La Românești

Februarie nostalgic

E foarte frig afară. La noi, la Chișinău. În Banat erau mai rare iernile geroase. Și totuși frigul îmi aduce aminte de nopțile de priveghere de la mănăstirea din Românești.

Mergeam mai mulți. Eu eram mai tânără, deci și mai puternică. Îmi era mai ușor decât celorlalte femei care veneau. Una dintre femeile cu care mergeam la mănăstire era tanti Bălu, bunica Antoniei. Șapte km – dus, șapte – întors. Uneori două drumuri pe zi.

Ajungeam acasă, ne încălzeam, mâncam și porneam iarăși. Deci ajungeam și la 28 km pe zi. Nu în plimbare, mers rapid. Dimineața, seara, noaptea.

Era incredibil de frumos. Seara slujba se ținea doar la lumina lumânărilor. Pe drum șuvițele de păr care îmi ieșeau de sub batic, se umpleau cu chiciură. Povesteam.

Anii au trecut, s-a schimbat și obștea de acolo și nu am mai mers, s-au schimbat și obiceiurile noastre.

Ca toți tinerii, am avut parte de multe bucurii: excursii, petreceri, chefuri, nebunii de tot felul. Am avut o tinerețe frumoasă și în afara anilor în care mergeam la mănăstire.

Deja pot spune că am trecut la altă grupă de vârstă. Și probabil ar fi normal să îmi amintesc cu dor de tinerețe, dar nu. Sau nu așa ca ceilalți. Zilele la care mă gândesc cu dor, rămân cele în care mergeam la mănăstire. Pe jos. Cu Bibi.

Au fost cei mai frumoși ani. Și mă gândesc astăzi cu încredere că poate chefurile tinereții nu se mai întorc, însă anii aceia se pot întoarce. Cândva, undeva.