Gheena, scrisoare deschisă pentru Alex Condrache

Am terminat de redactat interviurile și mă gândeam la ghena de care te mirai. M-am gândit bine şi ştiu precis că am trăit în blocuri cu ghene. Dar unde? Când? Sigur nu la Tomeşti. Îmi amintesc foarte bine cum e la Tomeşti. E totuşi casa!

La Tomeşti e dificil să arunci gunoiul, nu e una-două. Pentru că există un sigur loc de aruncat gunoiul în tot satul. Aşa că toţi mergem acolo. De când eram mică e aşa.

Ieşi din bloc, treci de scara mea şi de scara următoare, faci colţul înspre aleea de la blocul şase, treci podul de la şcoală şi mergi pe drumul nou până la gunoi. Când eram mici, era criză de pungi. Nu era ca acum. Să strângi gunoiul în pungi aşezate în găleata de gunoi. Pungile se păstrau, doar costa un leu una! Puneai direct în găleată şi cu timpul se aşeza un jeg negru şi cleios. Dar oricum era regulă. Când veneai de la gunoi, coborai scările de lângă pod şi clăteai găleata în Bega. Era acolo o piatră mare gri-verzui. De pe trepte, coborai pe pietroi şi clăteai găleata. Asta era singura parte mişto din aruncatul gunoiului. După ploi abundente pietroiul intra sub apă, iar noi clăteam găleata direct de pe trepte.

Dar unde? Unde oare era ghenă? Poate la căminul 15, unde stătea Eliza, ăla de lângă 3 F? Sau poate în 17? Parcă nu în 17. S-ar putea la Sibiu, în căminul de la peda. Ştiu sigur că şi în 15, şi la Sibiu, era un balcon în capătul holului, unde mergeam la ţigară. Undeva, chiar acolo era o uşă care dădea spre ghenă. În 15? La Sibiu? Asta nu îmi pot aminti.

Sau unde strângeam gunoiul? În care colţ al camerelor mari de cămin? Nici asta nu mai ştiu. Aveam pungi, aveam găleată, coş? Uite, tot nu ştiu. Dar noi, când stăteam pe Frunzei? Sigur că aveam gunoiul în bucătărie, dar în ce îl strângeam?

Şi trebuie să ţii cont că la Tomeşti era mai puţin gunoi, se aduna mai greu o găleată. Că mai strângeam oase la câinii blocului sau la câinii mei, pâine uscată la găini, resturi de mâncare la porc. Aşa că, deşi mergeam mai rar, ţin minte perfect cum se aruncă gunoiul la Tomeşti. Ies din bloc, fac dreapta până la colţul blocului, din nou dreapta până trec de bloc, stânga pe pod, stânga pe drumul nou – trec de şcoală, de drumul care duce spre izvor, spre Moga, spre cimitir – mai nou, şi ajung la gunoi.

Pe vremuri nu era cimitir la Tomeşti. Îţi imaginezi? Un sat cu blocuri, cu un singur loc de depozitat gunoiul şi fără cimitir. Aveam primărie, miliţie, dispensar, aprozar, mezeluri, universal, alimentară, câteva baruri, dar nu aveam cimitir! Parcă e dintr-un film. Oricum, drumul e clar, de la mine din bloc. Două la dreapta, două la stânga. Până la gunoi. Spre cimitir sunt mai multe drumuri că – nu-i aşa? – toate drumurile poate nu duc la Roma, dar la cimitir duc precis.

Unde era ghena? În 15? În 17? La Sibiu? Nu îmi amintesc. Unde aruncam gunoiul pe Frunzei? Unde aruncam gunoiul când am stat pe Bujorilor, pe Aleea Castanilor, pe Timiş, pe Stefan Stâncă? Unde? Poate, dacă mă concentrez, ştiu dacă aveam covoare, poate îmi amintesc culoarea lor. Îmi amintesc porumbeii din debaraua  aia sinistră, plină de borcane goale, de pe Frunzei. Îmi amintesc mirosul insuportabil de acolo. Balcon aveam?

Pot să îmi amintesc foarte multe lucruri, dar nu legate de gunoi. Cred că ţii minte camera cu trei uşi şi fără ferestre în care trăiam eu la Jimbolia. Găinile uriaşe, casa în construcţie din curte, căţelul amărât din spatele grădinii. Dar gunoiul? Ce făceam la Jimbolia cu gunoiul? Unde duceam gunoiul, în ce îl strângeam?

Ţin minte chiar şi chioşcul de pe colţul străzii. Doctorul Nu-ştiu-care se chema strada. Pe vremea aia fumam Kent. Sau doar tu fumai Kent?

Îmi amintesc multe lucruri. Destul de multe. Nimic legat de gunoi. Ca şi cum în viaţa mea nu a existat decât gunoiul din Tomeşti. Gunoiul adunat direct în găleată. Una portocalie din plastic cu buza ştirbită. Una verde din metal.

La Sibiu. Ce se întâmpla cu gunoiul din Sibiu? Sigur că aveam, trebuie să fi avut. Şi nu, ştiu ce crezi, dar nu ai dreptate să îţi închipui că de fiecare dată ducea altcineva gunoiul. De exemplu, când stăteam singură, cine crezi tu că îmi căra gunoiul? Eu! Eu cu mânuţa mea! Eu hotăram în ce anume depozitez gunoiul! Eu singură!

Probabil că aşa am reuşit să îmi menţin pozitivismul în viaţa, evitând gunoiul. Nu uit nici acum cât de şocată am fost când mi-a amintit Mihaela Huru că am fost de două ori la Turda. O dată vara, o dată iarna. Iarna ştiu, mi-au înţepenit picioarele prin Turda. Era un frig pe care nu pot să îl uit. Eram în nişte împuţiţi de blugi largi, nu ştiu cum îi chema, dar nu Piramida, altfel. Şi cu o nenorocită de geacă de blugi, iar în Turda crăpau ouăle sub găini de frig. Şi asta am ţinut minte, restul nu.

Nu îmi pot aminti ce am făcut cu tot gunoiul din viaţa mea. Uite, am vrut să dorm de amiază şi nu am reuşit. Din cauza ghenei tale. Ca şi cum tot gunoiul din viaţa mea a fost un puternic şoc emoţional, iar eu sufăr de black-out ori de câte ori arunc gunoiul. Pe cel de la Tomeşti mi-l amintesc datorită Begăi, datorită pădurii din jur. Dar şi a faptului că am fost o dată acolo cu văru-miu Vali, în copilărie, să căutăm timbre. Poate şi fiindcă Bambi era înnebunit de plăcere după groapa de gunoi. Poate, nu ştiu. Poate pur şi simplu datorită apei.

În rest nu există. Nu am reuşit să adorm. E ca şi cum mi-ai amintit de cel mai cumplit coşmar din viaţa mea. Ca şi cum nu ştii că moartea există, ani la rând, şi deodată cineva te sileşte să îţi aminteşti: voi muri!

Mi-ai provocat o mare traumă. Gunoiul. Care a existat. Dar cât şi unde a dispărut? Ce am făcut cu gunoiul din viaţa mea? E o adevărată traumă. Conştientizez că el a existat, atât. Nu îmi dau seama de formă sau mărime. De miros. De locul în care exista ghena aia afurisită. Dar nu fiindcă mi-ai spus de gura căscată care înghite gunoiul. Ci fiindcă ai pus pe… pe ce naiba, că nu pot să îi spun hârtie?! … fiindcă ai pus pe retina mea acest cuvânt: ghenă.

Nu orice gheenă, ci una contemporană. Că în rest termenul îmi era extrem de familiar. Gheena din Evanghelii. O groapă lângă oraş, tot aşa mai retras, ca pe drumul nou din Tomeşti, unde în perioada Noului Testament se ardea gunoiul şi fiind mult gunoi era un foc nestins. Iar Iisus a făcut o metaforă din locul ăla, desemnând iadul cu termenul gheenă. Adică foc veşnic.

Între timp oamenii au aflat că nu-i face bine stratului de ozon un foc veşnic la propriu, mai ales alimentat cu gunoaie, şi gunoiul nu a mai fost ars. Se depozitează, există firme speciale care îl adună şi habar nu am ce fac cu el.

Între timp te întreb, mă întreb, vă întreb: unde era gheena din viaţa mea? În 15? La Sibiu?

Tu habar nu ai că acum am nevoie de asistenţă medicală. Un psihiatru bătrân sau o psihologă tânără şi frumoasă, aşa ca Paula, care să îmi spună unde a dispărut gunoiul. Fiindcă toată frumuseţea şi curăţenia (morală) în care trăiam s-a risipit. Am deschis lada din Frumuseţe fără murdărie şi viaţă fără de gunoaie. Şi brusc un gunoi invizibil, de fapt, ce spun?, tone de gunoi invizibil mi-au bombardat mintea. Tone de gunoi strâns în 35 de ani. Care s-a dus undeva, şi nu singur. Pe care eu l-am dus, dar nu îmi amintesc.

Crezi că e posibil să fie vorba de o hipnoză la mijloc? Ceva care m-a blocat, mi-a şters hardul, şi ca în filmele cu hipnoze şi hipnotici să existe un cuvânt cheie care să declanşeze mecanismul invers de revenire la realitate, de conştientizare a faptelor, a gunoiului, şi că de fapt acest cuvânt cheie să fi fost – până la urmă, de ce nu? – tocmai gheena?

Cam aşa, şi ce să îţi mai spun? Între timp m-am cam săturat de Moldova. Şi tot din cauza ta, cu ghena ta şi amintirile şi asocierile astea, cum le spui tu?, a, da, căcăcioase! Că mi-am dat seama că poporul ăsta de dincoace de Prut are probleme mari: nu are o ghenă. Înţelegi? Gunoiul nu se aruncă, nu se reciclează. Se păstrează. Se ascunde prin casă, prin suflete, îl maschează, îl cosmetizează. Dar nu îl reciclează. Şi ei sunt conştienţi de tot gunoiul acesta de care se ruşinează, dar nu vor să spună nimănui că ţin gunoiul în casă. Se comportă, dintr-un anumit punct de vedere, ca şi mine. Adică ca şi cum gunoiul nu există. Ca şi cum comuniştii nu există. Dar eu aveam un sistem mai sănătos de protejare, îl duceam, îl aruncam şi dădeam delete. Gata cu gunoiul. Ei nu. Ei îi adună, îl ascund, îl ştiu, îl contabilizează şi, din când în când, îl scot la vedere. Sau îi dau un premiu, un titlu de artist emerit al poporului. Iar când tu spui, băi, frate, s-a adunat atâta gunoi! Eu ce fac cu el? Ei îţi scriu mesaje pe privat: da, ştiu, am şi eu gunoi de felul acesta sub preş, dar na, n-aş spune, că se supără lumea.

Îţi dai seama? Se tem să spună chiar şi atunci când cineva îşi duce propriul gunoi la ei în curte. Lor nu li-e ruşine când li se fac mizerii, li-e ruşine doar să recunoască: altul mi-a făcut o astfel de mizerie. Nu e ca la noi, la Timişoara, unde tu îţi permiţi să îmi vorbeşti de ghenă şi gunoi într-un interviu. Spui gunoi, devii proscris – aşa e aici. Aşa a ajuns Sandu, soţul meu, să fie considerat un om înspăimântător. A scris despre gheena din căminul 16 din Cluj. Şi a spus gunoiului pe nume. Peste tot, gol-goluţ, şi, da, împuţit, cum e tot gunoiul. Nu a putut vedea: flori, buze şi morminte (frumoase) unde era gunoi. A deschis ochii şi a văzut: căcatul e căcat, mucii sunt muci, sexul e … ştii şi tu, gunoaie de felul ăsta. Concrete. Fără nici o gheenă prin care să dispară. Droguri, supradoze, furturi, politicieni mincinoşi, bătaie de joc, tineri fără viitor, salarii neplătite. Şi apoi s-a întors în Moldova unde gunoiul e ascuns în dulap. Poţi scrie despre dulap, dar nu despre gunoi. Tot ce e pe interior nu există. Ca la Sfinţii Părinţi: răul e ceea ce nu există. Aşa e cu gunoiul în Moldova. Parcă aici e raiul: răul nu există! Şi Sandu şi-a luat o tobă, ca tipul pitic din Gunter Grass şi a bătut toba: aici e gunoiul! Şi gata, s-a încheiat povestea. Şi el a aşteptat bucuros să apară gunoierii, să strângă gunoiul, să refacă curţile, casele, să elibereze dulapurile. Dar toţi au sărit disperaţi cu curul pe gunoiul lor. Au plâns şi au ţipat! Să fie pedepsit! Să fie bătut peste gură! Să fie dus de la noi! Ştii tu, nu e ca în Timişoara, cu gunoiul pe faţă! E cu el sub fuste. Şi pute ca naiba. Dar ce bine să nu ştim!

Doar o babă din blocul vecin ne-a adus o dată o plăcintă cu mere ca să îi mulţumească lui Sandu. A zis că fata ei trebuia să meargă la studii în România, la Cluj, în 16. Dar baba a citit Pizdeţul şi s-a prins că gunoiul ăla e real. Şi şi-a înscris fata aici, la Academia de Poliţie, ca să fie ferită de deziluzii. Şi drept mulţumire ne-a adus o plăcintă cu mere.

Eu am fost foarte fericită, chiar şi pentru o singură babă. Că mai mare fericire este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi. Dar nu a fost chiar aşa. Baba voia de fapt să ne plătească să facem un gunoi: să scriem noi despre buze şi flori şi să îi vindem lucrarea pentru fie-sa, ca să se facă remarcată la academie. Apoi Sandu a scris şi despre gunoiul cu baba.

Vezi bine că la noi, în Timişoara, e cu gunoiul pe faţă, mai ales după ce Puiu Ilieşu le-a scris americanilor în 88 despre el. De-aia, dragă Alex, ai văzut gheena cu ochii tăi! Fiindcă nu e ascunsă! Dar aici, gunoiul nu e la vedere, şi poate din cauza asta am uitat de gunoiul din România, de peste tot pe unde am trăit. Doar din Tomeşti nu. Fiindcă acolo e casa. Şi dacă uiţi ceva de acasă, uiţi de tine.

Iar cu Sandu e o chestie de educaţie. Soacră-mea şi-a făcut propria gheenă, după modelul evanghelic, pune tot gunoiul pe foc, nu s-a lăsat păcălită de sistem, ca să îşi adune gunoiul acasă. Iar socru-meu, când trăia, le-a spus băieţilor că sunt români, nu moldoveni. Le-a spus ce naşpeţi sunt comuniştii. Şi le-a arătat tot gunoiul din ţară, din sat, din vecini. Aşa că băieţii au crescut mari şi nu au înţeles să ascundă gunoiul, ci, ca la noi, la Timişoara, ca în România, au dat gunoiul pe faţă. Că el există!

Te îmbrăţişez, dragă Alex, salut-o pe Paula şi pe domnul Bunaru, eu sper din suflet să ajungem în decembrie la Timişoara şi să mai vorbim şi noi, în tihnă, la o bere, despre toate gunoaiele din lumea asta!

Ţine-o tot aşa, fii curajos, dă cu gunoiul pe faţă! Suntem mândri de tine şi aşteptăm o lucrare deşteaptă despre tomberoane şi gheene.

Cu preţuire aleasă, de sub tone invizibile de gunoi,

A ta fostă coechipieră de aruncat gunoaie,

Stănilă D. Monica

Publicitate

schizo

Ieri am condus-o pe Laura la microbuz.

M-am bucurat mult că a fost la mine şi, evident, m-am întristat când a plecat.

I-am făcut cu mâna şi m-am dus să iau o rutieră până acasă. Cum 124 vine mereu arhiplină, m-am urcat în 180 care era aproape goală. Fără să planific, ci aşa, hotărâre de moment.

Şi mi-am pus Serj Tankian pe mp3. Nu am fost niciodată genul care ascultă muzică pe stradă. Mi se pare că treci într-un plan ireal când, în loc să laşi glasul oraşului să te împresoare, mergi în alt film. E ca şi cum nu aş trăi pe bune, ca şi cum aş visa. Aici un blocaj rutier, aici The sky is over. Nu se poate. Nu se leagă. Nu îmi place. Mai bine să ascult cum se ceartă călătorii cu şoferul la o frână bruscă.

Ieri însă, fiindcă realitatea devenise tristă, mi-am înfundat urechile cu muzică faină.

Pe 31 august am coborât, am mers pe Eminescu până la Alexandru cel Bun. În jur clădiri vechi şi frumoase. O forfotă pe care nu o auzeam. Soare. Oameni, maşini.  Toate scoteau un sunet incredibil de bun şi armonios.

Pe Alexandru cel Bun – cel care în 1401 a reuşit să convingă patriarhia ecumenică să recunoască mitropolia Moldovei şi cel care a trimis în Polonia 200 de oameni din cavaleria uşoară, unul din puţinele momente spectaculoase al victoriilor noastre – au trecut şi pompierii. Mie îmi căşunase pe Gate 21 şi în loc să programez repeat, reluam manual melodia. Gate 21 de Serj Tankian. Din nou şi din nou. Şi viaţa mi s-a părut atât de minunată. Şi plină de veşnicie. Şi îi eram recunoscătoare Laurei că m-a vizitat. Şi îi eram recunoscătoare lui Serj Tankian. Şi Chişinăul în octombrie e o minune.

M-am urcat în 174 şi mi-am spus: o receptare schizoidă a lumii te poate face fericit!

Şi i-am fost recunoscătoare tehnicii.

Un popor schizoid. Sau de ce cred eu că în Moldova nu s-a păstrat așa-zisa și mult evocata identitate națională

Cum ar spune mămica: mi-e greu pe suflet.

Am peste trei ani de când sunt în Basarabia. Sunt mai bine de șase luni de când mi-am depus dosarul pentru cetățenie și nu am primit nici un răspuns. Îmi place în Chișinău. Am sentimentul de casă. Poate fiindcă am venit cu el. Am venit cu convingerea că eu și acești oameni suntem parte a aceluiași popor. Vlahi, urmași ai dacilor și romanilor. Că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș ne fac cinste și unora și altora.

Fac această introducere fiindcă trăiesc de o vreme o mare neputință de înțelegere. Știu, de la Apostolul Pavel, că în Hristos nu mai e nici scit, nici elin. Că în Hristos suntem frați și egali. Că în Duhul Sfânt există omenirea în general și nu națiuniile în special.

Cu toate astea în mintea mea nu se poate șterge istoria tristă și cumplită a țării noastre. Nu atâta vreme cât ortodoxia nu are un singur patriarhat ca Roma. Existența patriarhiilor, la plural, mă face să cred că opțiunea pentru o jurisdicție sau alta e posibilă.

Nu pot înțelege, cu toată cinstea cuvenită sfinților ruși, atașamentul moldovenilor (fiindcă de data asta nu pot spune basarabeni) de Patriarhia Rusă. Nu pot înțelege cum cei cărora le-au murit buneii în Siberia rămân lipiți de cei care le-au omorât buneii în Siberia. Nu pot. Nu pot înțelege cum un preot, care ar trebui să cunoască istoria Bisericii Universale și, eventual pe cea a Mitropoliei Moldovei, dacă nu pe cea a Bisericii Ortodoxe Române, începând cu 1386, continuând cu 1401, cu 1918, cu 1940, cum, mă întreb, un intelectual care cunoaște lucrurile de care vorbesc poate crede că trecerea moldovenilor sub jurisdicția Rusiei e ok. Cum un preot aflat sub această jurisdicție poate deschide o mănăstire cu hramul Ștefan cel Mare și Sfânt?

Să mă înțelegeți bine, nu vreau să condamn, nu arăt cu degetul. Pur și simplu mă doare și nu înțeleg.

Vulturul bicefal bizantin însemna că statul are două capuri, două puteri egale: biserica și împăratul. În acest context mi se pare că nu există o independență reală în Republica Moldova. Moldova a rămas subordonată rușilor. Prin unul din cele două capuri, prin biserică.

Și ca să înțelegeți mai bine ce mă împovărează cel mai tare: istoria a demonstrat că unul din factorii cu contribuție majoră în formarea poporului român, încă din primele secole, a fost unitatea de credință. Limba și biserica. Nici Ardealul nu s-ar fi păstrat românesc aproape un mileniu fără aceste două mari moșteniri ale neamului nostru: limba și unitatea de credință.

După aproape două secole de asuprire rusă, poporul din această parte a Prutului și-a păstrat limba, dar și-a pierdut unitatea de credință. Așa am putut asista la tristul moment din iarna aceasta în care în limba română au fost blestemați românii care țin sărbătorile după calendarul nou. De către oameni ai căror părinți și bunici au ținut calendarul nou din același an cu Patriarhia Română. Mitropolia Basarabiei – care nu a fost înființată, ci repusă în drepturi! a fost silită să accepte calendarul vechi ca să poată – nu activa, ci REACTIVA aici.

Că suntem una în Hristos e clar, dar la fel de clar e că Biserica are o structură ierarhică. Biserica nu e un câmp nivelat, fiindcă în casa Tatălui mai multe locașuri sunt! Iar de această structură ierarhică nu ține doar împărțirea în clerici și laici, ci și structurile administrative ale Bisericii Ortodoxe Universale. Cu patriarhiile și mitropoliile ei. Și datorită acestei structuri ierarhice, acceptate de toți ortodocșii, nu pot înțelege atașamentul basarabenilor de o patriarhie străină de istoria lor, de limba lor, de familia lor.

După trei ani printre basarabeni am ajuns să cred cu adevărat că singurii care și-au păstrat identitatea și conștiința națională sunt unioniștii. Însă și aici doar cei care se consideră români nu doar prin limbă, ci și prin credință. Am ajuns să cred, cu durere în suflet, că Basarabia e doar un vis trecut. Nu mai există Basarabia. Există Republica Moldova. Legată strâns prin unul din cele două capuri bizantine de maica Rusie. Se scrie împotriva Mitropoliei Basarabiei, iar eu cred că se scrie la comandă. Fiindcă vă spun cu toată sinceritatea: vila patriarhului român, pe care am văzut-o cu ochii mei, e mult mai mică decât cea a secretarului Mitropoliei Moldovei de aici, dintre Prut și Nistru.

Cred cu toată puterea că Ștefan cel Mare nu ar fi acceptat jurisdicția Rusiei. Și cred că și românii undeva în adâncul inimii lor înțeleg importanța Moldovei fie ea și cea din partea românească, fiindcă nu întâmplător mitropoliții Moldovei românești sunt primii candidați la scaunul patriarhal. Și mai cred, cu aceeași convingere, că orice preot care a studiat cu adevărat istoria bisericii și istoria acestui neam, își pune aceleași întrebări ca mine. Și mai cred că dacă Ungaria ar fi avut patriarhat ortodox, nu ar fi existat nici o șansă ca ortodocșii ardeleni să fi rămas sub jurisdicția ei.

Știu un caz concret, în care preotul unui sat din sudul Moldovei le-a spus enoriașilor că e dispus să treacă la Patriarhia Română și să țină calendarul nou. Iar sătenii au răspuns: NU! Îi cunosc pe unii dintre săteni și am convingerea că nu se cred români. Am convingerea că ar vota oricând comuniștii dacă li s-ar propune o mărire de leafă.

Ardelenilor li se promisese un trai mai bun când s-a făcut uniația în 1701. Li s-a promis egalitate în drepturi. Nobilii români erau acceptați în rândurile nobililor maghiari dacă renunțau la ortodoxie. Și acest lucru nu s-a întâmplat decât cu excepții. Vezi Iancu de Hunedoara. Cei mai mulți au refuzat. Banatul a ținut de biserica Serbiei doar câtă vreme nu a existat opțiunea de a se alipi de restul românilor. În Moldova nu e așa. În Moldova s-a renunțat cu ușurință. Cei care s-au opus, au murit in Siberia. Ceilalți au devenit atei, măcar în ochii lumii. Iar de la ateism au trecut direct sub jurisdicția Rusiei. Fiindcă ei nu știu nici dogmatica, nici istoria bisericii. În Moldova nu se învață despre Ștefan cel Mare. Așa mi-a spus o profesoară. O altă profesoară, de limba și literatura română, mi s-a plâns că e foarte greu să predai proză istorică la clasă fiindcă elevii nu pot înțelege contextul istoric din cauză că nu știu istoria.

Poate eu greșesc. Poate jurisdicția Rusiei e ok. Poate eu nu reușesc să îmi depășesc identitatea națională pentru unitatea credinței cu toți ortodocșii din lume. Poate că da. Poate e bine. Dar Basarabia nu mai există atâta vreme cât biserica e subordonată Rusiei. Și aici nu mai există loc de poate. Există Republica Moldova și biserica rusă din Republica Moldova.

Cred, așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, dacă nu mă înșel, că fiecare creștin se mântuiește în neamul său. Că după chipul Treimii, toată creația are unitate în diversitate. Și cred că unitatea e dată de Hristos, dar diversitatea e dată de biserica din care faci parte și de neamul în care te-ai născut.

Fără ironie spun: veșnică și sfântă pomenire Basarabiei, printre toți românii.

Întru mulți ani Republică Moldova.

Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, roagă-te pentru întreaga lume, ca să ne mântuim toți!

Mi-am spus acest of astăzi fiindcă e o zi de mare tristețe. Decapitarea unui sfânt. Și mi-am amintit fără să vreau de decapitarea poporului nostru.

MENȚIONEZ: Poate greșesc în ce privește jurisdicția Rusiei. Din punct de vedere creștin (ca român am dreptate). Poți fi creștin și rus, și chiar și arab. Și poate faptul că filtrez problema credinței prin filtrul unei națiuni nu e ok. Însă nu am scris acest text ca să condamn pe cineva. E o mărturie. Mărturia unui român din Chișinău.

Dumnezeu să mă lumineze dacă greșesc.

Topul romanelor din Basarabia pe ultimii 50 de ani

O idee faină de Ziua Independenței, un proiect realizat de Editura Cartier și Unimedia.md. S-a făcut o listă lungă, s-a votat o săptămână. Pe lângă voturile cititorilor, s-a cerut părerea unor scriitori, editori și critici. La sfârșit s-au adunat toate și s-a dat rezultatul.

Rezultatul final mi se pare foarte fain. Sigur că nu coincide întru totul așteptărilor mele, dar asta ar fi absolut imposibil. Cred că o astfel de unanimitate nu e posibilă decât sub dictatură.

Mai ales că vorbim de receptări diferite. În 2003, în calitate de cititor bănățean, nu aveam cum aprecia un roman ca Iepurii nu mor la fel cum îl apreciază basarabenii. Poate și din cauză că e o diferență esnțială între comunismul trăit în RSR și cel din RSSM. Așa încât, pe bucăți mari, lecturarea romanului respectiv m-a obosit. Ceea ce, mă gândesc astăzi, nu li s-a întâmplat cititorilor basarabeni. Eu doar de trei ani pot înțelege diferențele dintre pionierii de o parte și alta a Prutului. Poate din această cauză nu mi-a plăcut că Singur în fața dragostei, al lui Aureliu Busuioc, a fost depășit de romanul lui Baștovoi.

Cât despre romanul lui Alexandru Vakulovski, îmi vine să spun că Moldova și-a depașit prejudecățile – Pizdeț a rămas în top. Dar corect e să recunosc că e meritul cititorilor care au votat. Punctajul care a menținut romanul în top e din votul cititorilor. Mai ales că până la cumularea cu voturile scriitorilor, criticilor și editorilor, doar din votul vostru, a fost pe poziția a 4a.

E fain că a rămas în top. Mai ales că țin minte ce furori făcuse apariția romanului, iar din câte îmi dau seama din acest punct de vedere romanul lui Sandu bate toate recordurile de pro și contra.

Cred totuși că Mihai, deși a refuzat să voteze romanul lui Sandu ca să nu se împartă voturile în familie, ar fi trebuit să îl voteze, fiindcă și așa nu s-au votat decât parțial romane ale unor autori străini. Adică jumătate din votanți sunt prieteni cu jumătate din câștigători, deci imparțialitatea poate fi considerată compromisă a priori.

Și m-a uimit și faptul că Pizdeț era trecut cu jumătate de an în urmă de prietenul și editorul Gheorghe Erizanu pe poziția 9 într-un top al romanelor basarabene, nu din ultimii 50 de ani, ci din ultimii 100, iar acum, la același, nu apare deloc.

Însă, desigur, astea sunt gândurile mele extrem de părtinitoare. M-am bucurat că Alexandru Valulovski și Dumitru Crudu au intrat în primele 10 poziții. Și m-am bucurat că Vasile Ernu i-a votat pe ambii. Și încă binișor. Ceea ce mă convinge că părerile lui de la bere coincid cu cele de la birou. Fain.

M-a bucurat și faptul că există o voce clară a cititorilor. Topul cititorilor e foarte interesant. Și demonstreaza:
1. Că au citit elevii în școli cărțile din programă. Fiindcă primul loc l-a ocupat Ion Druță.
2. Că gusturile lor nu sunt neapărat dictate de premii și de părerile criticilor. Fiindcă nu toate cărțile votate de cititori au fost premiate, iar căteva cărți rămase în lista finală după voturile criticilor nu intrau în Top 10 al cititorilor. (Eu cred că e un semn bun independența cititorului!)
3. Că s-au regăsit în topul lor nu doar tinerii furioși, ci și V. Beșleagă, P. Goma, A. Busuioc și I. Druță.

Singurul lucru cu care nu am fost deloc de acord dintr-un capăt în altul a fost lipsa romanelor lui Mihail Vakulovski din lista inițială. Cred că ar fi trebuit să fie incluse. Iar altele nu ar fi trebuit incluse.

Despre premiile USM – pe bune!

Anul acesta premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova cred că au creat cele mai multe reacții. De la revoltă până la bășcălie (bășcălia o găsiți pe blogul lui Alexandru Vakulovski).

Degetul mustrător a fost îndreptat spre juriu, nu doar spre unii membri ai juriului. Îmi pare rău că s-a nimerit ca președintele juriului să fie tocmai Iulian Ciocan și – prin asta – oalele să se spargă în capul lui. Cu toate că orice om onest își poate da seama  ca un rezultat nu depinde de un singur membru al juriului, fie el și președintele. (Și asta nu o spun fiindcă Iulian Ciocan a votat în primul tur Sagarmatha, deși recunosc că m-am bucurat când am aflat fiindcă o părere pozitivă din partea lui Iulian mă bucură tot atât cât o cronică.)

Nemulţumirile au fost multe şi, aşa cum am spus, s-au manifestat diferit, însă majoritatea celor care s-au exprimat asupra rezultatelor s-au ferit să vorbească concret. De aceea vreau să o fac eu cu plus de sinceritate. Sper ca cititorii, inclusiv persoanele vizate, să aprecieze sinceritatea mea fără să se supere.

Înainte să o iau pe categorii, voi spune doar atât: indiferent cât de subiectivi ar fi cei din Uniunea Scriitorilor din România, totuşi situaţia e foarte diferită. Nominalizaţii USR sunt foarte buni, aşa că dacă alegi greşit acolo, tot nu ai cum să o dai în bară. Nu poţi să o dai în bară când ai de ales între Vlad Moldovan şi Nicolae Prelipceanu – de exmplu.

Să revin. Nu voi vorbi despre toate categoriile ci doar despre debut, poezie şi mai puţin la proză, unde nu cunosc toate cărţile nominalizate.

DEBUT

Am citit romanul domnului Pavel Borş cu mult înainte de publicare, dumnealui a avut chiar şi o lectură la Republica. Ceea ce spune câte ceva. Pentru că suntem selectivi. Povestea de viaţă e frumoasă, chiar dacă are stângăcii stilistice, şi – probabil – cum îl sfătuise Dumitru Crudu pe Pavel Borş, dacă îşi încadra cartea la memorii şi nu la ficţiune, era mult mai bine. Mai ales că atunci nu i se puteau imputa (prea tare) acele stângăcii. E evident că Pavel Borş e un om foarte inteligent şi sensibil, şi asta se vede cu ochiul liber. Cartea are momente savuroase. Construieşte bine câteva portrete. Însă foarte de departe s-a simţit lipsa lecturilor. Sigur, nu mă refer la clasici, pe care i-a citit orice intelectual. Mă refer la pulsul şi temperatura mişcărilor literare, la noţiunile de teorie literară etc. Credo e o lectură plăcută, însă cum nu ai potrivi-o nu o poţi numi debutul anului. Şi nu în concurenţă cu Anatol Grosu. Credo, cum nota pe FB Nina Corcinschi, e „bunicel”. Un roman bunicel nu poate lua premiul unei Uniuni a Scriitorilor pentru debut. Sper că domnul Borş nu se va supăra pe mine şi va înţelege că vreau doar să fiu onestă.

Volumul lui Anatol Grosu are cu prisosinţă ceea ce îi lipseşte romanului de mai sus. Tehnică, stil, puls. E fără discuţie o carte foarte bună. Sigur, nu împărtăşesc nici entuziasmul altora. Adică, dacă raportez acest volum la toate celelalte volume de limbă română (deci şi din România), n-aş spune cu mâna pe inimă că e cel mai bun. Sunt câteva apropieri riscante în debutul lui Anatol, cum e cea de Ioan Es Pop. Iar din punctul meu de vedere poezia lui Ioan Es Pop nu poate fi depăşită şi nici confiscată, deci e – cum ar spune Simona Popescu – un domeniu luat. Să nu uităm că şi Ieudul fără ieşire a fost la vremea lui un debut, aşa cum e Epistola din Filipeni.

Însă aceste mici obiecţii ale mele la cartea lui Anatol ar putea influenţa un juriu în România, unde cărţile de debut au fost multe şi foarte bune. Însă în Moldova, fără discuţie şi fără îndoieli, trebuia să ia premiul

PROZĂ

Nu pot să spun ce carte trebuia premiată aici. Fiindcă nu am citit toate cărţile nominalizate. Iar cartea Mihaelei Perciun face parte din cărţile necitite. Am citit însă alte texte ale Mihaelei şi am asistat la câteva lecturi. Aşa că aici nu mă voi pronunţa cu asupra de măsură, necunoscând cărţile, însă îmi voi da cu părerea. Îmi vine greu să cred că Mihaela Perciun a crescut atât de mult de la ultimele texte citite de mine. E imposibil de crezut că s-a ridicat peste Busuioc. Mi-au plăcut unele texte de-ale autoarei, dar cred că nu e – cel puţin nu încă – o premiantă la proză.

POEZIE

Ehe, aici e grav. Nu fiindcă fac parte din nominalizaţi. Deloc. L-aş premia pe Dumitru Crudu în faţa mea şi fără să îi citesc cartea, pe care evident am citit-o. Dumitru Crudu şi Alexandru Vakulovski sunt doi scriitori de forţă, de asta nu se îndoieşte nimeni. Cum-necum, nepremiaţi de uniuni. Excepţie făcând debutul lui Dumitru Crudu, care a fost totuşi premiat.

Despre Sagarmatha vă spun sincer: nu am aşteptat nici un moment ca această carte să ia premii. Asta nu înseamnă că nu am încredere în ea. Dacă nu credeam în volumul acesta nu îl publicam. Însă au fost câteva riscuri pe care – cu bună ştiinţă – mi le-am asumat. În primul rând ieşirea din matcă. Mi-a trebuit curaj că scot o carte cu ton vizionar, belicos şi apocaliptic. Şi încă mă mir că nu m-a ras critica. Aşa cum observa Marius Conkan într-o cronică la Sagarmatha, riscurile sunt asumate, nu inconştiente. Mă bucur că până acum, deşi timid, cartea a fost bine primită, da de unde să mai aştept şi premii?

Daţi foc la cărţi e un volum care, la fel ca Oedip, regele mamei lui Freud, va rămâne actuală şi proaspătă. E o carte foarte diferită de cele ce se scriu acum, dar şi apropiată. O carte care nu ar stârni controverse dacă ar lua vreun premiu. Ca şi Eşarfe în cer. Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski, Vasile Romanciuc sunt atât de talentaţi încât ar putea stârni doar invidii, nu şi controverse. Sunt scriitori de cursă lungă, care au confirmat şi, sunt sigură, vor confirma pe mai departe.

Rămâne acum să îmi spun părerea despre EvAdam, cartea Radmilei Popovici. Nu aş vrea ca autoarea să îmi poarte pică, ne cunoaştem şi mă bucur când ne întâlnim pe la evenimente. Cum observa cu subtilitate Emilian Galaicu-Păun, o textieră bună cu şanse mari să crească. Volumul, în rime jucăuşe, însă previzibile şi la îndemână, se pare că a cucerit juriul. Nu vă imaginaţi joc de rimă ca la Şerban Foarţă. Vorbim de rime comune, întâlnite (plate-neîncercate, răsar hoinar, mlădois-faimos, alegi-regi). Jocuri în pagină, aşezări în clepsidre ca la avangardiştii începutului de secol (XX!). Substantive cu litere mari (Rai, Pământ, Lună, Soare Nou). Epitete de genul: piatra vremii, stele obosite, cuvânt răcoros, zvelte manechine. Nu lipsesc diferitele vânturi şi prafurile de fluturi. Sau versuri: „Captiva ritmului latino / şi-a rimelor cu fuste scurte”, „M-a sărutat o nouă insomnie”, „Ţin în palme pântecele erei” şi multe asemenea.

Cartea e prefaţată de Aliona Grati, iar pe coperta a IV-a semnează (pe lângă Felix Nicolau, care spune ceva despre trăiri abisale) o altă membră a juriului, care descrie poezia din carte cu un enunţ despre „Muzică, Culoare şi Cuvânt”(da, cu majuscule). Deci, cum spunea Mircea V Ciobanu: „La Poezie, fiecare dintre cele patru cărţi nominalizate („Eşarfe în cer” de Dumitru Crudu, „Cuvântul ne adaugă vedere” de Vasile Romanciuc, „Sagarmatha” de Moni Stănilă și „Daţi foc la cărţi” de Alexandru Vakulovski), dar ne-premiate, a fost mai bună decât cartea premiată („EvAdam” de Radmila Popovici-Paraschiv). Este opinia mea categorică.”

Nu vreau să supăr pe nimeni, nu acuz pe nimeni. Dar cei mai mulţi şi-au arătat nemulţumirea fără să spună lucrurilor pe nume. Foarte mulţi s-au plâns de cartea Radmilei, dar cei mai mulţi s-au ferit să spună asta public. Şi mi se pare prea puţin onest. Când publici o carte, îţi asumi reacţiile, pozitive sau negative. Cred că, cel puţin în cazul poeziei, nu s-ar fi stârnit valuri dacă ar fi câştigat oricare din cei trei poeţi nominalizaţi. Fiecare meritând pe deplin orice premiu.

Nu e vina unui singur membru al juriului, sau a vreunui autor, însă rezultatul e unul trist. Şi dacă e pe prietenii, deja devine mai puţin trist. Mai putem spera în recunoaşterea corectă a cărţilor, măcar pe furiş, dacă nu asumat.

 

o lucrare de Ligia SECULICI 

 

Moarte cocoșilor din Paradis!

Cum naiba s-a nimerit că din toți puișorii de anul trecut, numai unul nu a fost cocoș. Iar din cei 11 cocoși, numai eu sunt roșu.

Stăpâna s-a gândit bine și când am crescut, ca să nu „gubăvim” găinile, doar 16, ne-a mutat într-o curticică aparte pe șapte dintre noi. Gard în gard cu fostul paradis. Acesta a fost momentul nostru de tristă glorie, al cocoșilor fără găini. Dar și momentul în care eu am înțeles de ce pușcăriașilor – unora dintre ei, mai chinuiți de ceilalți – li se spune petuh, adică cocoș.

Bătaie, viol, ură. Între șapte cocoși. Noi, cei care trăiam separat. Lupta pentru supremație a fost înlocuită de lupta pentru supraviețuire. Foarte repede, în doar câteva zile, s-au format găștile. Cei porumbaci de o parte și cei galbeni de alta. Câte trei. De după gard, șeful stătea între găini, privindu-ne cu dispreț. În special pe mine.

Mi-e și rușine să povestesc câte zile m-am târât pe brânci. Am mâncat mai mult praf decât porumb. Și chiar și așa tot eram în ocheanul celor care crescuseră de aceeași cloșcă cu mine. Zile vechi, zile uitate. Mă dezouasem și eu la fel de alb ca toți cretinii ăștia și până să ne crească tuleiele, am fost toți în aceleași drepturi. Dar zilele bune s-au dus. Cine spune că animalele sunt mai bune decât oamenii, să-i dea Dumnezeu ce crede. Să fie cocoș roșu cu alți șase în curte mică măcar o săptămână.

Singura soluție a fost să mă supun total. Poate există cocoși care pot bate șase deodată, se mai povestește câte una din asta printre găini. Dar mă gândesc că ori e o poveste gogonată, ori nu sunt eu ăla. Nici nu cred că sunt așa zmei printre noi. Și dacă sunt, treaba lor. Eu trebuie să mă descurc. Roșu cum sunt. Măcar există un dumnezeu al cocoșilor că m-am născut cu creastă scurtă și asta m-a ferit de o năpastă. N-ai vrea să ai o creastă bogată când toți îți sar în cap.

După câteva zile, zile în care mi-am urât culoarea și viața, s-au creat noi preocupări printre noi. Cine reușește să escaladeze gardul dintre cele două curți și să se întoarcă la găini. A fost prima zi frumoasă din ultimele. Am zis Doamne ai milă, am zis zburați puilor, zburați, mergeți înapoi în paradis. Dar toți. Recunosc, fiindcă oricum mândria mea a fost demult transformată în cârpă murdară, că am și plâns cu amar și disperare chiar. Mi-am spus că aș zbura eu mai bine decât toți și i-aș duce dincolo, unul câte unul.

Și acest gând mi-a fost spre izbăvire. Fiindcă abia atunci m-am gândit cum să mă descurc. Între două bătăi, mă străduiam să învăț să zbor. Dar nu în paradisul găinilor, ci sus, mai sus, pe cotețul nostru înalt cât un om de statură medie.

Ca să reușesc, trebuia să îmi păstrez penele în piele. Așa că, deși sunt o fire mai meditativă, cu adânci înclinații pacifiste, am început să le mai trag și eu câte un cioc în cap celor care mă pândeau ca pe o scârbă. Așa se face că, nici acum nu îmi dau seama bine, cei doi cocoși galbeni, cei mai răi și mai afurisiți, au început să mă accepte. Găinușă, unul din galbeni, cu mutră de găină, oricât de incredibil ar părea, e singurul care și-a păzit perfect și creasta, și penajul. Și pe deasupra a mai înșelat și stăpâna, care, dacă voia să ne mai tragă o cotonogeală în plus, se arunca spre celălalt galben. Fiindcă pare mai falnic. Și fiindcă a înțeles toată curtea că galbenii fac legea. Așa că Găinușă, un adevărat despot, scăpa de picioarele omenești, iar prietenul lui de arme încasa bătaia.

Până ce porumbacii, bătuți bine de galbeni, au reușit să treacă gardul, eu mi-am exersat zborul. Și încă bine. Am slobozit primul meu cucurigu, fără să mi se mai smulgă creasta, fără să mai încasez ciocuri în cap.

Acum, mă gândesc, că spiritul meu liniștit m-a salvat. Cu câteva zile înainte de Paști, doi dintre ai noștri, s-au mutat în locuința cocoșilor morți. Sub ochii noștri. Un alb și un galben. M-am uitat îngrozit. M-am uitat îngrozit și printre cocoși. N-aveau nici o treabă cu moartea celor doi. Își cocoșeau liniștiți găinile mai departe. Cum așa? Și pentru prima data în viață am realizat că toți frații mei sunt proști ca noaptea. Se bat ca orbii, își smulg crestele, își sparg capetele și nici o secundă nu se gândesc că ar putea ieși din curte odată cu stăpâna. Hm, perspectiva asta m-a îngrozit și mai mult.

Care au murit, care au sărit gardul. În curtea mică am rămas eu cu Găinușă și cu purtătorul lui de arme. Mă băteau în continuare, dar mai cu înțelegere, aș spune. Așa că mai dădeam și eu înapoi. Sunt prea modest să îmi imaginez că se temeau de mine, dar nici nu pot să îmi explic relația de toleranță dintre noi. Poate chiar am reușit să mă impun, habar n-am. Cert e că am început să mâncăm alături, ne mai ciocăneam unul pe altul, care cum, iar când se luau ambii după mine, mă umileam din nou până la ceruri și înapoi, aruncându-mi de bună voie capul în țărână. Jenant, da, dar viața nu te întreabă. Și pentru ce să mor? Pentru o zamă? Înțeleg și eu dacă ar fi o clauză nobilă: lupta pentru independență, supraviețuirea întregii rase, dar așa, în curtea cea mică, pentru ce să mor?

Când am reușit să urc pentru prima dată pe coteț, m-am simțit o pasăre împlinită. Și fericită. Și poate de acolo mi s-a tras restul…

Eu nu sunt un cocoș prost. Cu adevărat nu sunt prost, și nu spun din mândrie. Că dacă aș fi așa de mândru, n-aș povesti de toate ciomăgelile îndurate. Deci, cum vă spuneam, nu sunt prost, așa că singur am înțeles două lucruri. Primul: că nu degeaba e un gard în jurul nostru, iar al doilea, de o importanță vitală: că cei mai focoși dintre noi, cei fără drept la găini, pleacă primii spre cuțitul cu mâner negru.

Au fost momente când, bătut până la sânge, nu mă mai interesa dacă voi ieși printre primii spre cuțit, dar când îmi mai reveneam, mă uitam în jur și îmi spuneam: trebuie să fie un dumnezeu al cocoșilor care să vadă toată suferința mea.

Pe coteț, sub crengile unui liliac în floare, am început să-mi oblojesc rănile și să visez din nou la o viață liniștită. Nu coboram decât când nu mai suportam foamea sau setea. Iar galbenii parcă respectau chestia asta la mine. Îmi dădeau voie să mănânc. Dar, cum toate sunt deșarte și trecătoare, nici liniștea pe coteț nu a durat.

Mai întâi oamenii au început să mă fileze tot mai insistent. Îmi spuneam, bun, cuțitul e la gâtul meu, încă nu e, dar îl simt. Jos, la poalele gardului de lângă coteț, era o verdeață de te ungea pe ochi. Dar, v-am spus deja, nu am nesocotit existența gardului. Deși aș fi putut să gust acele bunătăți cu ușurință. Însă mă uitam cum oamenii vin, cercetează, pun apă și iarăși vin și se uită la acele mici și gustoase verdețuri. Mi-am spus: dacă luăm picioare că ne batem între noi, cu atât mai mult dacă vom sări la verdețuri. Și nu m-am dus. Și felul în care mă priveau oamenii mi se părea că are legătură cu gardul și verdeața. Nu am sărit dincolo, dar nici nu m-am îndurat să renunț la amiezile mele minunate printre florile de liliac. Așa se face că mă tot apropiam de flori. Până când am ajuns să îmi petrec zilele pe o margine de acoperiș, direct perpendicular cu grădina de verdețuri. Nu mai stăteam deasupra curții, ci mă așezam cât mai departe de galbeni. Oamenii mă studiau atent, mi-au făcut și poze și dacă nu mă înșel au început chiar să îmi zâmbească. Iar eu m-am încăpățânat să petrec acolo cât mai mult timp. Mi-am dat seama că dacă fac un pas greșit, adio viață. Pentru amărâtele de verdețuri. Așa că nu am sărit, nici nu aveam de gând. De vreme ce tot eram dator cu o moarte, de ce să mă lipsesc de tihna de pe coteț, dar nici să îmi grăbesc moartea nu voiam. Fiindcă vedeam bine că din curtea cu cocoși fără găini, se mai făcea o singură ieșire.

Fericirea a mai durat două zile. A intrat stăpâna când coborâsem să beau apă. Am țipat deznădăjduit și am fugit mai abitir decât galbenii, mă uitam prin părți cu o disperare soră cu moartea, și am înțeles clar că nu după galbeni fuge, ci după mine. Of, doamne, există sau nu un dumnezeu al cocoșilor? Ceilalți oameni ai casei priveau de după gard și vorbeau tare între ei. Am cotit de câteva ori prin colțurile curții, i-am trecut de câteva ori printre degete, țipetele mele erau tot mai răgușite, galbenii s-au ascuns speriați în coteț și simțeam cum urmăreau de acolo vânătoarea pornită împotriva mea. Nu mai vedeam bine în jur, e clar că nu voiam să mor, dar cât poți fugi pe patru metri pătrați?

M-a prins.

N-a durat mult. Inima îmi spărgea pieptul. Am strâns ochii. Am scos un ccccc trist și prelung. Am înghițit în gol, și laș ca de cele mai multe ori, am hotărât să rămân cu ochii închiși. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu vreau să îmi privesc moartea în față.

Deodată vâjjjjjjjjjj! Plutesc în aer, mă răsucesc și pleosc. Și simt pământul, nu cuțitul, ci pământul. În jurul meu cotcodăcitul găinilor. Am căscat ochii. Eram, din nou, în prima curte. Între 16 găini. Și încă traumatizat de gândul morții, am realizat până să mă bucur: între 16 găini și 6 cocoși. Și am oftat. M-am cocoțat pe niște lemne, m-am făcut chitic și fără să pâsâi măcar, m-am pus pe calcule de logică. Prezența mea aici poate fi o hotărâre bună pentru viața mea. Săracii galbeni. Sunt aici, nu voi ieși la cuțit. Am privit în jur. Cotețe înalte din zid. Nu vedeam capătul lor. Deci sunt din nou cu un pas mai departe de cuțit, cu un pas mai aproape de moartea prin bătaie. N-am spus nimic. Am tăcut și am așteptat să se înnopteze. Un galben mai în vârstă mi-a atras atenția asupra lui. Am înțeles, ești șeful, și și-a văzut mai departe de cocoșitul găinilor.

Noaptea a venit ca o binecuvântare, am intrat în primul coteț și am înnoptat cu două rațe mute care stăteau la clocit. Două rațe albe. Îl știam pe rățoiul lor maro și mare. Nu se amesteca niciodată cu noi. Își căuta un loc confortabil și dormea. N-avea nici o spaimă. Când l-a adus prima dată, cocoșii au încercat vreo două zile să îl bată, dar au pățit-o. Ooo, cât mi-aș dori să fiu iubit de rățoi, să mă tolănesc și eu lângă el și nimeni să nu îmi strice tihna, aș fi bucuros purtătorul lui de arme. Am adormit visând la prietenia rățoiului mut. Evident, fără speranță. Nu ne-am împrietenit.

Dimineața m-am dus afară. M-am amestecat printre ei. Am mai luat câte un clonț în cap, am mai dat și eu câte unul. Dar viața părea să devină mai bună și pentru mine. M-am apropiat și de găini. Of, culoarea mea roșie, trei zile a durat înțelegerea, până ce al doilea din curte, un porumbac arțăgos, mi-a sărit în spate. Și nu o dată, nu de două, dar de zeci de ori. Am încercat să ripostez și învățat de la Găinușă și aghiotant am fugit într-un colț și am plecat capul. Blestemată decizie! A început să-mi curgă în cap cu lovituri, iuți și tari, și am simțit fierbințeala sângelui meu cum îmi curge în ochi. Și mi-am imaginat, câteva secunde, că stau la soare sub florile de liliac.

M-au salvat oamenii. De data asta. Însă războiul se anunța crunt. Porumbacul mă urmărea cu ură. Oamenii m-au dus și m-au urcat în cotețul găinilor, pe o poliță înaltă. Veneau din când în când să mă vadă. Și oamenii, și Porumbacul. Sângele îmi șiroia din cei doi bănuți de sub cioc.  Nu primeam aer și nu vedeam bine. Țineam ciocul larg deschis și încercam să respir. Auzeam haosul de afară. Fiindcă înainte să apuc eu să fiu înhățat de oameni, stăpâna l-a luat pe Porumbac de o aripă și l-a azvârlit la galbeni. Acolo e plângerea și scrâșnirea dinților. Pentru Porumbac. Ca doi lupi hămesiți l-au primit galbenii. L-au ciocănit de două ori pentru fiecare bătaie luată de mine. Dar nu din prietenie, o, nu! Faptul că eu fusesem aruncat în paradis le-a readus împotriva mea toată dușmănia. Ori eu, ori Porumbacul, lor totuna le era. Moarte cocoșilor din Paradis, doar asta conta! Răzbunarea traiului bun.

Se auzeau până la mine tânguirile morții, așa că stăpâna s-a dus și l-a dat înapoi la noi. Asta după ce a încercat să îl atârne sub liliac, unde prostul nu a stat. A coborât la lupii galbeni.

Am mai încercat o dată să ies, dar cum am dat de lumină, am dat și de Porumbac. Cu creasta însângerată. Mi-a sărit în față. După vreo două ore, m-am gândit că oricât aș fi de pașnic, nu pot să stau la nesfârșit în beznă. Trebuie să îl înfrunt. Cu inima mică am ieșit și mi-am spus: nu voi mai pleca sub nici o formă capul. Ori eu, ori el. Și culmea, am rezistat. Mi-am înfoiat penajul, m-am așezat în ușă, cu gâtul întins la maxim. Când a sărit am ripostat. Apoi, rapid, mi-am dat seama că trebuie să fiu mai cu inițiativă. Am sărit eu primul. Nu mai simțeam durerea, simțeam doar sângele clocotindu-mi în piept, pus în mișcare. Ne-am ciocnit în aer. A țâșnit un val de sânge. Încă nu mi-era clar dacă doar de la mine. Am intrat pieptiș și am lovit cu forță. Am reușit chiar să-l pun în fund. I-am ciupit creasta cu putere. Și când începusem să sper la prima mea victorie adevărată, din toată viața mea de cocoș, au venit oamenii, toți trei și m-au scos și de data asta. Pe el l-au mai dat o tură pe mâna galbenilor. Dacă am văzut asta, am început să sper că de acum el va fi luat la ochi, iar eu voi fi victimă. Sau poate că nu.

Așa că după ce și-a mai luat câteva ciomăgeli de la galbeni, singur și-a luat zborul și s-a întors. Oamenii ne-au închis, iar pe el l-au lăsat toată noaptea afară. Am dormit puțin. Și am fost foarte trist. Și m-am întrebat din nou de ce eu singur, între atâția frați, a trebuit să fiu roșu.

Să vă mai explic că dimineața cum s-a deschis ușa și am dat să beau o gură de apă Porumbacul mi-a ieșit în cale? Să vă mai spun că am încercat să mă apar? Că au venit oamenii? Că am stat până spre seară pe poliță cu o găină roșie și bătrână care se scârbise de cocoșeală și nu mai voia să iasă nici la mâncare?

Se apropia seara. Mă tot socoteam. Dacă voi sta în beznă și viață tristă, și mâncare puțină. Și poate oamenii vor uita de mine. Am dat să ies. Până la ușă. Porumbacul a apărut în fugă. O femeie stătea cocoțată pe gard și urmărea. Dar nu știu ce a fost mai departe. S-a făcut liniște, apoi ai noștri au început să cârâie. S-a auzit alergătură multă.

Am ieșit. Și Porumbacul nu era. Femeia se uita din nou prin gard. Am văzut sânge cald în curte. Sânge de cocoș. M-am apropiat de ceilalți și m-am amestecat printre ei. M-am urcat pe o găină cu jumătate de gând la ea și cu cealaltă jumătate la speranța de viață. Dacă voi trăi, voi lupta pentru ierarhie. Nu dau înapoi. Nici de la cuțit.

Duminica Tomii,

2013

ne-am dat de-a dura

am în cap un personaj care intră în lume cam așa:

De pe vârful unei pante abrupte, fără pomi sau pietre, așezat pup, își prinde urechile între genunchi și strâââânge; își prinde gleznele cu mâinile, se fixează bine și coboară panta ca o roată. Capul său e ferit bine.

Știu exact ce fel de haină m-ar avantaja. Știu și machiajul. Știu și poziția în fotografie. Doar că nu vreau să mă dau mare. N-are nici un sens.

Și cobor, cobor, cu genunchii bine fixați pe urechi. N-aud nimic.

Copacii sunt ca niște flori imense neînflorite sau veșnic înflorite și toaaaată coroana lor e o floare.

Cobor panta. Într-o zi, după multe, mă opresc în  dreptul unui pârâu. Mă întind pe burtă.  Urmăresc niște pești albăstrui.

Toată viața lui, personajul ăsta, care sunt eu, evident, fiindcă fiecare personaj e autorul, iar cei care nu recunosc asta sunt slabi de fire și supuși la judecată, deci, spuneam, toată viața lui personajul ăsta se dă peste cap de pe culmi, iubește copacii și urmărește peștii. Din când în când râde de mâțe, le trage de coadă sau, din contră, când mănâncă le arată mătura.

Toată viața admir copacii. Chiar acum, așa, așezată în pat, sub pilota cu stele și flori, pe cearșaful albastru întunecat, cu laptopul mic în brațe, și cu gândul la cupa virtuală de la wordpress pentru aniversarea celor patru ani, mă uit pe fereastră și eu… și personajul din capul meu vede pe lângă salcia înaltă cât blocul, pe lângă bănuitul nuc cât blocul, fiindcă din poziția asta nu îl vede, cum se mișcă plopul îngust și subțire, muuuult mai înalt ca blocul.

Am să vă povestesc cândva mult mai multe despre mine.

PS Impresii de lectură sau cronică la cartea Ceilalți a lui Mamleev.

foto A.VAKULOVSKI – Balosesti

Pe unde ne mai citim

Internetul ne-a schimbat viața. Încă nu știm dacă în bine sau în rău. Eu mă gândesc cu nostalgie la studenția mea. Nu aveam referatele de pe net atunci. Vorba unui profesor: internetul e pentru plagiat, nu pentru învățat.

Acum există o dependență. De blog, de facebook, de siteuri. Însă, ca să spun vorba unui alt Profesor, de-al nostru de data asta: toate sunt bune când sunt luate cu măsură (Apostolul Pavel).

Sf. Ioan Hrisostom spunea: nu băutura e păcat, ci beția; nu mâncarea, ci lăcomia; nu femeia, ci curvia etc.

Astfel internetul nu e rău dacă îl folosim cu cap și discernământ. Cel mai ciudat e că oricât ai vrea să îti rămâi de fidel, în folosirea unui cont, sfârșești prin a-ți încâlci linkurile și prezența prin diferite locuri. Așa se face că după ce am plecat în Basarabia, am observat că în mare parte pe acest blog sunt – ca și până acum – cititorii mei mai vechi.

În Basarabia lucrez ca editorialist la Timpul, cei mai mulți probabil știți. Am editoriale socio-politice, dar și articole despre ortodoxie – articole care mi-au adus (și îmi aduc) un feedback bun de la cititori. Cărora le mulțumesc. Fiindcă am cunoscut mulți oameni prin intermediul opțiunii „contactează autorul”.

Săptămânile trecute am plasat aici unul dintre acele articolele respective și am observat că v-a stârnit interesul. Așa că – pentru prima dată – m-am gândit că probabil nu toți știți de colaborarea mea cu Timpul.

Cei care vor să citească articolele respective le vor găsi aici

Să ne auzim, citim, vedem cu pace.

pfui pă noi! „Bampirul, suge sângele răzeşilor!”

O mică demonstraţie despre cât de ipocriţi sunt românii:

Ştefan cel Mare a construit 44 de biserici şi mănăstiri. Nu prea mititele. Aş spune chiar nişte colosuri.

Într-o vreme în care eram mai săraci decât acum. Iar parte din venituri mergeau la aprovizionarea armatei. Păpică pentru războaie.

Sigur, şi materialele de construcţie se procurau un pic mai greu. Încă nu intrasem în epoca industriei.

Astăzi se ştie că în vremea lui Ştefan cel Mare, în Moldova, erau patru sute de mii de locuitori. Plus o grămadă de biserici şi mănăstiri construite înainte de Ştefan. Cam multe biserici şi cam mari, nu vi se pare? Parcă cetatea Neamţului e mai mititică decât mănăstirea de la Putna.

Astăzi ctitoriile lui Ştefan sunt în patrimoniul UNESCO. Însă pun pariu că boierii lui Ştefan îl înjurau toată ziua pe facebook şi comentau că uite cum voievodul…

Erau, cu siguraţă, poze cu Ştefan înconjurat de ctitoriile sale, încă după primele 10,  iar dedesubt scria: „Bampirul, suge sângele răzeşilor!”

Sau: „Ştefan cel Mare a intrat agresiv pe proprietatea răzeşilor, scuipă-l şi arată că-ţi pasă!”, „Daniil Sihastru şi Ştefan cel Mare ne-au adus la sapă de lemn!”. Desigur, Ştefan era prea mare ca să îşi bată capul. Mai ales că au început să dea share la poze şi cei de peste Prut, pardon: de peste Olt. Dar Ştefan şi-a văzut de treabă şi a mai făcut nişte biserici.

Mai ales după bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, când oastea lui Ştefan era de cinci ori mai mică decât cea a lui Hadâm Suleiman Paşa. Iar Ştefan, după ce miraculos îi bate pe turci, şi-a pus armata, drept mulţumire lui Dumnezeu, să ţină patru zile de post, dându-le doar pâine şi sare după apusul soarelui.

Pfuuaaaai, ce a mai înnebunit facebookul atunci! Ateii urlau din răsputeri, s-a făcut chiar şi o petiţie online: „Un broiler pentru armata Moldovei!”, dar lui Ştefan tot nu i-a păsat. Era chiar nesimţit la problemele neamului.

Atunci s-au făcut grupuri de suport care au aclamat: „Vrem spitale, nu biserici”. Ştefan s-a consultat cu Daniil Sihastru, iar părintele i-a spus: „Ştefănică, iacă o să vindeci câteva sute de oameni, dar în bisericile tale se vor mântui mii şi mii de suflete de-a lungul timpului”. Aşa că Ştefan a mai construit 10 bisericii, deşi îl supăra destul de tare rana de la picior.

Au fost unii care au mers până acolo încât să spună: „mai bine umbrela musulmană, decât jertfa creştină.” De data asta, Ştefan s-a înfuriat atât de tare, încât a lăsat directive ca după moartea lui, toate bisericile să fie pictate şi în exterior.

Bun, nu ştiu dacă ştiţi finalul poveştii. După ce Papa l-a numit pe Ştefan „Atletul lui Hristos”, boierii moldoveni au considerat că Ştefan s-a vândut papei. Au făcut pagini pe Facebook împotriva lui, l-au batjocorit, l-au măscărit şi au instigat răzeşii să nu mai dea bani la Biserică.

Ştefan a construit şi ultimele bisericii, a angajat un hacker care a distrus toată reţeaua de internet şi de la care am aflat, mai târziu, că Ştefan era „iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge” de unde presupunem că i-a tăiat pe revoltaţi.

Petiţia online a fost anulată, iar bisericile au fost pictate mai târziu aşa cum şi-a dorit Ştefan. Apoi, după 500 de ani, dacă Biserica Orotdoxă a observat că nu mai sunt oameni care să îl critice pe Ştefan că a ridicat biserici, l-a declarat sfânt. Desigur, la asta au contribuit şi sutele de mii de vizitatori la mănăstirile UNESCO. Unii dintre ei atei.

Ştiaţi că aşa s-au petrecut lucrurile?

NU??? Ce, mint eu???

Păi şi atunci ce e cu ipocrizia asta la români?  Ce se dau mari cu Ştefan şi cu mănăstrile lui? De ce nu o dau pe faţă şi să spună: ce mi-e Ştefan, ce mi-e Daniel?

Ştefan a fost bun? Mincinoşilor, ipocriţilor, urâţilor la minte! Ia mai calculaţi o dată veniturile BO pe vremea lui Ştefan, ia mai daţi share pe FB cu copiii lui Ştefan cel mare, că – cică nu e sfânt. Ia mai călcaţi în picioare sfinţenia lui Ştefan, ca să fim siguri că nu ne-a scăpat nici o bucată nescuipată din istoria noastră!

Scuipaţi, fraţilor, scuipaţi, că doar atâta ştim să facem! Că n-am văzut share la numărul preoţilor morţi în închisorile comuniste! orbilor şi mincinoşilor şi manipulaţilor şi agresivilor! Lăsaţi Biserica în pace!

PS Staţi linştiţi, nu m-am enervat, mă prefac.

ortodoxofobie

Mai întâi vreau să fie clar pentru toată lumea: nu dispreţuiesc confesiunile creştine, altele decât cea ortodoxă. Respect fiecare comunitate în parte şi ceea ce voi spune nu îi vizează decât ca mijloc de comparaţie.

De o grămadă de vreme mă enervez când văd cum oamenii se iau de Biserica Ortodoxă. Sau de veniturile Bisericii Ortodoxe. Am văzut chiar şi moldoveni, care nu au nici o gară cu biserica în general, iar dacă au avut vreuna în copilărie a fost cu Patriarhia Rusiei. Oamenii ăştia shareuiesc pe Facebook statusuri împotriva Patriarhiei Române.

Păi să ne lămurim:

1. Oamenii ăştia nu dau bani la biserică – şi nici într-un caz la cea română, aşa că de ce îşi bat capul în locul celor care dau?

2. Dacă părinţii lor dau şi asta îi frustrează, să se gândească de câte ori sunt frustraţi părinţii lor de felul în care îşi cheltuie şi odraslele banii. Iar dacă asta nu le e suficient, să se gândească spre care biserică arată cu degetul. De cele mai multe ori oamenii în cauză nu fac parte din B.O.Română.

3. De ce jurnaliştii umblă să filmeze maşinile preoţilor ortodocşi? Baptiştii nu au maşini?

4. De ce sunt jigniţi că bisericii nu i se pune impozit pe venit? Adventiştii plătesc impozite la stat? Nu ştiu, întreb şi eu.

5. doar ortodocşii ridică biserici, penticostalii nu?

În Chişinău a fost şi un „flashmob” sau cum îi spune. “Cică hai în centru să ne „dezbotezăm”! Fiindcă părinţii ne-au botezat cu sila!” Dar nu au adus cu ei şi certificatele lor de botez. Poate sunt baptişti? Că în Moldova comunitatea baptistă e foarte mare. Am mai avut surprize din astea. Nu m-aş mira. Un paţan care urla că vor ortodocşii să îşi mai tragă o biserică, s-a pomenit, cum-necum, împărţind linkuri baptiste pe blogul personal. Păi să se şi „dezbinecuvinteze”, că nici la binecuvântarea baptistă nu şi-au dat acordul.

Şi mai ceva care o să vă lase cu gura căscată: tot unii dintre băieţii despre care vorbesc sunt cei care fac marşuri pentru drepturile minorităţilor sexuale. Da, da! Ei, cei care strigă împotriva discriminării, mă discriminează pe mine care sunt ortodoxă. Fiindcă cum altfel se numeşte scârba pe care ei şi-o scuipă peste tot?

Oare o poză cu Patriarhul României, înfăţişat ca golumul din Stăpânul inelelor peste imaginea catedralei nu e discriminarea ortodocşilor? Dacă eu aş posta o poză cu un homosexual clocind ouă nu aş fi acuzată de discriminare?

Ecuaţia e foarte simplă vizavi de bugetul bisericii: să întrebe, însă cei care participă la viaţa Bisericii Ortodoxe. Am fost şi eu nemulţumită de multe ori de bogăţia UNOR preoţi, dar când îmi vine un bolşevic de doi bani să scuipe peste valorile mele, mă întreb: până unde se aplică legea discriminării? Şi de ce, vă întreb, nu îşi bate nimeni capul cu maşinile altor confesiuni creştine? Fiindcă eu am văzut nu doar BMWuri, ci şi eoliene. Da, da! Eoliană în curte! Care costă cât tot parcul auto al Mitropoliei Moldovei, dar pe care marii apărători ai discriminaţilor, şi incriminatorii ortodocşilor, nu o văd.

Mi-e scârbă de făţărnicia asta. Şi da, fraţilor, indiferent de confesiune, înmulţiţi-vă maşinile, adunaţi-vă banii, luaţi de la americani – care-i problema? Eu sigur nu o să fug după voi să vă fac poze! Iar dacă o să am întrebări în curtea mea, o să le adresez celor în cauză, nu o să aştept să-mi latre ateii de după gard! Fiindcă până la urmă nu asta e discriminarea: să-ţi intre altul în curte ca să îţi spună cum să te gospodăreşti?

Oare drepturile omului strigă: la zid cu ortodocşii? Oare oamenii care ştiu că suntem ortodocşi şi înjură biserica sau patriarhul nu ne arată făţiş dispreţul lor? Voi vreţi drepturi pentru minorităţi când nici măcar majoritatea covârşitoare, în care se numără şi părinţii voştri, nu o puteţi respecta?

M-aţi auzit vreodată înjurând ateii? Sau batjocorindu-i? Şi atunci în virtutea cărei strâmbe dreptăţi ne batjocoresc ateii?

Să le fie ruşine! Şi să tacă! Când ies în faţă să strige: vrem drepturi, tăindu-le pe ale noastre.

Vorba unui rus: “mişcarea liberă a mâinii voastre se întinde până acolo unde începe obrazul celuilalt”. Asta trebuie să învăţaţi, apoi s-o faceţi pe moraliştii ortodoxofobi.