obiceiuri din ţara făgetului

Decembrie 28, 2010

suntem la casa din baloşeşti.
în acelaşi loc unde acum aproape 4 luni m-am cununat cu sandu. se pare că aici vom conserva toate tradiţiile:
.

.

.

.

Anunțuri

paradoxurile tradiţiei

Decembrie 20, 2010

o să încep prin a spune veşnica pomenire a celor din 89.
astăzi este o zi care poate evoca martiriatul de acum 21 de ani.
azi, biserica îl prăznuieşte pe sf Igantie Teoforul (+107 – dacă nu mă înşel)
bătrînul episcop al antiohiei a devenit „pîinea lui Hristos”, cum singur se numea în epistola trimisă din temniţă, fiind – din pricina credinţei – aruncat la lei. ( Tertulian aminteşte politica de atunci: „creştinii la lei”).
.
paradoxul stupid şi grotesc al tradiţiei românilor vine de aici:
astăzi poporul prăznuieşte Ignatul (care nu are nimic de-a face cu viaţa sfîntului amintit). de ignat românii taie porcul.
care e legătura dintre sfinţi, martiri şi porci?
care e legătura dintre noi şi fiarele care l-au mîncat pe Ignatie?
paradoxal, nu?


într-aiurea

Decembrie 15, 2010

mă uit uneori la tot ce văd înaintea ochilor: case, oameni, pietre, avioane şi îmi imaginez cum arătau toate acum 2000 de ani. cum fiecare om de atunci se simţea la fel de viu ca mine. şi ştia că va muri într-o zi.

e frumos pînă la urmă cum trăim ca pentru veşnicie, deşi ştim că o cărămidă desprinsă dintr-un zid poate risipi viaţa asta care ne inundă corpurile.

ne privim mîinile, le mişcăm, suntm plini de încredere.

putem să ne gîndim la asta, sau putem să nu ne gîndim la nimic.

sau pot să mă gîndesc la faptul că din 17 decembrie – după cum am auzit – şcoala din tomeşti se va numi SORIN LEIA.  e drept că leia – aşa cum se chema în acte şi nu lea cum l-am folosit eu în poem.

mi s-a părut important în momentul respectiv să-i redau numele aşa cum îl păstram eu în minte la 11 / 12 ani.

dacă – Doamne fereşte – nu vă amintiţi cine e sorin, intraţi pe o pagină mai veche aici

m-am bucurat de iniţiativa şcolii din tomeşti, dar – ca să zic aşa – e într-aiurea că lucrurile astea nu se întîmplă peste tot. că nimeni nu e profet în ţara lui. că oamenii se tem să-şi asume eroii, doctorii, profesorii etc.

uneori lucrurile par să meargă.

penultima săptămînă din postul crăciunului,

în ajunul a 21 de ani de la revoluţie,

consemnat în satul antoneşti,

strada alexei vakulovski.


la cărţile săptămînii cu gheorghe erizanu

Decembrie 11, 2010

cam adormită, dar destul de prezentă 😀

aici


Povestire pentru Antonia

Decembrie 9, 2010

(o povestire pentru Antonia şi Luca, dar şi pentru Jacob cînd va creşte mai mare.)
.
Se apropie Crăciunul. Deja ninge. Copiii deja l-au primit pe Moş Nicolae. Acum îl aşteaptă pe fostul moş Gerilă, adică pe moş Crăciun.
Brazii se pregătesc ca florile rare de cactus să înflorească o noapte şi să moară a doua zi.
.
De unde vine Moş Nicolae:
– Sfîntul Nicolae, episcop în Mira Lichiei, la primul Sinod Ecumenic (325), cunoscut pentru blîndeţea sa, numit în tropar “chip blîndeţilor”, se ridică de pe scaun şi îl plesneşte pe ereticul Arie, cel care învăţa mulţimile că Iisus nu e egal cu Tatăl şi nu e născut din veci. Deci de aici băţul tradiţional pentru cei răi, deşi e ciudat că aşteptăm beţele care ne identifică cu ereticii.
– Vremurile grele din secolul 4 nu permitea unui tată sărac să îşi căsătorească fetele, într-un timp în care nimeni nu se căsătorea fără zestre. Fetele fără zestre erau vîndute. Unde locuia Sfîntul Nicolae exista un bărbat văduv cu trei fete. Ori de cîte ori socotea că a venit vremea să vîndă una din fete, dimineaţa găsea în holul casei (unde se ţin papucii :P) o pungă cu galbeni, astfel încît fata nu mai era vîndută şi se putea mărita. Repetîndu-se povestea, omul a pîndit la ultima fată, după ce anunţase vînzarea ei. În miez de noapte Sfîntul Nicolae s-a apropiat de casă şi pe fereastra îngustă, care nu era închisă cu sticlă ca în zilele noastre şi nici cu obloane ca în ţările friguroase, a strecurat punga cu galbeni ce urma să salveze şi a treia fată.
Şi astăzi copiii aşteaptă să cadă în papuceii lor cadouri de Moş (Sfîntul) Nicolae.
.
Bradul:
– Cea mai autentică înţelegere a acestui obicei am văzut-o în Bavaria. În satele bavareze bradul mai are un nume, nume care s-a păstrat şi în zonele româneşti în care au existat colonii nemţeşti, şi anume: KRIS KINDER. Nu ştiu cum bradul a devenit simbolul pruncului Iisus, dar e clar că această tradiţie spune multe despre Crăciun. Poate nu întîmplător darurile se aşează sub brad, pînă cînd ceilalţi prunci – deveniţi chip al lui Hristos prin botez – vor primi darurile aduse de magi.
– Deci aşa cum am înţeles eu, Moşul nu e Iisus cel vechi de zile cum îl prezintă cartea lui Daniel şi Apocalipsa – şi cum s-ar putea interpreta, ci întruchiparea magilor care îşi aduc darurile pruncilor curaţi, pruncului Iisus, KRIS KINDER-ului.
.
Colindatul:
– Colindătorii sunt şi ei un chip al magilor. Dar nu prin cadouri, ci prin stăruinţa de a merge din casă în casă “noi umblăm şi colindăm / pe Dumnezeu căutăm”. Drumul lor de la începutul postului pînă în noaptea de ajun ne povesteşte despre căutarea megilor, dar ne şi învaţă că Dumnezeu trebuie căutat.
– Pe de altă parte colindătorii sunt şi acel cor de îngeri care s-a arătat păstorilor şi care cîntau vestea minunată.
– (Uite, chiar şi capra care vine la Tomeşti şi care e considerată un element păgîn, are o explicaţie la fel de frumoasă. Ştii că la dansul caprei ea moare iar apoi învie, se bucură şi dansează. Capra e animalul de jertfă, care suferă în locul nostru şi care prin moartea şi învierea ei, jucate în ritm de tobe, ne aminteşte de învierea Domnului pe care o prăznuim la Paşti.)
.
Cam atît vreau să îţi povestesc despre obiceiurile de Crăciun. Mai multe îţi voi spune cînd voi veni acasă şi cînd vom merge cu mama şi cu Sandu să primim dubele la Baloşeşti.