Situația creată la Biserica Sf. Teodora de la Sihla din Chișinău m-a întristat peste măsură și mă determină să pun din nou câteva întrebări plecând de la câteva idei.
A. Din nefericire, am ajuns să înțeleg de ce există „moldoveniști”. De ce, după 900 de ani de dominație, conștiința identitară era mult mai puternică la românii din Ardeal decât la românii din Basarabia. Pădurea spânzuraților, despre care a scris Rebreanu, ne amintește, prin contradictie, vrând-nevrând, de moldovenii de azi, eroi de război, care au luptat în Armata Sovietică, celebrați alături de cei din Armata Română. Pentru cei care nu ați citit, pădurea de spânzurați era reală. Cei care erau duși și uciși acolo, erau dezertori. Cele mai numeroase cazuri de dezertare ale românilor din armata Austro-Ungariei au apărut în momentul în care i-au silit pe românii din Ardeal să lupte împotriva Armatei Române.
Orice istoric onest recunoaște că unul din principalii factori care au contribuit la formarea poporului român, alături de limbă, rămâne credința ortodoxă. Tot ea e și cea care a făcut posibilă păstrarea identității în Banat și Ardeal. De exemplu, în Ardeal, primul lucru care i se cerea cuiva pentru a fi acceptat în rândul celor trei națiuni legale (românii erau tolerați doar) era trecerea la catolicism. Pe de altă parte, Leopold a trebuit să le garanteze bănățenilor libertatea religioasă ca să îi aibă alături.
Ori rușii au venit în Basarabia cu o ofertă specială: 2 în 1. Ateismul comunist și Biserica Rusă. Omul de la sat nu a avut problemele ardeleanului de acum 500 de ani, căruia i se cerea să schimbe biserica. Tăranului de aici, când i s-a permis să meargă la biserică, a mers tot în legea lui, tot la biserica din satul lui, zidită de bunicii lui. Ruptura nu mai era la fel de mare. Rușii și moldovenii se rugau în aceeași biserică. Și bine făceau!
B. Biserica Ortodoxă, conform dogmaticii, e una. Precum și Hristos e unul. La 50-ime se anulează diferențele etnice. Deci în orice biserică ortodoxă Îl primim pe Hristos. Adevărat!
Atunci apar în capul meu un șir de întrebări:
– dacă biserica e una, și e!, de ce există o jurisdicție a patriarhiilor în afara granițelor țării.
– dacă există o identitate etnică a creștinului, e sau nu e anulată de 50-ime? Oare cel care spune că prin 50-ime suntem una e normal să se identifice cu un popor?
– dacă ne declarăm totuși români, însă ortodocși, chiar nu are importanță de ce patriarhie ținem? Atunci se mai poate vorbi de o rânduială canonică în Biserica Ortodoxă?
C. Să mai lamurim un aspect administrativ.
Un cetățean german, care trăiește acolo și are cetățenie, dar e de etnie grec, rus sau român, intră CANONIC în jurisdicția bisericii din țara lui de origine. Astfel un român cu cetățenie germană e membru al Patriarhiei Române.
Cred cu convingere că unitatea în DIVERSITATE adusă de 50-ime nu ar trebui să permită unei patriarhii să își extindă jurisdicția dincolo de granițele țării. Patriarhia Rusă ar trebui să fie de fapt Patriarhia din Rusia, iar Patriarhia Română ar trebui să fie de fapt Patriarhia din România. Iar ortodocșii din Moldova să aibă mitropolie autocefală. Și astfel să existe Biserica Ortodoxă din Italia, Biserica Ortodoxă din Germania și așa mai departe. Unde să se roage și rușii, și românii, și grecii, și italienii ortodocși, în spiritul 50-imii și cu anularea diferentelor etnice. Scurt și clar.
Abia așa, dacă suntem sinceri, putem vorbi de Biserica Ortodoxă Universală.
Dar nu, fiindcă patriarhiile țin cu dinții de venituri, de influențe, de interese: LUMEȘTI!
Ok, deci ce facem? Un sinod panortodox care să scurteze mâinile și influențele patriarhiilor. Nu. Nici un patriarh nu vrea asta. Ne smintim de ortodoxie? Nu, nici un ortodox nu vrea asta.
Însă în situația dată, așa cum este, nu îmi rămâne decât să aparțin de Patriarhia Română câtă vreme mă consider de etnie română. Și, atenție, nu vorbesc de cetățenie.
Asta e.
Asta se fac oamenii că nu pricep și ne vând povești cu 50-imea. Atâta vreme cât statutul canonic al patriarhiilor ortodoxe și al bisericilor autocefale ortodoxe nu restricționează amestecul administrativ dincolo de granițele țării, oricâte povești am vrea noi despre Biserica cea una să ne spunem unii altora, adevărul rămâne unul singur: CANONIC aparținem de o patriarhie pe care nu ne-o alegem noi, ci pe care o moștenim prin naștere.
Desigur, Mitropolia Moldovei aparține de Patriarhia Rusă. Toți cei care sunt cetățeni moldoveni, de etnie moldovenească, nu română, țin de Patriarhia Rusiei. Sunt canoanele date de Biserica Ortodoxă. Așa au convenit Bisericile Ortodoxe.
Sper că am fost destul de clară. Când vorbim de canoane, nu mai e liberă alegere.
Atâta vreme cât bisericile nu își vor accepta statutul limitat, dar logic și conform 50-imii, de a se administra doar în teritoriul propriu, pot să trăiesc și în Tibet, voi rămâne membru al Patriarhiei Române.
Toți preoții știu lucrul ăsta. Toți absolvenții de teologie știu lucrul ăsta. Nu se spune. Vina celor care nu îl spun.
Jurisdicția în afara granițelor nu e în spiritul 50-imii, asta să fie clar! Jurisdicția unei patriarhii de aici în America, nu e în spiritul 50-imii. De aia spunem Biserică Locală, că e a locului respectiv! Și ar trebui să fie cu totul a locului.
Dacă nu avem încă maturitatea duhovnicească de a accepta că Biserica Ortodoxă e Una, și ea poate fi în Rusia sau în Madagascar, indiferent unde trăiesc trei ortodocși, atunci să avem măcar maturitatea intelectuală de a recunoaște această greșeală administrativă în Biserica noastră Universală și să ne recunoaștem, în smerenie, apartenența etnică invocată, contrar 50-imii, de patriarhiile ortodoxe.
Atâta vreme cât neregula aceasta va fi, și va fi!, eu mă voi declara membru al Patriarhiei Române, chiar dacă sunt un ortodox în Moldova.
Publicat de moni stanila 
dogMatista 