să stăm strâmb și să judecăm drept

mai 24, 2013

Aseară căutam o chestie, nu spun ce ca să nu căutați și voi.

Am dat de un forum în care mai mulți „credincioși”, cu temeinice cunoștințe teologice, se înjurau, se amenințau și se blestemau în numele ierarhilor pe care îi apărau / acuzau.

Mi s-a făcut rău de-a dreptul. Nu sunt adepta marilor blândeţi, dar nici susţinătoarea buruienismului printre preoţi. Cu atât mai mult cu cât e vorba de Timişoara şi de ierarhii locului.

M-am gândit  în special la romanele cu limbaj licenţios din literatura română. Unele chiar pe raftul de familie. Şi mi-am amintit că atunci când citisem 157 de trepte spre iad sau salvaţi-mă la Roşia Montană în draft, i-am spus lui Sandu că e acolo o scenă cu un preot pe care nu aş publica-o în locul lui. Că e prea de tot. Exagerată. Că oamenii vor crede că are el un ghimpe cu popii. La care Sandu mi-a spus: „N-are cum să pară prea de tot fiindcă e o poveste adevărată, mi-a spus-o cineva care a fost acolo.”

Aseară, citind pe acel site, mi-am spus că Sandu are dreptate. Şi că a fost chiar blând.

M-am întristat, apoi – glumind – i-am spus: să ştii că încep să trag nădejde că ne vom mântui.

Niciodată nu am crezut că un creştin trebuie să zâmbească sec şi să înghită orice. Niciodată nu am spus că un creştin trebuie să se lase călcat în picioare. Însă limbajul pe care l-am văzut aseară, între foşti colegi de ai mei a depăşit cu mult Henry Miller şi Alexandru Vakulovski. M-am gândit că dacă eram o eclesiatomahă luam cu copy-paste dialogul de acolo şi trăgeam un roman anticlerical cu doar conturarea acelor personaje şi redarea fidelă a dialogului. Că avem de-a face cu teologi (fără TE), n-am nici un dubiu: „Boule Înaintevorbitor” nu e o invenţie din spaţiul laic. Mai ales că erau vehiculate pe acolo multe nume cunoscute mie.

Mi-a fost ciudă că am dat peste siteul ăla. Am scris / vorbit şi eu de-a lungul vremii de unii ierarhi nu tocmai de bine. Ba chiar şi pe acest blog. Îmi amintesc ce jignită am fost de iniţiativa patriarhului de a pune garduri în jurul bisericilor la hramuri şi de-a permite intrarea  în biserica respectivă doar pe bază de invitaţie. Însă mi-am spus punctul de vedere. Fără apelative de gară.

Nu cred că un om care face un atât de mare deserviciu bisericii după ce a absolvit teologia, eventual a mai fost şi hirotonit, înjurând de lucruri sfinte şi urându-se cu cei din jur, mai poate face parte din biserică. Nu comentez luarea de poziţie, argumentată şi îndreptăţită, însă folosirea a zeci de apelative pe centimetru pătrat la adresa unui frate în Domnul prin creaţie şi recreaţie (Botez), şi încă şi ascuns sub un pseudonim tâmpit mi se pare că nu se pupă deloc cu creştinismul.

Mi-am amintit citind acolo de Solomon care ne-a sfătuit să fugim de cei care îşi folosesc genele când privesc, de cei care fac semne cu ochii şi dau din picior, care ne-a spus să privim drept şi să vorbim pe faţă. Şi m-am gândit că da, aşa trebuie discutat, atunci când ceva te apasă, atunci când vrei să te ridici împotriva unui ierarh, spune-ţi numele, dă-ţi şi adresa. Te temi? De cine? Oare nu consideri tu că ţii parte lui Hristos? Atunci de cine te vei teme?

Dacă Solomon ne scria astăzi sigur ne-ar fi spus: feriţi-vă de cei care folosesc pseudonime. De cei care sub diferite nicknameuri îşi înjură şi defaimă ierarhii, pe care probabil îi văd când îşi ridică salariile.

M-a scârbit atitudinea lor şi i-a îndreptăţit pe acei ierarhi în ochii mei. Fiindcă nimeni nu poate fi atât de rău.

M-au scârbit acei (TE)OLOGI, care – atunci când mă întâlneau pe stradă – privindu-mă nu drept, cum spunea Solomon, şi înclinându-şi genele mă întrebau dacă soţul meu a scris Pizdeţul. Fără să facă vreo diferenţă legată de literatură, fără să înţeleagă ce înseamnă asumarea.

Mi-a plăcut Pizdeţul. Şi menţionez că l-am citit înainte de a-l cunoaşte pe Sandu. Şi mi-a fost milă de tinerii care, ca în acel roman, merg pe un drum strâmb şi nu mai găsesc ieşirea, nu mai văd lumina. Însă m-am scârbit peste măsură de aceşti tineri îmbătrâniţi şi urâţi care folosesc împotriva ierarhilor limbajul Pizdeţului pe forumuri, fără să şi-l asume, fără să intenţioneze să pună sub lupă o latură periculoasă şi reală a societăţii în care trăim, iar duminica se înghesuie la Sfânta Masă cu acelaşi ierarh despre care scriu în termeni ilizibili.

Ipocriţi. Mincinoşi. Blasfemiatori. Oameni mici. Asta am văzut aseară pe siteul respectiv.

Când m-am trezit de dimineaţă, sila mea se tranformase în milă. M-a păzit Dumnezeu de teologii din ziua de azi, mi-am spus.

Am spus o rugăciune pentru ierarhii noştri şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toţi preoţii frumoşi şi extraordinari pe care i-am cunoscut, pentru fiecare creştin decent, pentru fiecare om cu discernământ. Dar mai ales i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru soţul meu. Care priveşte drept şi vorbeşte pe faţă.

 

PS. Şi până la urmă Hristos nu S-a dus în piaţă să răstoarne mesele negustorilor, nu s-a dus nici la birt să-i biciuie pe curvari şi pe beţivi, ci S-a dus în templu unde se ascund făţarnicii, şi pe cei care se îngrăşau în numele Domnului a pus biciul. Să luăm aminte (noi cei care pretindem că petrecem timpul nostru prin biserici, să luăm aminte la noi şi tarabele noastre, nu să privim peste gard la cei care stau strîmb şi judecă drept)!

Templul

 

Publicitate

Oravitzan

mai 18, 2013

Joi seara am fost la Muzeul Țăranului Român unde a fost o expoziție de Silviu Oravitzan. Peste 160 de lucrări. Privind expoziția mi-am amintit cum Sandu exclamase cândva, văzând lucrările noi ale maestrului: „Acum înțeleg de ce lenea e un păcat!” O exclamație îndreptățită. Lucrările mai noi ale lui Oravitzan demonstrează o capacitate de lucru ieșită din comun.

Și dacă ar fi doar asta! Văzând lucrările expuse ai senzația clară că stai în fața unui artist care a ajuns în polul plus, vorba lui Barbu, că înțelegerea lui asupra lumii e într-un punct în care cei mai mulți nici nu visează să ajungă.

Nu întâmplător Oravitzan a mizat pe pătrat, cerc, centru și cruce. Structurile cruciforme sunt expresia imuabilului – cu i mare sau mic, cum vreți. Lucrările sunt ca niște porți. Se face prin ele o trecere. Un filosof ar spune de la lumea fenomenală la cea numenală.

Expoziția a fost pentru mine o liturghie. Și o mare bucurie. Nu e prima expoziție a lui Oravitzan pe care am văzut-o. Am fost și în Timișoara, dar am vizitat și biserica din Cluj, unde iconostasul realizat de Silviu Orvitzan e împrejmuit de mozaicul lui Rupnik.

Duminică urmează Mogoșoaia. O altă liturghie.

Recomand tuturor să nu piardă această experiență a luminii. Mergeți și vizitați expoziția. Bucurați-vă de frumusețea lucrărilor.

Aș încheia cu o altă amintire. Ioan Ică jr. spunea despre iconostasul din Cluj, la un curs de-al nostru, prin 2005: „E canonic, deci poate fi considerat asemenea (cu celelalte iconostase), dar e cu totul altceva.” Pornește de la vechi, dar e de o noutate incredibilă. Așa sunt toate lucrările lui Oravitzan.

20130518-105953.jpg


Pe unde ne mai citim

mai 11, 2013

Internetul ne-a schimbat viața. Încă nu știm dacă în bine sau în rău. Eu mă gândesc cu nostalgie la studenția mea. Nu aveam referatele de pe net atunci. Vorba unui profesor: internetul e pentru plagiat, nu pentru învățat.

Acum există o dependență. De blog, de facebook, de siteuri. Însă, ca să spun vorba unui alt Profesor, de-al nostru de data asta: toate sunt bune când sunt luate cu măsură (Apostolul Pavel).

Sf. Ioan Hrisostom spunea: nu băutura e păcat, ci beția; nu mâncarea, ci lăcomia; nu femeia, ci curvia etc.

Astfel internetul nu e rău dacă îl folosim cu cap și discernământ. Cel mai ciudat e că oricât ai vrea să îti rămâi de fidel, în folosirea unui cont, sfârșești prin a-ți încâlci linkurile și prezența prin diferite locuri. Așa se face că după ce am plecat în Basarabia, am observat că în mare parte pe acest blog sunt – ca și până acum – cititorii mei mai vechi.

În Basarabia lucrez ca editorialist la Timpul, cei mai mulți probabil știți. Am editoriale socio-politice, dar și articole despre ortodoxie – articole care mi-au adus (și îmi aduc) un feedback bun de la cititori. Cărora le mulțumesc. Fiindcă am cunoscut mulți oameni prin intermediul opțiunii „contactează autorul”.

Săptămânile trecute am plasat aici unul dintre acele articolele respective și am observat că v-a stârnit interesul. Așa că – pentru prima dată – m-am gândit că probabil nu toți știți de colaborarea mea cu Timpul.

Cei care vor să citească articolele respective le vor găsi aici

Să ne auzim, citim, vedem cu pace.

20130511-165409.jpg


Ne vedem la București

mai 9, 2013

Săptămâna viitoare vom fi la București. Dar nu doar la plimbare. Avem priorități:

Expoziție Silviu Oravitzan.

16 și 19 mai.

Detalii aici

 

Va mai fi și TNCPul unde voi citi duminică seara cu Sandu și Mihai.

Ne vedem, ne auzim, ne bucurăm.

20130509-125623.jpg
Foto Alexandru Vakulovski