldura din mâini, cum mă ţinea şi îngâna cu mine îîî-îîî.

Ş’apoi nu degeaba e un Dumnezeu în cer! S-or înturna toate cumva, şi-o fi Lida mea, Dumnezeu s-o ţie, o fi îngeraş. Da’ parcă şi asta nu mă linişteşte. Că m-am mâniat şi pe Dumnezeu, Doamne iartă-mă, Alexei Vasilievici, o bucată de pâine, cum vezi astăzi că aruncă alţii la gunoi. O bucată iac-atâtica de pâine, şi aş fi şi eu om şi Lida în viaţă. Iartă-mă Doamne, păcatele mele, că nici eu nu mai înţeleg, cine a ucis-o. Comuniştii, eu,  sau Dumnezeu bunul? Spune matale, Alexei Vasilievici, spune matale, fie-ţi milă, să mor şi eu cu pace. Mi-a fost frică să mă prăpădesc, nu m-am mai gândit la Lida, numa la Ivănaş Spătaru mi-era gându’ atunci. La sania lui plină cu morţi. Şi aşa şi-am mâncat pâinea Liudei. Doamne iartă-mă, păcatele mele, Alexei Vasilievici.

(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)


o surpriză de la Pere Bessó

Iulie 14, 2012
Querido poeta y amigo Andrei: Las nuevas generaciones vienen pegando fuerte y empujan lo suyo. Una exmonja, teóloga, casada con el poeta moldavo Ales Vakulovski, activista cultural y poeta. Estoy hablando de Moni Stănilă, y he dudado entre el poema que finalmente te envío u otro que dejo para posterior ocasión, Ras/putin, que evidentemente es un juego de palabras entre el histórico personaje de la corte del zar y el presidente Putin… El poema como tu amas nadie sabe amar es, claro está, un poema de amor con sorprendente final. Espero que nuestra gente lo goce. En la foto que te envío aparece con su inseparable cruz de madera, que frecuenta sus poemas.

La poeta Moni Stănilă (1978) es una joven escritora de Timişoara, que se ha establecido en Chişinău. Ha editado ya dos volúmenes, uno de poesía y un diario de conversión. Desde hace un año se encuentra en R. Moldova y ha logrado hacer un montón de cosas importantes: se ha casado con el escritor Alexandru Vakulovski, ha lanzado el Cenáculo ‘República’ y, desde hace poco, cada viernes mantiene su colaboración de firma en Timpul. En todo lo que hace se siente su pasión por la teología, que no es sólo pasión, sino más bien sentido de vida. Moni Stănilă estudió en Timişoara en la Facultad de Filología y Teología, y en Sibiu ha obtenido el doctorado en Teología… Hasta 2008 ha publicado artículos de teología y el diario de conversión. A partir de ese año, poesía y artículos en las revistas Vatra, Orizont, Stare de urgenta, Tribuna, Tiuk, Verso… Presente en diversas antologías: Nasturi in lanul de porumb (Editura Brumar, 2008) y Antologia Pavel Dan 50 (Editura Marineasa, 2008). Su poemario de debut: postoi parovoz, confesiunule dogmatistei.

 

aşa cum iubeşti tu nu ştie nimeni să iubească
privirile tale coboară cristic peste pantofii celor din jur
şi asta doar la tine am văzut
mîinile ţi se aşează în poală uşor ca doi fluturi imenşi
pregătiţi să moară
cînd îţi răsfiri barba cu degetele mă aştept
să crească încontinuu şi să
te învăluie
cum iubeşti tu
nu ştie nimeni
toate
femeile goale în foldere ascunse
îmi electrizează venele
cum iubesti tu
cum eu îmi fac bagajele
cum tu te gîndeşti la sinucidere
 
així com tu estimes ningú no sap estimar  
les teues mirades baixen crístiques a les sabates
dels del voltant
i això només ho he vist de tu
les mans se’t posen en la falda suau
com dues papallones immenses
prestes a morir
quan et separes la barba amb els dits espere
créixer continuament
i envoltar-te
com tu estimes
no sap ningú
totes
les dones nues en carpetes amagades
m’electritzen les venes
com tu estimes
com jo em faig les maletes
com tu penses en el suïcidi

así como tu quieres nadie sabe querer
tus miradas bajan crísticas a los zapatos de los de alrededor
y eso sólo lo he visto de ti
las manos descansan en la falda suave como dos mariposas inmensas
listas para morir
cuando te separas la barba con los dedos espero
crecer de continuo
y envolverte
como tú quieres
no sabe nadie
todas
las mujeres desnudas en carpetas ocultas
me electrizan las venas
como tú quieres
como yo preparo el equipaje
como tú piensas en el suicidio
* erată: am doar masterat în teologie si nu am fost călugărită, însă a existat un plan în această direcţie
text preluat de pe blogul lui Andrei Langa

un cadou și o scrisoare

Iulie 1, 2012

Eu, dragă mami, mă descurc bine unde sunt și nu las pe nimeni să glumească pe seama mea.

uite:

(foto: Eduard Bizgu)

iar ție îți trimit:

(foto: Carmina Vakulovski)

La mulți ani, mami!