să stăm strâmb și să judecăm drept

Mai 24, 2013

Aseară căutam o chestie, nu spun ce ca să nu căutați și voi.

Am dat de un forum în care mai mulți „credincioși”, cu temeinice cunoștințe teologice, se înjurau, se amenințau și se blestemau în numele ierarhilor pe care îi apărau / acuzau.

Mi s-a făcut rău de-a dreptul. Nu sunt adepta marilor blândeţi, dar nici susţinătoarea buruienismului printre preoţi. Cu atât mai mult cu cât e vorba de Timişoara şi de ierarhii locului.

M-am gândit  în special la romanele cu limbaj licenţios din literatura română. Unele chiar pe raftul de familie. Şi mi-am amintit că atunci când citisem 157 de trepte spre iad sau salvaţi-mă la Roşia Montană în draft, i-am spus lui Sandu că e acolo o scenă cu un preot pe care nu aş publica-o în locul lui. Că e prea de tot. Exagerată. Că oamenii vor crede că are el un ghimpe cu popii. La care Sandu mi-a spus: „N-are cum să pară prea de tot fiindcă e o poveste adevărată, mi-a spus-o cineva care a fost acolo.”

Aseară, citind pe acel site, mi-am spus că Sandu are dreptate. Şi că a fost chiar blând.

M-am întristat, apoi – glumind – i-am spus: să ştii că încep să trag nădejde că ne vom mântui.

Niciodată nu am crezut că un creştin trebuie să zâmbească sec şi să înghită orice. Niciodată nu am spus că un creştin trebuie să se lase călcat în picioare. Însă limbajul pe care l-am văzut aseară, între foşti colegi de ai mei a depăşit cu mult Henry Miller şi Alexandru Vakulovski. M-am gândit că dacă eram o eclesiatomahă luam cu copy-paste dialogul de acolo şi trăgeam un roman anticlerical cu doar conturarea acelor personaje şi redarea fidelă a dialogului. Că avem de-a face cu teologi (fără TE), n-am nici un dubiu: „Boule Înaintevorbitor” nu e o invenţie din spaţiul laic. Mai ales că erau vehiculate pe acolo multe nume cunoscute mie.

Mi-a fost ciudă că am dat peste siteul ăla. Am scris / vorbit şi eu de-a lungul vremii de unii ierarhi nu tocmai de bine. Ba chiar şi pe acest blog. Îmi amintesc ce jignită am fost de iniţiativa patriarhului de a pune garduri în jurul bisericilor la hramuri şi de-a permite intrarea  în biserica respectivă doar pe bază de invitaţie. Însă mi-am spus punctul de vedere. Fără apelative de gară.

Nu cred că un om care face un atât de mare deserviciu bisericii după ce a absolvit teologia, eventual a mai fost şi hirotonit, înjurând de lucruri sfinte şi urându-se cu cei din jur, mai poate face parte din biserică. Nu comentez luarea de poziţie, argumentată şi îndreptăţită, însă folosirea a zeci de apelative pe centimetru pătrat la adresa unui frate în Domnul prin creaţie şi recreaţie (Botez), şi încă şi ascuns sub un pseudonim tâmpit mi se pare că nu se pupă deloc cu creştinismul.

Mi-am amintit citind acolo de Solomon care ne-a sfătuit să fugim de cei care îşi folosesc genele când privesc, de cei care fac semne cu ochii şi dau din picior, care ne-a spus să privim drept şi să vorbim pe faţă. Şi m-am gândit că da, aşa trebuie discutat, atunci când ceva te apasă, atunci când vrei să te ridici împotriva unui ierarh, spune-ţi numele, dă-ţi şi adresa. Te temi? De cine? Oare nu consideri tu că ţii parte lui Hristos? Atunci de cine te vei teme?

Dacă Solomon ne scria astăzi sigur ne-ar fi spus: feriţi-vă de cei care folosesc pseudonime. De cei care sub diferite nicknameuri îşi înjură şi defaimă ierarhii, pe care probabil îi văd când îşi ridică salariile.

M-a scârbit atitudinea lor şi i-a îndreptăţit pe acei ierarhi în ochii mei. Fiindcă nimeni nu poate fi atât de rău.

M-au scârbit acei (TE)OLOGI, care – atunci când mă întâlneau pe stradă – privindu-mă nu drept, cum spunea Solomon, şi înclinându-şi genele mă întrebau dacă soţul meu a scris Pizdeţul. Fără să facă vreo diferenţă legată de literatură, fără să înţeleagă ce înseamnă asumarea.

Mi-a plăcut Pizdeţul. Şi menţionez că l-am citit înainte de a-l cunoaşte pe Sandu. Şi mi-a fost milă de tinerii care, ca în acel roman, merg pe un drum strâmb şi nu mai găsesc ieşirea, nu mai văd lumina. Însă m-am scârbit peste măsură de aceşti tineri îmbătrâniţi şi urâţi care folosesc împotriva ierarhilor limbajul Pizdeţului pe forumuri, fără să şi-l asume, fără să intenţioneze să pună sub lupă o latură periculoasă şi reală a societăţii în care trăim, iar duminica se înghesuie la Sfânta Masă cu acelaşi ierarh despre care scriu în termeni ilizibili.

Ipocriţi. Mincinoşi. Blasfemiatori. Oameni mici. Asta am văzut aseară pe siteul respectiv.

Când m-am trezit de dimineaţă, sila mea se tranformase în milă. M-a păzit Dumnezeu de teologii din ziua de azi, mi-am spus.

Am spus o rugăciune pentru ierarhii noştri şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toţi preoţii frumoşi şi extraordinari pe care i-am cunoscut, pentru fiecare creştin decent, pentru fiecare om cu discernământ. Dar mai ales i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru soţul meu. Care priveşte drept şi vorbeşte pe faţă.

 

PS. Şi până la urmă Hristos nu S-a dus în piaţă să răstoarne mesele negustorilor, nu s-a dus nici la birt să-i biciuie pe curvari şi pe beţivi, ci S-a dus în templu unde se ascund făţarnicii, şi pe cei care se îngrăşau în numele Domnului a pus biciul. Să luăm aminte (noi cei care pretindem că petrecem timpul nostru prin biserici, să luăm aminte la noi şi tarabele noastre, nu să privim peste gard la cei care stau strîmb şi judecă drept)!

Templul

 


PA PA PA PA ZO KE (Tο Aλφαβητάρι του Mοναχού)

Decembrie 15, 2012

Bild 056

Acum 9 ani. Postul Crăciunului.

Părintele Leontie mi-a dat o casetă, încă nu se purtau CDurile. A spus că o are de la Putna si că e acolo un imn al monahilor. Nu înţelegeam eu mare lucru, dar am luat caseta şi mi-am înregistrat-o. În postul ăla, parcă înnebunisem toţi cu caseta aia. Toţi ne-o înregistraserăm şi numai PA PA ZO KE aveam în cap.

O ascultam la maxim. Părintele Leontie o avea şi pe partitură, dar pentru mine, caseta conta. N-am fost eu vreo protopsaltă, aşa că nu-mi folosea partitura.

Părintele Veniamin asculta şi el doar PAPAZOKE.  Nu ştiu cum ascultau părinţii la mănăstire, dar mie, în casă, mi se scutura bradul de la PAPAZOKE, cum îi spuneam noi.

Anii au trecut. Caseta s-a sricat. Casetofonul nu mai merge. Părinţii au fost mutaţi la altă mănăstire. Eu mi-am schimbat duhovnicul. Pe Părintele Leontie nu l-am mai văzut de muuuuulţi ani. Însă eu am rămas în suflet cu amintirea acelui Crăciun. Ce curaţi eram, ce bucurii simple aveam!

Când am învăţat să umblu pe net, am tot încercat să găsesc un PAPAZOKE. Nici vorbă!

Am încercat să caut: imnul monahilor (ro şi gr), papazoke, ni pa zo ke di, tot ce îmi mai aminteam. Nici prin cap nu mi+a trecut să cautş ALFABETUL CĂLUGĂRULUI. Şi nu am reuşit. Iar omul, cum în timp îşi uită deprinderile vechi, se îndepărtează de bucuriile simple.

Am uitat de papazoke. Un timp. Alteori îmi aminteam. Dar am renuntat sa mai caut acul în carul cu fân.

Azi, la 9 ani distanţă, după ce am ascultat colinde de Ioan Bocşa, am vrut sa caut un Terirem. Şi văd la un moment dat: MONACHOS KAI TERIREM. Zic, ia să văd, dacă e vreun terirem de juma de oră. De la primul acord, am ştiut: PA PA PA PA ZO KE!

Bucuraţi-vă cu mine!!!!!


atac în altarul Bisericii

Februarie 3, 2012

(acest articol a apărut în Timpul, dar – dată fiind tema – vreau să apară şi pe blogul meu)

Din păcate, atacurile împotriva Bisericii Ortodoxe sunt nesfârşite. Şi mai rău – gratuite. Ori că vorbim de regimuri ateiste sau antiteiste, Biserica e întotdeauna lovită.

Pe reţelele de socializare, la cafenele, la TV – se găsesc mereu oameni aşa-zişi raţionali care se împiedică de Biserică. Ba se leagă de maşinile preoţilor, ba de opulenţa lăcaşurilor de cult, ba de mitropolit/patriarh. Exact ca la unele denominaţiuni creştine care decupează citate din Evanghelie şi le transformă în pietre de aruncat în capul altora, s-au înmulţit lozincile de tipul: „vinde tot ce ai şi dă săracilor” sau „mai uşor va intra camila (camila şi nu cămila, camila fiind funia de la plasele pescarilor) în urechea acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”.

Acestor prigonitori ai Bisericii, le voi decupa şi eu citate să le demonstrez contrariul.

Cel mai des se invocă sărăcia pe care Hristos le-o cere oamenilor, dar nimeni nu îşi aminteşte citatul în care Biblia cere ca orice credincios să dea zeciuială Bisericii. Nici unul dintre noi nu a plătit vreodată Bisericii zece procente din veniturile proprii. Deşi în Noul Testament nu se vorbeşte clar de zeciuială, totuşi Iisus spune la Matei 23;23: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute”, de unde vedem că Iisus acceptă zeciuiala şi nu o condamnă, ci îi condamnă pe cei care se rezumă la zeciuială şi uită de alte fapte bune necesare mântuirii.

Ca să nu mai vorbesc de Anania şi Safira, care au fost omorâţi doar pentru că şi-au ascuns o parte din câştig: „Anania cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit. (…) După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase. Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit.” (Faptele Apostolilor 5; 1-10)

Sau când Iisus îi trimite pe Apostoli să propovăduiască în cetăţi: „Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei 10; 9-10) – vorbeşte despre datoria noastră de a le purta de grijă. Fiindcă asta înseamnă că „vrednic este lucrătorul de hrana sa”. Adică Apostolii sunt trimişi să vestească Evanghelia, iar cetăţile care îi vor primi sunt obligate să se ocupe de bunăstarea lor.

Nu ne deranjează maşina vecinului, dar ne deranjează maşina preotului. Nu ne deranjează restaurantele-kitsch construite gard în gard cu clădirile istorice, dar ne deranjează bisericile. Nu ne deranjează mâncarea plină de E-uri, dar ne deranjează burţile preoţilor.
Indiferent de scuzele pe care le veţi rosti, vă spun adevărat că acest tip de atitudine are în vedere persecutarea Bisericii Ortodoxe! Şi pe mine mă enervează maşinile preoţilor, dar nu mai mult decât cele ale primarilor sau ale parlamentarilor. Şi primarul face un jurământ faţă de comunitatea pe care o reprezintă, nu doar preoţii.
Cât despre sloganul „nu vrem biserici”, pot spune doar că nici eu nu vreau stadioane, dar nu o să îi supăr pe prietenii mei microbişti, aşa că fie şi stadioane, dar lăsaţi-ne biserica în pace.
Celor atât de nemulţumiţi şi de revoltaţi le dau un sfat nu tocmai creştinesc: scoateţi-vă de la biserică, renunţaţi la nuntă şi botez, înmormântaţi-vă fără preot, nu plătiţi cultul anual (care nu reprezintă niciun procent din veniturile voastre, ce să mai spunem de zeciuială) şi răcoriţi-vă supărarea cu gândul că voi nu participaţi cu niciun leu la opulenţa sfintelor biserici!

articolul poate fi citit şi aici


amintiri cu locuri dragi, pentru oameni dragi

Octombrie 11, 2011

Sunt lucruri despre care îţi aminteşti toată viaţa. Lucruri, locuri şi oameni.

Pentru mine un astfel de loc e mănăstirea de la Româneşti, dar aşa cum era atunci cînd mergeam duminică de duminică cu tanti Bălu, cu Adina, cu Tania.

Cînd stareţi erau: mai întîi părintele Lucian Mic (PS Lucian al Caransebeşului), apoi părintele Constantin Timiş, iar la urmă părintele Paisie Sadici.

Oamenii s-au schimbat, icoanele s-au schimbat, chiar şi locul s-a schimbat.

Româneştiul de atunci, Româneştiul de altădată, va rămîne doar în sufletul meu şi în sufletul celor care veneau atunci la slujbe. Duminica, de Paşti, de Crăciun, şi chiar de Revelion.

Păcate am şi acum, aveam şi atunci. Greşeli vom face întotdeauna. Dar ceva curat rămîne peste toate.

Pentru toţi cei care s-au numit cîndva româneşteni, dedic acest filmuleţ:

Întâmplător am făcut acest filmuleţ. Cînd l-am făcut, nu bănuiam că va fi ultimul crăciun acolo cu obştea veche.

si bonus: