Poeme de Nick Făgădar

noiembrie 6, 2019

Nu am mai postat de mult pe blog, dar acum vreau să vă împărtășesc câteva poeme din ceea ce va fi cartea de debut în poezie a lui Nick Făgădar, una care m-a copleșit prin prospețime, imagini, emoție. Una din acele zile în care te bucuri să citești poezie!

 

 

Am avut ocazia să întâlnesc

câțiva câini
Ultimul
nu s-a împrietenit
nu a mâncat saleuri cu rom și cola
nu a dat din coadă
decât rar
Ce să fac eu
lângă un câine fără coadă
pretențios la mâncare
și băutură
Am stat o vreme
i-am facut poze
până când bateria a cedat
și am auzit vântul

 

Facebook

Mulțumesc că îmi aduci aminte
din când în când
că eram mai tânăr
că eram mai slab
că eram mai fericit
că aveam mai mulți prieteni
că eram interesant
că eram în altă parte
că mă credeam important
că nu fumam
că plecam des
că rămâneam puțin
în poze

 

Sarcasm

Când nu ai chef să pui mâna
scuipi arici din vârful limbii
Ceva în capul tău știe
că ești singur oricum
Decât să îți zdrelești pumnii
alegi să vorbești căcaturi deștepte
tu nu ești prea inteligent
nici umil
De multele ori în care ai vrut
să te omori
gândul că cineva mult mai rău
decât tine
va supraviețui
te-a oprit

 

Somn

Nu am niciun chef să mă culc
am băut singur
și aș mai bea
La început
ai impresia că aștepți
să mai apară vreunul ca tine
asculți MP3-uri
tare
să știe vecinii că te simți bine
Ți-e frig la picioare
nu mai ai vodcă
oamenii dorm cu mâine
într-un plic pe noptieră
Cred că au o hartă
sau o pungă cu droguri
poate doar timbre.

 

Decese. Comemorări

Întârziat ca un nemuritor
a venit să își îngroape tatăl
pe care îl purta sub pardesiu
ca pe o vestă antiglonț
ca pe o biblie bună la toate
ca pe un antrenor
ca pe o pereche de plămâni
ca pe o mănușă din fontă
ca pe o mâncare simplă
ca pe un calorifer
o coadă de măturoi
o zăpadă.

 

Pace bună lighioanelor

Bunica spăla rufe într-un lighean
din aluminiu
în curte
vara
Era ca o tipsie combinată cu o cască de neamț
lovită toată
zici că trăise prin două războaie
Săpunul de casă e untos și în loc de babălși
face un fel de jeg
gri
un fel de rană udă sub un pansament
un fel de nu meritați
nici măcar să lingeți
zerul nespălat
de pe buza îndoită a ligheanului
în care se spăla
bunicul meu
seara.

 

Siguri de incertitudine

de macazul
de arpegiul fals
care distribuie noi sensuri
Siguri că suntem singuri
că alegem asta pentru că nu știm altfel
că suntem mai puțin decât fântâna în care
nu ne-am înecat
dar din care am băut
laolaltă cu toți ceilalți
cu noi înșine
cu părinții noștri
cu vitele care ne aduc aminte
de simplitate
de un fel anume de a te prăbuși
în genunchi
în fiecare seară
să dormi.


Timișoara, 1989

decembrie 17, 2016

In the bus stop 33 a board:
82 percent of people from Timisoara have forgotten. Have you?
I’ve forgotten if Leia Sorin had brown hair

He has no picture at the cathedral. We have no saints
people didn’t die in jail
nothing happened in 89
except for no more school uniforms
and we burned the cravats

Pitesti = Dacia; (Roman Braga + Sorin Leia + Sandu Tudor + 1234 deads = Iliescu, Basescu, Constantinescu
Arsenie Papacioc is praying for everyone’s salvation)

I believe that Sorin had dark hair / hyperbolised in my mind
slightly Christ like and maybe beautiful – if I hadn’t looked at
his face in February
recently dug out of the common grave
with one metal eye (7.62 mm)

(Trans. Florina Luminos)

IMG_4103.JPG


La mulți ani, Dana!

august 25, 2016

De vreme ce nu sunt prin preajmă, am rugat blogul să îți zică la mulți ani și toate cele bune. Bucurii, sănătate, surprize plăcute.

Inimioare de la noi! (Ne auzim curând!)

Nu zic câți ani, dar îți amintesc cam cât a trecut 🙂

IMG_2374.JPG


Fragment, Republica poetică, Berlin, 2016

iulie 26, 2016

Fan-Tagebuch

1.Editorial

Zwei Herzen schlagen aneinander. Schon immer habe ich sie so gekannt: die Mutter und den Vater.

Baumsträuße vor dem Fenster gedrängt.

Es ist ein Herbst wie jeder Herbst. Bunt.

Eigentlich macht er nicht viel her. Nicht einmal die Menschen, die im Müll wühlen, wirken aufsehenerregender.

Und ich, vor dem Parlamentsgebäude, winke: Seid gegrüßt, seid gegrüßt.

Mach den Mund auf.

(Ich schließe die Augen, öffne die Türen weit, heraus dringt ein Luftschwall, lässt
mein Haar wehen, von hinten fällt Licht über mich. Ich wirke größer, schlanker. Ich bin jung und schön wie Russel Crowe in Gladiator)

Vor mir erscheinen Berge alter Frauen,

politisieren russisch lautstark über Europa.

Kühle Musik, kühle Szenerie. (Intertext:) und mein Herz schlägt an den Himmel,

ein Trommler mit dem Kopf in den Wolken und beiden Beinen auf dem Mond.

Rede endlich,

und ich sage zu ihnen:

Zwei Dinge haben mich gewundert im Leben: was Dostojewski geleistet hat in der Prosa

Und Manuel Neuer im eigenen Strafraum.

Traducere de Anke Pfeifer


Despre Colonia fabricii

decembrie 16, 2015

Un altfel rezumat video. Mie mi-a plăcut foarte mult. Mulțumesc Cezar:

http://www.tvrplus.ro/editie-cartea-cea-de-toate-zilele-391521


În poezii totul este adevărat și asta e super

octombrie 26, 2015

.
Nepoata mea a împlinit 13 ani în septembrie, iar astăzi, de Sfântul Dimitrie, are 13 ani de când a devenit creștină. La mulți ani, draga noastră!
.
Înainte de aceste date, pe când mai avea 12 ani, i-am spus să scrie un text critic despre Colonia fabricii. Textul a ieșit minunat, haios, chiar dacă tehnic mai putea fi „lucrat”. Dar de ce să le luăm copiilor ce e al lor?
.
Ia vedeți:
.
Colonia fabricii, Cartea Românească, 2015
.
Colonia fabricii este un jurnal al istoriei familiei Stănilă, cu date despre membrii familiei, care povestește despre trei oameni: Alexandru, Ion și Dan, despre soțiile si copiii lor .
Autoarea face prin cuvintele și expresiile ei ca viețile personajelor să devină o minunată poveste pentru o carte .
Cel mai mult mi-a plăcut povestea despre Dan, care a avut o viață cu multe amintiri frumoase dar și triste. Cartea te face să retrăiești sentimentele celor trei personaje principale. Mărul dulce care apare este și acum în grădină, ba chiar este cel mai bun măr din Baloșești.
În carte apar și cele trei surori Miha, Dana și Moni. O parte amuzantă este cand cea mai mică dintre surori (Moni) nu poate să îl pronunțe pe ”r”.
Fiecare poveste în parte are ceva aparte, care ne arată că cele trei personaje sunt complet diferite. Fiecare a avut amintiri foarte frumoase, fiecare visa la o viață frumoasă alături de o familie bună. Cartea este bine scrisă, îmi place că sunt introduse scrisori primite de la prietenii personajelor și documente ale oamenilor familiei.
Este frumos că atunci când citești cartea trăiești sentimentele personajelor.
În poezii totul este adevărat și asta e super. Mulți oameni, când aud titlul cărții , cred că această carte este chiar despre Colonia fabricii, dar de fapt este despre istoria familiei noastre, iar mie mi se pare că titlul este super și că se potrivește poveștii. Chiar trebuie să ai inspirație să îți vină așa idee. Deci asta mai este o parte super din ”Colonia fabricii”.
Pe lângă asta mai este și cantitatea, care este medie. Când vezi cartea, ți se pare că este puțin scris, dar, când începi să citești, îți dai seama că este chiar mare, că sunt multe detalii și lucruri interesante despre familie.
Nu este nimic de criticat la această carte, decât că este o carte super super frumoasă! Și nu cred că-i poate găsi cineva vreo critică. Sper ca autoarea să mai scrie cărți ca aceasta.
.
Antonia Bălu (12 ani)
.

IMG_2820.JPG


Scrisoare deschisă către Inspectoratul Școlar Județean Timiș

august 8, 2015

IMG_3243.GIF

În urma cercetărilor de fraudare a examenului de Bacalaureat de la liceul Traian Vuia din orașul Făget, sesiunea 2015, îmi exprim public unele nedumeriri, nu înainte de a menționa că am fost cadru didactic în județul Timiș mai mulți ani și nu am participat vreodată la vreo formă de fraudare, nu am luat mită și nu am acceptat să fiu profesor supraveghetor la BAC.
Matematica sau (i)logica folosită de Inspectoratul Școlar Județean Timiș în stabilirea sancțiunilor mi se pare defectuoasă, părtinitoare, penibilă, coruptă.

Să vedem punctual:
1. Nici unui membru al comisiei nu i s-a desfăcut contractul de muncă, deși există numeroase erori de procedură.

2. Nici unui profesor supraveghetor din mediul urban nu i s-a desfăcut contractul de muncă.

3. Nici unui profesor supraveghetor cu vechime nu i s-a desfăcut contractul de muncă.

De fapt au fost dați afară 8 profesori după cum rezultă din articolul publicat de Opinia Timișoarei, 9 din informațiile mele. Cadrele didactice concediate sunt din: Curtea, Dumbrava, Fârdea și Sudriaș. Altfel spus niște învățători de la capăt de linie, titularizați în ultimii ani. Aceasta este dreptatea românească ce eliberează un politician într-un an, unul care fură miliarde, dar dă sentințe de 7 ani Babei Ioana care a furat din stradă o găină călcată de mașina primarului.

Să revenim la matematică
(Conform informațiilor apărute deja în presa locală și națională):

1. În 10 clase din 13, elevilor li s-a permis să comunice între ei. În multe cazuri profesorii le-au furnizat materiale și informații elevilor. La cele 10 clase ar trebui să îi avem în vedere, pe lângă membrii comisiei, numeroși și ei, care aveau obligația de a asigura buna desfășurare, pe toți cei 20 de supraveghetori. Care sunt criteriile pentru care li s-au desfăcut contractele de muncă la doar 9 supraveghetori? Încă o dată: s-au clonat cei nouă supraveghetori la 10 clase?

2. Vă amintiți de acel „copiați cu bun simț”? Nu vorbim despre o persoană căreia i s-a desfăcut contractul de muncă.

3. La doi dintre supraveghetori li s-a imputat faptul că miercuri și vineri au fost împreună, ori regulamentul cere schimbarea echipei de supraveghere la fiecare probă. Ok, dar cadrele respective au spus în timpul audierii de la Inspectorat că au fost trimise împreună acolo de unul dintre membrii comisiei. Da, unul dintre cei care și-a păstrat serviciul. Vorbim deci de o eroare de procedură ce nu ține de răspunderea celor doi supraveghetori, care nici măcar nu erau prezenți la tragerea la sorți a sălilor de examen deși ajunseseră acolo cu 90 de minute înainte de începerea probei de examen.

4. Un procent considerabil din cei 9 supraveghetori (țapi ispășitori ai unui sistem corupt) nu a fost surprins de camere discutând cu elevii sau înmânându-le materiale ca în alte cazuri.

5. Prin „pile” (că așa merg treburile la noi în România) am reușit să văd câteva din deciziile înmânate de Inspectorat directorilor școlilor. În calitate de jurnalist am tot dreptul să protejez sursa, dar vă asigur că atât la profesorul concediat, cât și la cel sancționat cu 15% din salariu pe 3 luni, capetele de acuzare erau identice. Atunci de ce unul „zboară” altul „stă”?
6. Tot din surse am aflat că profesorilor în cadrul audierilor nu li s-au pus la dispoziție imaginile în baza cărora au fost acuzați.

7. La unii supraveghetori li s-a imputat comportamentul altora, așa cum s-a văzut ulterior din decizia de desfacere a contractului de muncă.

8. Am văzut cu ochii mei o decizie de desfacere a contractului de muncă bazat exclusiv pe acuzația că în minutele cutare și cutare elevii din prezenta sală au vorbit. Subliniez: NU AU SCHIMBAT FIȚUICI, NU AU FOST AJUTAȚI DE CADRUL DIDACTIC, PUR ȘI SIMPLU AU VORBIT ÎNTRE EI, iar bietul supraveghetor în atotputernicia lui nu i-a scos afară. Elevul cutărică și elevul cutărică. PĂI CUM SE FACE, DOMNILOR INSPECTORI, CĂ LA FIECARE EXAMEN DE TITULARIZARE LA CARE AM PARTICIPAT, CÂTE UN NECUNOSCUT, CONCURENT CU MINE, MĂ FLUIERA SĂ ÎI AMINTESC ANUL ÎN CARE A AVUT LOC CUTARE EVENIMENT?

Nota bene: nu am fost și nu voi fi apărătorul celor care copiază, am avut de tras destule din cauza celor care m-au depășit cu note copiate sau obținute prin intervenții. Ăsta e nivelul învățământului din România. Consider că într-un fel sau altul acest mod de absolvire trebuie să dispară. Dar tocmai de aceea vă spun: nu va dispărea prin datul cu sapa la baza piramidei, nu veți schimba nimic bătându-vă joc de ultimii titularizați de pe la sate, găsind scuze și pretexte cadrelor care stau în vârful piramidei. La 140 de elevi dați afară din examene nu au cum să fie vinovați doar 9 supraveghetori, care și așa au fost intimidați. Elevilor nu li s-au dat sancțiuni diferite. Cadrelor didactice da!

Gasind țapi ispășitori și păcătuind înaintea lui Dumnezeu, nu veți acoperi rușinea din sistemul de învățământ pe care, așa cum am spus, îl știu! Personal mi-am obținut notele de drept (la titularizare) doar în urma contestațiilor.

Vreți să dați profesorii afară? Începeți cu inspectorii! Două salarii cheltuie un amărât de profesor pentru primirea, hrănirea și cadorisirea inspectorilor veniți pentru gradele didactice.

Vreți să dați afară profesorii de la Făget? Dați-i pe toți! Sau începeți de la cap, că știți bine proverbul cu peștele.

Vreți să dați un exemplu mazilind Făgetul? Luați la verificat toate înregistrările video din județ/țară! Și după ce veți scoate din Bacalaureat 90% din absolvenții țării, desfaceți contractele de muncă la toate cadrele didactice și puneți lacăte pe școli!

E mai mare rușinea să vă bateți cu niște învățătoare de la sat ca să puteți acoperi frauda la nivel înalt, ca să salvați profesorii cu vechime. Aș vrea să văd inspectorul care a predat la trei clase simultan într-o școală de sat. Ce rușinos! Îmi dau lacrimile de jenă! Voi cum dormiți noaptea?

Vă rog din suflet, când vor veni contestațiile, căci vor veni!, îndreptați rușinea asta! Dacă vreți să îndreptați lucrurile, faceți-o corect și transparent, nu așa! Lăsați-i pe învățători în pace și uitați-vă sub preș!

PS. Ăsta e doar începutul! Nu mă voi lăsa până nu voi ajunge la toate deciziile și la toate poveștile. Sunt din zonă, e simplu!

UPDATE
În urma publicării acestui text am fost contactată de noi surse. Am aflat între timp că e 100% informația conform căreia s-a intervenit cu pile în timpul cercetărilor.


Schimb de pase între minge şi carte

iunie 3, 2015

Când am fost copilă mi-au atras atenţia următoarele versuri ale lui Lucian Blaga: „Ce ne va ţine totdeauna tineri? / Adu o jertfă zi cu zi / zeiţei mari, păgânei Vineri! / Hrăneşte cald, oricare-ar fi, / un vis ce nu se va-mplini!” (Întrebare şi răspuns). Am încercat atunci să îmi imaginez că într-o zi voi deveni un muşchetar celebru ca d’Artagnan.

Apoi, cu trecerea anilor, m-am prins că nu e obligatoriu să visezi la ceva imposibil, ci e mult mai simplu: ajunge să ai pasiuni, să ştii să naşti pasiuni, să le stârneşti şi să te bucuri de ele. După ce în primăvara asta am fugit rupându-mi picioarele să fac poze la toate zburătoarele întâlnite, uitând de vârstă, bani, serviciu, dureri de oase, m-am prins că nu e greu să îţi inventezi noi pasiuni. De la ornitologie, imediat ce căldura a devenit insuportabilă, deci tocmai la începutul verii, am căutat să trec la o nouă pasiune care să nu mă scoată din casă şi care să mă ajute să uit de vârstă, bani, serviciu, dureri de oase. Momentul a coincis şi s-a identificat cu începutul Campionatului Mondial de Fotbal din Brazilia. Implicarea mea emoţională a fost atât de totală, încât am ajuns la concluzia că dacă îmi va da Dumnezeu 80 de ani, voi găsi la orice vârstă întrebarea şi răspunsul (blagian) care să ascundă sub o mască de riduri veşnica tinereţe.

Însă ca bucuriile să fie desăvârşite e o mare nevoie de o învăţătură. Ca să te implici, ai nevoie de un câştig. Şi nu mă refer la cele materiale. Fiindcă să nu îşi imagineze cineva că am fugit după pariuri. Nuuuu! Speranţa unui câştig bănesc îţi face praf orice pasiune. Aşa că după ce am aflat unde, când şi cum trăiesc codobatura, muscarul gulerat, codroşul, scorţarul, inăriţa, presura şi alte câteva zeci de păsări, m-a prins pofta să vă spun ce am învăţat din acest camionat; punctual.

Minge 1. Intuiţia primeşte coloratura clarviziunii când nu te înşală. Am spus de la primul meci că naţionala Germaniei va lua cupa. Aşa a fost! Iar după o lună de atenţie am fost răsplătită cu un ghem de ace în stomac, în cele 113 minute ale finalei, de la fluierul de start până la golul lui Mario Gotze.
Carte 1. Bucuria mea a echivalat cu succesul pe care l-a avut poetul Ion Buzu după debut. Pe când avea 18 ani, am spus clar că sunt convinsă ca va reuşi. Tot aşa cum nu m-am îndoit de şansa Germaniei.
.

IMG_3078.JPG

Minge 2. Bătaia istorică de care a avut parte Brazilia în meciul cu Germaniei (7-1) a fost – fără îndoială – din pricina celor care i-au împins pe nedrept până în semifinală. Dacă arbitrii nu ţineau cu orice preţ să câştige Brazilia, încă din primul meci contra Croaţiei, luau şi ei o bătaie cu un gol-două diferenţă şi nu mai intrau în istorie ca cea mai bătută echipă într-o semifinală.
Carte 2. Când criticii şi membrii juriilor la concursuri literare şi artistice înaintează candidaţi pe alte principii decât cele valorice, îi „ajută” pe premianţi să devină într-o zi naţionala Braziliei şi să îşi frângă gâtul în faţa concurenţilor mult mai valoroşi. Aşa că nu sunt ajutaţi, ci sunt împinşi într-o impostură care îi va face de ruşine la un moment dat. Iar cel cu fluierul la piept (fie el critic sau un coleg cu influenţă) devine din cumătru un călău fără voie. S-au văzut destule de acest fel.
.

IMG_3083.JPG

Minge 3. Chiar dacă cei slabi îşi frâng gâtul şi fac dovada că au fost împinşi de la spate, întotdeauna va exista o diferenţă între clasa „aristocraţilor” şi cea a „cenuşăreselor”. Dacă revolta tuturor (a celor de la FIFA inclusiv) împotriva lui Zuniga a fost una uriaşă, după ce acesta l-a faultat pe starul brazilian Neymar, nu s-a auzit nici pâs la intrarea nu doar dură, ci şi foarte urâtă comisă de francezul Blaise Matuidi asupra nigerianului Ogenyi Onazi. Neymar a avut o problemă, e adevărat că gravă, la coloană, necesitând o lună de recuperare, iar sărmanul Onazi dublă fractură de tibie şi peroneu şi minimum două luni de stat pe bară.
Carte 3. Aici nu voi ţine mult mingea în joc, ci voi degaja rapid (cu menţiunea că Neymar merita atenţie, nu spun nu, dar şi Onazi la fel!) după o simplă întrebare: pe când la noi şi un Festival Internaţional de Poezie Eugen Cioclea (nu doar Vieru)?
.

IMG_3093.JPG

Minge 3 secund. În aceeaşi linie de discuţie se situează şi muşcătura lui Luis Suarez. Sărmanul (cenuşăreasă!) uruguaian care a primit nişte suspendări colosale fiindcă l-a muşcat pe italianul Chiellini. Toată lumea a explodat: Hannibal Lecter! Primitivul şi sălbaticul Suarez! Da, nu spunem nu, urât gest. Dar care credeţi că a fost decizia FIFA? Amendă mare, interdicţia de a mai juca şi – aici e marea nebunie: – interdicţia de a se antrena cu actualul club. Eu spun în felul următor 1: dă-i amendă şi trimite-l la psiholog. Adică îi dai o sancţiune, dar încerci şi să îl ajuţi, nu îl sancţionezi, apoi îi tai capul; şi 2: Matuidi şi Zuniga, poate nu cu intenţie, şi-au rănit adversarii, care nu mai pot juca o vreme, afectându-le cariera, pe când Suarez a făcut un gest prostesc care a stârnit doar râs şi revoltă. Totuşi sancţiunile date lui au fost mult mai aspre. Gest nesportiv? Poate. Şi măcelărirea adversarului e gest sportiv?
Carte 3 secund. Nu putem da la o parte un scriitor extraordinar de talentat doar pentru că bea din când în când, iar alteori mai şi înjură. Dar în acelaşi timp să iertăm faulturile incorecte dintre scriitorii aceleiaşi generaţii. Întreb din nou: unde se situează Cioclea, unul dintre cei mai importanţi poeţi născuţi la noi?
.
Minge 4. Nu poţi fi suporterul unui singur fotbalist. Toţi erau înnebuniţi: Messi, Neymar, Ronaldo! Mai puţin s-a vorbit de Muller care a avut mai multe reuşite decât colegii amintiţi. O echipă de fotbal intră pe teren cu 11 oameni, dacă echipa, antrenorul şi suporterii nu înţeleg asta e trist. Şi nici vedetele nu prea înţeleg, din cauza asta aşteaptă elogii, dar încearcă mereu să pară mai buni decât colegii lor. Poate excepţie face Arijen Robben, olandezul căruia i-aş fi dat cu încredere balonul de aur de la Adidas. Dar ce să faci, cine e de vină că Olanda a fost sponsorizată de Nike?
Germania a avut o echipă, nu un star. Orice jucător putea oricând să fie înlocuit. Ei nu puteau pierde trofeul fiindcă Sami Khedira nu a putut juca finala. Şi nu au avut emoţiile Braziliei fără Neymar, Uruguayului fără Suarez, nici speranţele Argentinei în Messi şi ale Portugaliei în Ronaldo. Germania a avut o echipă. În concluzie au luat trofeul. Pe merit.
Carte 4. Nu poţi fi cititorul unei singure cărţi sau al unui singur autor. Istoria literară ne arată că marile revoluţii culturale (să ne uităm în cultura română, perioada interbelică) e făcută de o echipă, nu de un singur om. Şi chiar dacă avem un Urmuz, avem o întreagă avangardă pe lângă el. Avem un Cărtărescu extraordinar de bun, dar nu e singurul extraordinar de bun. Aşa că cei care oferă burse şi premii, cei care plătesc traduceri sau trimit un scriitor peste hotare, trebuie să înţeleagă că nu poate fi mereu acelaşi şi nici nu poate fi selectat după dorinţa exclusivă a sponsorului (vezi Adidas). Nu poţi face asta dacă vrei să joci finala mare.
PS. Se apropie preliminariile pentru Euro 2016: hai Moldova, hai România! Ole!

IMG_3101.JPG

Text publicat în august, anul trecut, în revista Moldova


Colonia fabricii

mai 28, 2015

Timpul se scurtează şi nu mai reuşesc să intru pe acest blog.

M-am gândit totuşi să trec aici şi ultima mea carte.

 

Despre care Bogdan Suceavă nota pe facebook:

„E un ‘Război și pace’ cu bănățeni, peste ei trece tăvălugul istoriei, un veac nenorocit, pe lângă tragediile personale, care nu lipsesc. Se ia timpul unui veac întreg și se topește într-o singură poveste abordată din trei unghiuri narative (în poem!), cu adânci rădăcini în realitate, cam așa cum a făcut Truman Capote cu ‘In Cold Blood’, apoi se imprimă textului o atingere elegiacă de la altitudinea căreia se vede ce s-a petrecut în satul zis Baloșești (unde o bună parte dintre locuitori se numeau Stănilă, cam așa cum în Ibănești, în Mureș, o bună parte se numeau Suceavă). De fapt, asta e o oglindă mult mai generală, sau cum altfel să citim că „nimănui nu-i vine să moară fără o pușcă la cap” (p.48). Dar ce sunt aceștia, născuți războinici? Nu, ci ei sunt de meserie supraviețuitori. Iată și aici: „Dacă nu plângi, n-ai cum să vezi” (p.70). E plin de diamante ascunse-n text, și n-am să explic aici de ce Burcoș e un „câine planetă”. Am citit dintr-un foc ‘Colonia fabricii’, de Moni Stănilă; ca să fie o carte perfectă lipsește doar o căciulă pe ă la rândul 1, p.48, în rest se leagă tot, un poem scris ca un thriller, cu materie de cronică de familie, prea adevărat pentru multe istorii de familie din partea asta de lume.

colonia-fabricii_1_fullsize


Despre sinucidere

octombrie 18, 2014

La un moment dat a trebuit să fac un interviu despre sinucidere. L-am făcut cu duhovnicul meu. L-am convins cu greu, așa că nu îi voi da numele. Ci doar textul. Care mi se pare folositor. Poate cuiva îi va fi spre întărire:

***

„Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica şi Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.” (I Corinteni 3; 16-17)

***

Care este pozitia Bisericii față de sinucigași?

Dacă o luăm canonic poziția Bisericii este limpede și fără echivoc. Încă din perioada sinoadelor, Sfântul Timotei al Alexandriei interzice orice formă de slujire pentru cei care și-au luat singuri viața. Și aceasta a fost o atitudine consecventă în timp. La început foarte condensată, apoi s-a detaliat. Sunt destule canoane care au reluat tema asta. Foarte multe canoane bizantine au reluat forma asta care se regăsește și în pravilele noastre, de exemplu în pravila de la Govora, care interzicea preotului să participe în vreun fel la înmormântarea celui ce s-a sinucis, să nu îl primească în biserică și să nu îl pomenească ulterior în slujbele bisericii.

Nu pare foarte dură această atitudine?

E foarte greu de găsit un cuvânt… În primul rând un astfel de act e definitiv, e irevocabil, nu se mai poate reveni asupra deciziei o dată ce este dusă la capăt. Prin actul acesta omul se poziționează ca adversar al lui Dumnezeu. Viața e calea omului către veșnicie, cale rânduită de Dumnezeu în aşa fel încât la sfârșitul ei omul să ajungă la mântuire; întrerupând-o într-un alt moment decât cel rânduit, practic i se refuză lui Dumnezeu să își exercite pronia (grija). Adică nu are cum să lucreze mântuirea ta. Un exemplu din alt domeniu, care se folosește de multe ori, e viața intrauterină. Acolo, de la forme elementare, fătul îşi dezvoltă în timp nişte mijloace pentru a se putea descurca în lumea aceasta. Dacă undeva pe parcursul devenirii lui se intervine, el rămâne un avorton. Ca fătul să poată supravieţui e necesar să parcurgă o anumită perioadă, adică de la primele clipe până în a noua lună. Deci cel care îşi întrerupe viaţa devine un fel de avorton.

Cele nouă luni din viaţa intrauterină sunt echivalente cu viaţa pe pământ atât cât a rânduit-o Dumnezeu, indiferent că vorbim de zece sau de optzeci de ani?

Tocmai. Alegând eu singur când să ies din viaţa asta nu am cum să ştiu dacă mi-am dezvoltat cele necesare pentru veşnicie. Nu ştim noi lucrările lui Dumnezeu şi nu putem să le analizăm, dar El caută tot timpul, pe tot parcursul vieţii, să găsească modalităţi prin care să îi ofere omului şansa să se mântuiască. El ne lasă în anumite probleme, anumite încercări, anumite stări, care s-ar putea să ne întoarcă spre mântuire. Nu ştim când se întâmplă; la început, la sfârşit, la mijlocul vieţii… Habar n-avem de lucrurile astea. Şi de aceea trebuie să avem răbdare cu noi înşine şi să avem răbdare cu lucrarea lui Dumnezeu, care va veni negreşit într-un moment al existenţei noastre. Dumnezeu va face în aşa fel ca prin asumarea şi trăirea acestor încercări să reuşim să ne mântuim. Neavând răbdare se ajunge la situaţia despre care vorbim. De fapt, din capul locului, ar trebui să vedem care sunt cauzele care duc la sinucidere. Şi exclud din start genul ăsta de analiză, văzut printr-un determinism social, cultural sau psihosomatic. Principala cauză a stării acesteia de nebunie la care ajunge omul sunt duhurile întunecate. Putem, aşa, dacă vrem cu orice preţ, să analizăm diferitele efecte ale atacurilor acestora asupra omului, dar cauza în sine, cauza reală, este ura dintru început a diavolului împotriva omului. Din păcate, astăzi încercăm să găsim fel şi fel de justificări pentru sinucidere, şi vedem aşa diferite cauze, cum ar fi un destin implacabil al omului, nu ştiu ce schimbări bio-chimice din interiorul fiinţei umane care ar cauza cumva, care ar duce la sinucidere. Din păcate lumea asta uită un lucru important şi esenţial: că are un vrăjmaş dintotdeauna. Şi atunci dacă spunem şi clarificăm din start lucrurile, înţelegem că rezistenţa faţă de tentaţia asta a sinuciderii e de fapt un război împotriva duhurilor necurate. Deci ca să revin, Biserica este categorică în ceea ce priveşte sinuciderea, fiindcă prin acest act omul întrerupe lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Într-un fel se leapădă de Dumnezeu, aşa e şi încadrată în Teologia Morală ca păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care, după cuvintele Mântuitorului nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

Intră în păcatele apostaziei (lepădarea de Hristos)?

Da, e o lepădare de Hristos, dacă Îl înţelegem pe Hristos ca şi cale, ca şi adevăr, ca şi viaţă – cum scrie în Evanghelii – cei care se sinucid se leapădă de viaţă şi de adevăr. Şi spun toate acestea ca să înţelegem că nu putem privi canoanele Bisericii doar dintr-o perspectivă juridică.

Deci nu sunt nişte canoane rigide şi superficiale?

Biserica se mişcă în nişte limite. Poate părea ciudat, dar aşa am înţeles eu din învăţăturile părinţilor. Biserica are nişte limite trasate de Însuşi Iisus Hristos, capul Bisericii, limite date pentru cei care o formează. Adică Biserica intervine, se roagă şi mijloceşte, pentru cei care o formează. În momentul în care cineva alege să se lepede, să se rupă de Biserică, ea respectă acea decizie şi se opreşte. Adică dacă tu alegi să ieşi în afara ei, eu ca preot nu te pot urma. Eu te pot însoţi doar cu compasiunea, însă cu rugăciunea nu mai pot fiindcă nu îmi este îngăduit lucrul acesta.

Deci practic nu Biserica este cea care condamnă sinucigaşii, ci ei intră într-o zonă în care Biserica nu îi poate urma.

Sigur! Biserica nu poate pătrunde în acea zonă în care sinucigaşul a intrat printr-o decizie liber asumată. Poate părea cinic, ceva în genul: nu mă interesează, ai ales să pleci, pe mine nu mă priveşte, însă nu e aşa. Milă putem şi trebuie să avem pentru cei ce ajung în asemenea situaţii, dar mai mult de atât nu putem face. Deşi există o anumită iconomie, opusă acriviei, am întâlnit-o la părinţii de la Optina, sfinţii Leonid şi Ambrozie, spuneau că rugăciunea Bisericii nu este îngăduită, dar omul apropiat de sinucigaş se poate ruga, şi dădeau o formă de rugăciune. Citez din memorie şi aproximativ: Doamne caută cu milă spre sufletul celui în cauză, iartă-mi îndrăzneala şi nu-mi socoti păcatul dacă greşesc prin această rugăminte, ci în veci facă-se voia Ta. Cam asta era rugăciunea. Adică nu poţi să faci slujba înmormântări pentru un sinucigaş şi să spui: cu sfinţii odihneşte Hristoase şi sufletul adormitului robului Tău… despre un om care s-a rupt şi a părăsit calea aceasta către sfinţenie. Iarăşi, nu poţi cânta, cum scrie în cântările înmormântării: întru Tine nădejdea şi-a pus…, când tocmai sfârşitul lui e o dovadă a lipsei de nădejde. Dar revenind la dovada dragostei pe care părinţii de la Optina o arată faţă de sufletele celor ieşiţi în acest chip din viaţă, noi putem să spunem în forma cea mai simplă: nu ai voie să te rogi, însă starea de milă şi de suferinţă pe care o simţi pentru un astfel de suflet nu o poţi opri.

Iisus spunea că mai mare dragoaste ca aceasta nu este ca cineva să îşi pună viaţa pentru prietenul său. Nu este o dragoste să ne rugăm pentru sinucigaşi?

Totuşi riscăm, deşi n-aş zice că e nesăbuinţă. Îmi amintesc iarăşi de un exemplu, cred că Sfântul Eustatie, de la mănăstirile din Olimpul Bitiniei, despre care se zicea că a întâlnit odată pe cale un om gârbovit ce târâia o funie după el. Şi Sfântul îl întreabă ce e cu el, ce i s-a întâmplat, iar omul acela spune că a făcut o grozăvie de nedescris, un păcat ce nu se poate spune în cuvinte şi că el nu mai poate să îşi trăiască viaţa având în spate genul ăsta de povară. Şi Sfântul Eustatie face un gest, pe care mi-aş dori să îl am în minte toată viaţa, ia mâna acelui om şi o pune pe umărul său spunând: „Frate, păcatele tale despre care spui le iau asupra mea şi eu voi răspunde la judecată pentru ele”. Dragostea sfinţilor merge şi în iad, poate ajunge şi acolo, poate însoţi chiar şi sufletul osândit al unui sinucigaş. Bine, nu suntem noi la măsura aia. Dar întrucâtva putem rezuma că există speranţă şi pentru ei. Zicea Sfântul Paisie Aghioritul că prea uşor punem sentinţe şi spunem că un suflet e damnat pentru că a ales o cale neconformă orânduirilor bisericeşti, pentru că – spunea el – Dumnezeu lucrează chiar şi în ultima clipă. Ultimul gând, ultima trăire îi poate fi mântuitoare unui om, fiindcă moartea nu e instantanee, de obicei există câteva clipe de agonie, şi acel răgaz poate fi folosit de Dumnezeu pentru a salva omul. Pe de altă parte unii părinţi spun că sufletul, chiar şi după ce a ieşit din trup, este prins între cele două existenţe, cea de aici şi cea de dincolo, iar în acel loc fiind, retrăieşte cumva viaţa. Şi atunci revăzând anumite situaţii din viaţa ta, poate măcar atunci, în ultima clipă, vei înţelege unde ai greşit. Aşa încât nădejde şi speranţă trebuie să avem. Însă noi trebuie să facem ceea ce este rânduit. Nu este bună nici o extremă: nici să considerăm condamnat sufletul unui om, nici să trăim cu convingerea că toţi ne vom mântui. Uite, mai spunea cineva că dacă vrem să mijlocim pentru sufletul unui om care a ieşit astfel din viaţă, să facem tot posibilul să ne mântuim noi înşine şi atunci fiind la tronul lui Dumnezeu, putem şi să vedem ce s-a întâmplat cu sufletul în cauză, putem şi să mijlocim pentru el în mod direct. De multe ori, teoretizând pre mult, scăpăm din vedere care este scopul vieţii noastre.

Ce îl poate determina pe om să se sinucidă?

Mă gândesc că, în mod paradoxal, drumul unui om care îl caută pe Dumnezeu şi drumul unui om care e tentat să îşi pună capăt zilelor merg, e unul comun, până într-un anumit punct ei merg împreună. Şi unul şi altul ajung la un fel de disperare văzând atâta nedreptate şi atâta răutate; meschinăria care e în lumea asta. Şi culmea, toate sunt îmbrăcate cu atâta sclipici, încât îţi vine rău, te saturi; pentru ce, ce se întâmplă, cum ar mai putea evolua lucrurile de acuma încolo? Pe de altă parte, te opreşti asupra ta şi iarăşi vezi nestatornicie, vezi mizerie, vezi inconsecvenţă, ticăloşie de multe ori, şi ajungi la un soi de lehamite şi faţă de tine şi faţă de existenţa asta şi nu mai ştii ce să faci altceva decât să strigi din toată fiinţa ta: „Doamne, scapă-mă!”, iar cel care ajunge în pragul sinuciderii tot la fel trăieşte, înţelege cumva absurdul existenţei ăsteia, însă din păcate nu are perspectiva asta de a privi existenţa prin prisma veşniciei. Şi atunci neavând toate datele, ajunge la aceeaşi disperare însă strigătul din păcate e altul: nu zice „Doamne, scapă-mă”, ci zice „moarte, scapă-mă”, într-un fel aici este nebunia stării ăsteia. Ajungi la anumite stări care ţi se par de netrăit, te gândeşti că de aici nu mai poţi merge, nu mai ai cum să continui existenţa, e atâta de absurd, ajungi să te simţi atât de sătul de existenţă, de tine însuţi încât nu mai ai ce să faci. Realmente cred că ajungi să experimentezi în viaţa ta de aici realitatea iadului, şi atunci vrei să scapi. Problema şi amăgirea şi nebunia e că încerci să scapi de iad intrând în el. E o stare de moment pe care tu, prin gestul pe care îl faci, o înveşniceşti. Asta e cumplit. E ca şi cum ajungem pe buza prăpastiei, iar unul găseşte calea de a se ridica spre cer strigând spre Dumnezeu, iar altul se aruncă în abis. E foarte multă tristeţe cred, multă tristeţe în lumea asta, lăsată în urmă de sufletele astea chinuite. E foarte complicat.

Dacă acceptăm aceste stări cumplite de deznădejde despre care vorbiţi, mă gândesc că există şi oameni care reacţionează în urma unor impulsuri de moment. Adică o dezamăgire din partea cuiva apropiat, iubit, părinte, fiu… Au fost cazuri şi în Moldova şi în România de copii care s-au sinucis fiindcă au părinţii plecaţi peste hotare…

Nu putem spune că există sinucideri grave şi sinucideri soft, indiferent de ceea ce le declanşează, necazurile respective duc la aceeaşi stare, o stare în care nu te mai poţi controla, nu mai poţi lua decizii, nu te mai poţi gândi. Cred că la asta se referă expresia: „îţi stă mintea în loc”. Indiferent că e o poveste de dragoste cu un final nefericit, că e un moment de tristeţe, că sunt momente de frică, poate – la un moment dat – să apară perspectiva asta înşelătoare că moartea e ultima salvare. Adică aşa ca în misiunile soldaţilor, dacă apare ceva ce nu mai pot suporta, am ca ultimă soluţie sinuciderea. E foarte riscant să acceptăm gândul ăsta.

Dar în cazuri clinice grave mai putem vorbi de liberă alegere?

Sunt cazuri şi cazuri. Un om care, în urma unor probleme psihice grave, se aruncă pe fereastră convins că poate zbura şi el dă din mâini crezând că are aripi, nu ia în calcul sinuciderea, ci e convins că o să zboare, însă în cele mai multe cazuri e un act conştient, înţeles, asumat, care duce în cele din urmă la nebunie.

În cazul în care omul a fost inconştient, Biserica face rugăciuni?

Nu există o practică uniformizată. În caz de boală psihică se poate merge la groapă, se poate cânta Trisaghionul, se citeşte Tatăl nostru şi se spun un cuvânt. Sfântul Ioan Maximovici le spunea preoţilor aflaţi în ascultarea sa că dacă există dovezi clare că omul a fost bolnav psihic, atunci – cu înştiinţarea ierarhului – se poate face o slujbă de înmormântare. Iar apoi, mai sunt situaţii în care se face înmormântarea unor persoane foarte bine situate, sus-puse, şi atunci se găseşte cine să facă înmormântarea, însă e un gest inutil.

În morala ortodoxă se vorbeşte şi de sinuciderea spirituală, cu referire la oamenii care îl resping pe Dumnezeu. Însă în cazul lor poate exista speranţa că într-o zi se vor întoarce la Dumnezeu.

Dacă îl refuzi pe Dumnezeu până la moarte, e acelaşi lucru. Iar apoi există şi sinucidere trupească, diferită de înţelesul primar al acestui gest. Abuzul de trup este tot o formă de sinucidere, însă şi în acest caz există şansa ca într-un anumit moment să te salvezi, să te opreşti. Dacă vedem viaţa ca un război, sinucigaşii sunt un fel de dezertori. Fug înainte de bătălia finală.

Credeţi că cine a încercat o dată să se sinucidă, va încerca şi a doua oară?

Aşa se spune, că odată intrat pe acest făgaş nu mai există cale de întoarcere. Decât prin Dumnezeu. Inclusiv când vezi că ai scăpat prima dată, poţi înţelege lucrarea lui Dumnezeu cu tine şi să îţi revii.

Cei care îşi planifică momentul morţii nu o fac din vanitate?

Înţelegi că viaţa ta se va termina odată. Ţi-e greu să accepţi şi atunci te gândeşti că dacă tot se va sfârşi să stabileşti tu când şi cum. Să fii tu stăpânul, păpuşarul; să tragi tu sforile. Dar e foarte trist fiindcă într-un fel te laşi pradă tocmai lumii de care încerci să scapi. Până la urmă sinuciderea e o formă de răzvrătire. Însă adevărata formă de rebeliune care înţelege absurdul lumii ăsteia şi care acceptă şi gândul morţii, adevăratul rebel e călugărul. Care vede viaţa asta, îi vede lipsa de rost, şi o sfidează respingând lumea şi controlându-şi existenţa, însă o face autentic şi conform voii lui Dumnezeu. Ei chiar biruiesc lumea. E o formă de a refuza lumea, de a trăi şi cu gândul morţii, dar de a ajunge în final la mântuire. Îmi amintesc că părintele Steinhardt dădea trei forme de suprevieţuire într-un regim totalitar, iar una dintre ele era a lui Churchill. Germanii erau deasupra Londrei, iar el consemna în jurnal că realizezază distrugerea unui imperiu, dar totuşi el simte o poftă nebună de luptă, de viaţă. Adică e o formă de rezistenţă: vezi că totul se prăbuşeşte în jurul tău, iar tu lupţi cu şi mai mare îndârjire. Ciudat că omul încearcă să învingă moartea cu moartea. Hristos a făcut lucrul ăsta, dar a fost singurul. Noi nu putem face asta, noi nu avem puterea de-a ne lua înapoi viaţa.

Cum aţi reacţiona dacă ar veni la dvs un om cu gânduri de acest fel?

L-aş trimite la altcineva, iar dacă n-aş avea de ales… nu ştiu. Eşti cu sabia deasupra capului. E foarte greu. Omul respectiv se agaţă de cuvântul tău. Cum poţi în câteva clipe să îl faci să realizeze că Dumnezeu îl iubeşte? E vorba de suferinţă. Şi cât de fals sună în gura mea, în gura oricărui om, învăţăturile despre suferinţă… Toată viaţa mi-a fost frică de durere. Noi toţi vrem să trăim bine şi să murim uşor.

Credeţi că dragostea, cea mai instinctivă, nu mă refer neapărat la cea creştină, ci la dragostea copiilor pentru părinţi, a părinţilor pentru copii, a soţilor unul pentru altul, poate salva pe cineva de la sinucidere?

Aşa ar trebui, iubirea pentru toţi ai mei să mă ţină în viaţă.

Şi atunci nu e cumva prima cauză a sinuciderii lipsa iubirii?

Cauza rămâne aşa cum am spus de la început: ura diavolului faţă de om. El se foloseşte de lipsa de iubire, dar nu o transformă în principala cauză.

Ce aţi putea să ne spuneţi acum la final? Cum am putea încheia mai luminos acest interviu?

Cred că în încheiere cel mai potrivit e cuvântul Sfântului Siluan: „Ţine mintea în iad, dar nu deznădăjdui.” Vedem că suntem răi, că merităm iadul, că tot ceea ce e fără Dumnezeu nu are sens, însă cu tot absurdul din jur, să nu deznădăjduim, să avem încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, să luptăm până la capăt.

20141018-125859.jpg