Preşedinte ortodox

Noiembrie 12, 2014

 

Acest text va rezuma părerile şi argumentele mele vizavi de implicarea Bisericii Ortodoxe în campania electorală.

Să încep cu dezamăgirea mea sau a altora, e pierdere de spaţiu, pentru că aş spune o evidenţă şi atât. Nu voi veni cu un discurs înflăcărat ci doar cu o punctare esenţială, spun eu.

Biserica lui Hristos, care cheamă la iubire şi unitate, a creat premizele unei dezbinări colosale. Pornind de la ideea vehiculată în predici: vrem un conducător ortodox şi român, au dat startul la:

  1. Neacceptarea celor de alte confesiuni creştine (România tuturor românilor care vrea preşedinte ortodox, unde îi situează pe cei de alte confesiuni?)
  2. Reproşuri şi acuze între ortodocşii care vor ce li se spune în predică şi cei care vor ce le dictează conştiiţa
  3. Atacurile celor care nu au definită credinţa împotriva credincioşilor ortodocşi
  4. O nouă şi vehementă blamare a preoţilor

De ce un preşedinte ortodox? Ar susţine concepţiile BOR? Nu! Să ne amintim:

  1. Am văzut în 25 de ani o grămadă de legi pe care creştinii nu le vor
  2. S-a discutat, sub preşedinţi ortodocşi, în numărate rânduri: scoaterea religiei din şcoli, scoaterea icoanelor din locuri publice ş.a.
  3. Am asistat întotdeauna la momentul în care, înainte de alegeri sau de hramurile care adunau mult potenţial electorat, aceşti conducători deveneau brusc creştini practicanţi, nu de puţine ori limitându-se accesul creştinilor în biserică tocmai din cauza politicienilor. Vă amintiţi, cred, intrarea la marile hramuri oficiate de Patriarh pe bază de invitaţie.

Să luăm un exemplu de conducere neortodoxă:

BOR are în Nurnberg, Germania, o catedrală mitropolitană frumoasă ridicată cu sprijinul financiar al primarului (neortodox), care la sfinţire, prin 2005 dacă nu mă înşel a avut un discurs extrem de simpatic: „Totdeauna am sperat ca Nurnbergul să ajungă metropolă, acum, datorită fraţilor noştri ortodocşi din România, avem Mitropolie. E ceva!”

Preşedintele ortodox:

Voi lua cel mai simplu şi sinistru exemplu: Vladimir Putin. Da, el, preşedintele ortodox al celui mai mare stat ortodox din lume, cel care de un an de zile comandă uciderea fraţilor ortodocşi din Ucraina, cel ai cărui oponeţi (jurnalişti sau actori) mor subit. Cel care minte că armata Rusiei a ajuns din greşeală în Ucraina. Şi tot cel care se plimbă cu icoane şi merge la toate slujbele bisericii de Paşti şi de Crăciun.

Eu nu spun că VP-ul nostru e VP-ul Rusiei, spun doar că un preşedinte botezat la ortodocşi nu îmi dă nici o garanţie.

Celor care ne reproşează că ne vindem credinţa fiindcă nu votăm un preşedinte ortodox (noi, care le reproşăm preoţilor că îşi vând credinţa pentru a susţine un candidat doar din interese strict materiale ne încadrăm în altă categorie) şi celor care consideră atât de important acest lucru vreau să le adresez câteva întrebări:

  1. Când merg la medic să se trateze, nu acceptă ajutorul până nu se asigură că medicul e ortodox?
  2. Nu au avut niciodată un director sau alt şef de altă confesiune decât ortodoxă?
  3. Administrarea lumească e grija bisericii?
  4. Să înţelegem că Biserica susţine administraţia, deci toate barurile de noapte şi tot ce se petrece în stradă?

Ar trebui să se implice Biserica în politică:

  1. Fiecare preot are dreptul lui la vot, să îl folosească
  2. Clerul, pe modelul sfinţilor ierarhi – celor ca Sfântul Ioan Gură de Aur, are datoria să amendeze, indiferent de conducere, eventuale prejudicii. Să refuze implementarea unor legi în cadrul bisericii. Să nu accepte la nivel eclezial (subliniez eclezial) modificări aduse de legea laică: cum ar fi acceptarea avortului etc.
  3. Să fie alături de poporul creştin în momente de mare cumpănă, mai ales când sunt victime umane. Să zicem Revoluţia din 89. Vedeţi ce au făcut preoţii în Ucraina astă iarnă!
  4. Să se ocupe de problemele sociale.
  5. Dacă doresc o platformă de discuţie la nivel politic, să nu se ascundă după preoţii ei, să pună la punct una foarte bine pregătită formată din teologi laici.
  6. La litrughie ni se spune „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”, nu poţi după ce spui asta la altar şi după ce te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos să vorbeşti despre un politician, pentru a cărui conduită morală tu nu ai nici o garanţie.

PSD-ului care a folosit icoane cu imaginea părintelui Arsenie Boca, cu menţiunea că folosoriea imaginii unui părinte care a fost închis sub comunişti mi se pare cu totul şi cu totul cutremurătoare indiferent de ce partid ar vrea să câştige voturi în numele unui martir:

  1. Din puţinele mele cunoştinţe, părintele Arsenie Boca încă nu a fost canonizat. Aşa confirmă şi fotografia electorală, care evident nu e icoană, cu atât mai ciudată sfinţirea ei.
  2. Trecerea numelui unui candidat pe o fotografie sfinţită vi se pare un pas bun pentru România?
  3. După ce ai scris pe spatele icoanei/fotografiei: pentru mântuire, cum poţi scrie votaţi Victor Ponta? Oare el a murit pentru noi pe cruce? Oare mesajul real nu e: urmaţi-l pe Hristos?

Parafarea unei icoane cu inscripţia SFINŢIT este doar o practică penibilă comercială – nu doar în problema de faţă, pentru încurajarea cumpărătorului neavizat, deci nu prea mare ortodox. Fiindcă icoanele sfinţite nu se parafează, canonic vorbind.

Orice ortodox de bun simţ nu poate accepta acest lucru! Gândiţi-vă la părintele Arsenie, oameni buni, care a lăsat cu limbă de moarte să nu fie dezgropat. Fiindcă nu a vrut ca el să fie folosit în vreun fel, nici măcar pentru închinare. Mă cutremur de ani de zile la gândul că părintele nostru a ajuns o sursă de venit, acum şi de voturi? Ne va pedepsi Dumnezeu, cu siguranţă.

Credincioşilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

Iubiţi-vă unii pe alţii!

Preoţilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16; 33)

 

PS Nu cer prin acest articol votarea unui candidat sau altul. Nu! Cer apărarea Bisericii. Spun, aşa cum ar trebui să spună fiecare preot: votaţi, oameni buni, cu cine vreţi; oricum împărăţia noastră nu e din lumea aceasta!

Protests Continue In Kiev As The Opposition Calls For A Snap Election 140220095454-24-ukraine-0220-horizontal-gallery pnl-cluj-icoana-arsenie-boca ucr

 

 


Despre premiile USM – pe bune!

Iunie 19, 2013

Anul acesta premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova cred că au creat cele mai multe reacții. De la revoltă până la bășcălie (bășcălia o găsiți pe blogul lui Alexandru Vakulovski).

Degetul mustrător a fost îndreptat spre juriu, nu doar spre unii membri ai juriului. Îmi pare rău că s-a nimerit ca președintele juriului să fie tocmai Iulian Ciocan și – prin asta – oalele să se spargă în capul lui. Cu toate că orice om onest își poate da seama  ca un rezultat nu depinde de un singur membru al juriului, fie el și președintele. (Și asta nu o spun fiindcă Iulian Ciocan a votat în primul tur Sagarmatha, deși recunosc că m-am bucurat când am aflat fiindcă o părere pozitivă din partea lui Iulian mă bucură tot atât cât o cronică.)

Nemulţumirile au fost multe şi, aşa cum am spus, s-au manifestat diferit, însă majoritatea celor care s-au exprimat asupra rezultatelor s-au ferit să vorbească concret. De aceea vreau să o fac eu cu plus de sinceritate. Sper ca cititorii, inclusiv persoanele vizate, să aprecieze sinceritatea mea fără să se supere.

Înainte să o iau pe categorii, voi spune doar atât: indiferent cât de subiectivi ar fi cei din Uniunea Scriitorilor din România, totuşi situaţia e foarte diferită. Nominalizaţii USR sunt foarte buni, aşa că dacă alegi greşit acolo, tot nu ai cum să o dai în bară. Nu poţi să o dai în bară când ai de ales între Vlad Moldovan şi Nicolae Prelipceanu – de exmplu.

Să revin. Nu voi vorbi despre toate categoriile ci doar despre debut, poezie şi mai puţin la proză, unde nu cunosc toate cărţile nominalizate.

DEBUT

Am citit romanul domnului Pavel Borş cu mult înainte de publicare, dumnealui a avut chiar şi o lectură la Republica. Ceea ce spune câte ceva. Pentru că suntem selectivi. Povestea de viaţă e frumoasă, chiar dacă are stângăcii stilistice, şi – probabil – cum îl sfătuise Dumitru Crudu pe Pavel Borş, dacă îşi încadra cartea la memorii şi nu la ficţiune, era mult mai bine. Mai ales că atunci nu i se puteau imputa (prea tare) acele stângăcii. E evident că Pavel Borş e un om foarte inteligent şi sensibil, şi asta se vede cu ochiul liber. Cartea are momente savuroase. Construieşte bine câteva portrete. Însă foarte de departe s-a simţit lipsa lecturilor. Sigur, nu mă refer la clasici, pe care i-a citit orice intelectual. Mă refer la pulsul şi temperatura mişcărilor literare, la noţiunile de teorie literară etc. Credo e o lectură plăcută, însă cum nu ai potrivi-o nu o poţi numi debutul anului. Şi nu în concurenţă cu Anatol Grosu. Credo, cum nota pe FB Nina Corcinschi, e „bunicel”. Un roman bunicel nu poate lua premiul unei Uniuni a Scriitorilor pentru debut. Sper că domnul Borş nu se va supăra pe mine şi va înţelege că vreau doar să fiu onestă.

Volumul lui Anatol Grosu are cu prisosinţă ceea ce îi lipseşte romanului de mai sus. Tehnică, stil, puls. E fără discuţie o carte foarte bună. Sigur, nu împărtăşesc nici entuziasmul altora. Adică, dacă raportez acest volum la toate celelalte volume de limbă română (deci şi din România), n-aş spune cu mâna pe inimă că e cel mai bun. Sunt câteva apropieri riscante în debutul lui Anatol, cum e cea de Ioan Es Pop. Iar din punctul meu de vedere poezia lui Ioan Es Pop nu poate fi depăşită şi nici confiscată, deci e – cum ar spune Simona Popescu – un domeniu luat. Să nu uităm că şi Ieudul fără ieşire a fost la vremea lui un debut, aşa cum e Epistola din Filipeni.

Însă aceste mici obiecţii ale mele la cartea lui Anatol ar putea influenţa un juriu în România, unde cărţile de debut au fost multe şi foarte bune. Însă în Moldova, fără discuţie şi fără îndoieli, trebuia să ia premiul

PROZĂ

Nu pot să spun ce carte trebuia premiată aici. Fiindcă nu am citit toate cărţile nominalizate. Iar cartea Mihaelei Perciun face parte din cărţile necitite. Am citit însă alte texte ale Mihaelei şi am asistat la câteva lecturi. Aşa că aici nu mă voi pronunţa cu asupra de măsură, necunoscând cărţile, însă îmi voi da cu părerea. Îmi vine greu să cred că Mihaela Perciun a crescut atât de mult de la ultimele texte citite de mine. E imposibil de crezut că s-a ridicat peste Busuioc. Mi-au plăcut unele texte de-ale autoarei, dar cred că nu e – cel puţin nu încă – o premiantă la proză.

POEZIE

Ehe, aici e grav. Nu fiindcă fac parte din nominalizaţi. Deloc. L-aş premia pe Dumitru Crudu în faţa mea şi fără să îi citesc cartea, pe care evident am citit-o. Dumitru Crudu şi Alexandru Vakulovski sunt doi scriitori de forţă, de asta nu se îndoieşte nimeni. Cum-necum, nepremiaţi de uniuni. Excepţie făcând debutul lui Dumitru Crudu, care a fost totuşi premiat.

Despre Sagarmatha vă spun sincer: nu am aşteptat nici un moment ca această carte să ia premii. Asta nu înseamnă că nu am încredere în ea. Dacă nu credeam în volumul acesta nu îl publicam. Însă au fost câteva riscuri pe care – cu bună ştiinţă – mi le-am asumat. În primul rând ieşirea din matcă. Mi-a trebuit curaj că scot o carte cu ton vizionar, belicos şi apocaliptic. Şi încă mă mir că nu m-a ras critica. Aşa cum observa Marius Conkan într-o cronică la Sagarmatha, riscurile sunt asumate, nu inconştiente. Mă bucur că până acum, deşi timid, cartea a fost bine primită, da de unde să mai aştept şi premii?

Daţi foc la cărţi e un volum care, la fel ca Oedip, regele mamei lui Freud, va rămâne actuală şi proaspătă. E o carte foarte diferită de cele ce se scriu acum, dar şi apropiată. O carte care nu ar stârni controverse dacă ar lua vreun premiu. Ca şi Eşarfe în cer. Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski, Vasile Romanciuc sunt atât de talentaţi încât ar putea stârni doar invidii, nu şi controverse. Sunt scriitori de cursă lungă, care au confirmat şi, sunt sigură, vor confirma pe mai departe.

Rămâne acum să îmi spun părerea despre EvAdam, cartea Radmilei Popovici. Nu aş vrea ca autoarea să îmi poarte pică, ne cunoaştem şi mă bucur când ne întâlnim pe la evenimente. Cum observa cu subtilitate Emilian Galaicu-Păun, o textieră bună cu şanse mari să crească. Volumul, în rime jucăuşe, însă previzibile şi la îndemână, se pare că a cucerit juriul. Nu vă imaginaţi joc de rimă ca la Şerban Foarţă. Vorbim de rime comune, întâlnite (plate-neîncercate, răsar hoinar, mlădois-faimos, alegi-regi). Jocuri în pagină, aşezări în clepsidre ca la avangardiştii începutului de secol (XX!). Substantive cu litere mari (Rai, Pământ, Lună, Soare Nou). Epitete de genul: piatra vremii, stele obosite, cuvânt răcoros, zvelte manechine. Nu lipsesc diferitele vânturi şi prafurile de fluturi. Sau versuri: „Captiva ritmului latino / şi-a rimelor cu fuste scurte”, „M-a sărutat o nouă insomnie”, „Ţin în palme pântecele erei” şi multe asemenea.

Cartea e prefaţată de Aliona Grati, iar pe coperta a IV-a semnează (pe lângă Felix Nicolau, care spune ceva despre trăiri abisale) o altă membră a juriului, care descrie poezia din carte cu un enunţ despre „Muzică, Culoare şi Cuvânt”(da, cu majuscule). Deci, cum spunea Mircea V Ciobanu: „La Poezie, fiecare dintre cele patru cărţi nominalizate („Eşarfe în cer” de Dumitru Crudu, „Cuvântul ne adaugă vedere” de Vasile Romanciuc, „Sagarmatha” de Moni Stănilă și „Daţi foc la cărţi” de Alexandru Vakulovski), dar ne-premiate, a fost mai bună decât cartea premiată („EvAdam” de Radmila Popovici-Paraschiv). Este opinia mea categorică.”

Nu vreau să supăr pe nimeni, nu acuz pe nimeni. Dar cei mai mulţi şi-au arătat nemulţumirea fără să spună lucrurilor pe nume. Foarte mulţi s-au plâns de cartea Radmilei, dar cei mai mulţi s-au ferit să spună asta public. Şi mi se pare prea puţin onest. Când publici o carte, îţi asumi reacţiile, pozitive sau negative. Cred că, cel puţin în cazul poeziei, nu s-ar fi stârnit valuri dacă ar fi câştigat oricare din cei trei poeţi nominalizaţi. Fiecare meritând pe deplin orice premiu.

Nu e vina unui singur membru al juriului, sau a vreunui autor, însă rezultatul e unul trist. Şi dacă e pe prietenii, deja devine mai puţin trist. Mai putem spera în recunoaşterea corectă a cărţilor, măcar pe furiş, dacă nu asumat.

 

DSCN1355o lucrare de Ligia SECULICI 

 


Pe unde ne mai citim

Mai 11, 2013

Internetul ne-a schimbat viața. Încă nu știm dacă în bine sau în rău. Eu mă gândesc cu nostalgie la studenția mea. Nu aveam referatele de pe net atunci. Vorba unui profesor: internetul e pentru plagiat, nu pentru învățat.

Acum există o dependență. De blog, de facebook, de siteuri. Însă, ca să spun vorba unui alt Profesor, de-al nostru de data asta: toate sunt bune când sunt luate cu măsură (Apostolul Pavel).

Sf. Ioan Hrisostom spunea: nu băutura e păcat, ci beția; nu mâncarea, ci lăcomia; nu femeia, ci curvia etc.

Astfel internetul nu e rău dacă îl folosim cu cap și discernământ. Cel mai ciudat e că oricât ai vrea să îti rămâi de fidel, în folosirea unui cont, sfârșești prin a-ți încâlci linkurile și prezența prin diferite locuri. Așa se face că după ce am plecat în Basarabia, am observat că în mare parte pe acest blog sunt – ca și până acum – cititorii mei mai vechi.

În Basarabia lucrez ca editorialist la Timpul, cei mai mulți probabil știți. Am editoriale socio-politice, dar și articole despre ortodoxie – articole care mi-au adus (și îmi aduc) un feedback bun de la cititori. Cărora le mulțumesc. Fiindcă am cunoscut mulți oameni prin intermediul opțiunii „contactează autorul”.

Săptămânile trecute am plasat aici unul dintre acele articolele respective și am observat că v-a stârnit interesul. Așa că – pentru prima dată – m-am gândit că probabil nu toți știți de colaborarea mea cu Timpul.

Cei care vor să citească articolele respective le vor găsi aici

Să ne auzim, citim, vedem cu pace.

20130511-165409.jpg


pfui pă noi! „Bampirul, suge sângele răzeşilor!”

Martie 14, 2013

O mică demonstraţie despre cât de ipocriţi sunt românii:

Ştefan cel Mare a construit 44 de biserici şi mănăstiri. Nu prea mititele. Aş spune chiar nişte colosuri.

Într-o vreme în care eram mai săraci decât acum. Iar parte din venituri mergeau la aprovizionarea armatei. Păpică pentru războaie.

Sigur, şi materialele de construcţie se procurau un pic mai greu. Încă nu intrasem în epoca industriei.

Astăzi se ştie că în vremea lui Ştefan cel Mare, în Moldova, erau patru sute de mii de locuitori. Plus o grămadă de biserici şi mănăstiri construite înainte de Ştefan. Cam multe biserici şi cam mari, nu vi se pare? Parcă cetatea Neamţului e mai mititică decât mănăstirea de la Putna.

aNeamt

Astăzi ctitoriile lui Ştefan sunt în patrimoniul UNESCO. Însă pun pariu că boierii lui Ştefan îl înjurau toată ziua pe facebook şi comentau că uite cum voievodul…

Erau, cu siguraţă, poze cu Ştefan înconjurat de ctitoriile sale, încă după primele 10,  iar dedesubt scria: „Bampirul, suge sângele răzeşilor!”

Sau: „Ştefan cel Mare a intrat agresiv pe proprietatea răzeşilor, scuipă-l şi arată că-ţi pasă!”, „Daniil Sihastru şi Ştefan cel Mare ne-au adus la sapă de lemn!”. Desigur, Ştefan era prea mare ca să îşi bată capul. Mai ales că au început să dea share la poze şi cei de peste Prut, pardon: de peste Olt. Dar Ştefan şi-a văzut de treabă şi a mai făcut nişte biserici.

Mai ales după bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, când oastea lui Ştefan era de cinci ori mai mică decât cea a lui Hadâm Suleiman Paşa. Iar Ştefan, după ce miraculos îi bate pe turci, şi-a pus armata, drept mulţumire lui Dumnezeu, să ţină patru zile de post, dându-le doar pâine şi sare după apusul soarelui.

Pfuuaaaai, ce a mai înnebunit facebookul atunci! Ateii urlau din răsputeri, s-a făcut chiar şi o petiţie online: „Un broiler pentru armata Moldovei!”, dar lui Ştefan tot nu i-a păsat. Era chiar nesimţit la problemele neamului.

Atunci s-au făcut grupuri de suport care au aclamat: „Vrem spitale, nu biserici”. Ştefan s-a consultat cu Daniil Sihastru, iar părintele i-a spus: „Ştefănică, iacă o să vindeci câteva sute de oameni, dar în bisericile tale se vor mântui mii şi mii de suflete de-a lungul timpului”. Aşa că Ştefan a mai construit 10 bisericii, deşi îl supăra destul de tare rana de la picior.

Au fost unii care au mers până acolo încât să spună: „mai bine umbrela musulmană, decât jertfa creştină.” De data asta, Ştefan s-a înfuriat atât de tare, încât a lăsat directive ca după moartea lui, toate bisericile să fie pictate şi în exterior.

Bun, nu ştiu dacă ştiţi finalul poveştii. După ce Papa l-a numit pe Ştefan „Atletul lui Hristos”, boierii moldoveni au considerat că Ştefan s-a vândut papei. Au făcut pagini pe Facebook împotriva lui, l-au batjocorit, l-au măscărit şi au instigat răzeşii să nu mai dea bani la Biserică.

Ştefan a construit şi ultimele bisericii, a angajat un hacker care a distrus toată reţeaua de internet şi de la care am aflat, mai târziu, că Ştefan era „iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge” de unde presupunem că i-a tăiat pe revoltaţi.

Petiţia online a fost anulată, iar bisericile au fost pictate mai târziu aşa cum şi-a dorit Ştefan. Apoi, după 500 de ani, dacă Biserica Orotdoxă a observat că nu mai sunt oameni care să îl critice pe Ştefan că a ridicat biserici, l-a declarat sfânt. Desigur, la asta au contribuit şi sutele de mii de vizitatori la mănăstirile UNESCO. Unii dintre ei atei.

Ştiaţi că aşa s-au petrecut lucrurile?

NU??? Ce, mint eu???

Păi şi atunci ce e cu ipocrizia asta la români?  Ce se dau mari cu Ştefan şi cu mănăstrile lui? De ce nu o dau pe faţă şi să spună: ce mi-e Ştefan, ce mi-e Daniel?

Ştefan a fost bun? Mincinoşilor, ipocriţilor, urâţilor la minte! Ia mai calculaţi o dată veniturile BO pe vremea lui Ştefan, ia mai daţi share pe FB cu copiii lui Ştefan cel mare, că – cică nu e sfânt. Ia mai călcaţi în picioare sfinţenia lui Ştefan, ca să fim siguri că nu ne-a scăpat nici o bucată nescuipată din istoria noastră!

Scuipaţi, fraţilor, scuipaţi, că doar atâta ştim să facem! Că n-am văzut share la numărul preoţilor morţi în închisorile comuniste! orbilor şi mincinoşilor şi manipulaţilor şi agresivilor! Lăsaţi Biserica în pace!

PS Staţi linştiţi, nu m-am enervat, mă prefac.


prima cronică la sagarmatha

Decembrie 4, 2012

…de Dumitru Crudu. (Mă aşteptam ca prima cronică să apară în Md. 🙂 ) Conform legilor ateniene mai am câteva luni până voi deveni un chişinăuiean adevărat!

Prin poarta asta nimeni nu trece

Dumitru Crudu
Cheia de boltă a celei mai noi cărţi de poezii a lui Moni Stănilă Sagarmatha, apărută de curând la editura Tracus Arte, e chiar citatul din Apocalipsă, cu care se deschide volumul, în care se spune că „cei care vin din strâmtorarea cea mare şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului.” Sub semnul acestei trimiteri biblice se găseşte toată cartea, care, e compusă, de fapt, dintr-un singur poem amplu. Imaginea din citatul auroral este reluată şi în ultimul text în care sacrificiul e asumat chiar de către povestitor: „mercenarii lui / şi-au împlântat cuţitele negre în inima mea// toţi ai mei au plâns cu strigăt mare/ şi şi-au mânjit sângele meu pe haine”.  Între motto-ul biblic de la începutul cărţii şi ultimul text se întinde ca un curcubeu, dacă ar fi să vorbes cu imaginile autoarei, restul textelor din această carte a războiului. Tonul poemului e unul războinic: „din lanţurile de la biciclete facem bice/ şi pocnim aerul”.  Predomină verbele („ vă pun”,  „lustruim”, „am legat”, „m-am născut” ) şi enumerările. Acţiunea e alertă, furioasă, dinamică, atât de dinamică încât „ proprietariii de drept ai templului maiaş/ ne respiră în ceafă aproape/ tot mai aproape de noi şi de morţii lor”. Războiul e în toi. Până şi „Moş Crăciun…împrăştie bombe prin hornuri”. Despre ce fel de război ar fi vorba? Şi cine ia parte la acest război? La un tur de orizont, se pare că e un război al celor năpăstuiţi şi învinşi contra „graşilor pământului”, cum sunt undeva caracterizaţi de către autoare. Soldaţii care mărşăluiesc pe paginile acestei cărţi sunt soldaţii apocalipsei. Ei vin să le aducă frigul, bunăoară, „reeducatorilor de la Piteşti”. Iar de partea lor e şi faimosul portar al Stelei:„Doar / Helmut Duckadam va fi acolo/ va scuipa  în mănuşi cu patimă/ şi va spune/ prin poarta asta nimeni nu trece”. Una dintre constatările pe care nu poţi să nu le faci citind cartea e că cel care povesteşte e un eu colectiv. Noi, deţinuţii de la Jilava sau de la Piteşti („suficient de uşoare încât gleznele noastre distruse/ la Piteşti”) , deţinuţii din închisorile comuniste, deportaţii în Siberia, cei care au murit de foame în 1947 în Antoneşti, dar şi creştinii de azi ( „paşapoartele cu cip le adunăm în pungi mari/ umflate cu aer călduţ, / şi le dăm drumul pe apă”) sunt cei care vorbesc în această carte care văzut. Pentru că „lumea s-a împărţit în două tabere”, autoarea îi invită şi pe cititori să se implice în acest război şi să completeze cele două pagini albe din carte cu numele morţilor lor, „care au mers până la capăt”. În acest război nu există spectatori. Toţi luptă, fie de o parte a baricadei, fie de alta.
Marile realizări ale acestei cărţi ar trebui să le căutăm în domeniul imaginarului. Or, imaginarul din această carte este diferit de imaginarul din poezia mizerabilistă sau minimalistă, în parte pentru că-şi extrage seva din întâlnirea dintre corporalitate, istorie şi religiozitate, în parte deoarece este foarte teatral şi în parte fiindcă funcţionează ca şi un contrapunct în raport cu restul poemului. În multe dintre textele din acest volum corpul este raportat atât la istorie, cât şi sau în primul rând la sacralitate. Până şi sexul este văzut tot dintr-un unghi creştin. Dar nu pentru a fi reprobat sau pentru a fi pus la index. Dimpotrivă chiar, pentru a fi reconsiderat. Oricât ar părea de şocant pentru unii, sexualitatea din poezia lui Moni Stănilă este sacralizată, aşa cum se întâmplă şi în versul „uterul propriu subţire ca o coajă de ou”, în care ni se vorbeşte despre fragilitatea naşterii, dar şi despre natura religioasă a acesteia. Nu întâmplător personajul acestor poeme  poate să aleagă singur şi încă „ din pântece/ lumea şi timpul în care urma să vină”. Asemănarea oamenilor cu nişte „caise mici şi sălbatice” se justifică tot dintr-o perspectivă creştină, vieţile lor fiind nişte fructe coapte pentru urmaşi sau pentru o altă lume.
Imaginile din acest poem sunt spectaculoase, fe că sunt olfactive („înainte să se sărute/ tinerii se miroseau”), auditive („sunetul frunzelor de porumb care se ating vara/ pe câmpuri/suntem noi”), tactile („tigri graşi se rotesc încet pe coapse”) sau vizionare („aşteptând moartea  cum ai mei aşteaptă să plouă/  să răsară cartofii” sau „Pâinea o înconjurăm cu sârmă”) şi seamănă cu nişte ferestre lăsate deschise, funcţionând ca un contrapunct faţă de tonul patetic din alte fragmente.
Una peste alta, dacă ar fi să caut un calificativ pentru a caracteriza acest volum, i-aş zice că e emoţia. Sau, altfel spus, cartea lui Moni Stănilă este pur şi simplu tulburătoare.”

Lansări

Noiembrie 27, 2012

Lansările au ieşit aşa cum trebuia.

Adică am fost lansaţi, lăudaţi şi trataţi bine. Mihail Vakulovski nu prea a avut încotro… neamuri fiind, iar Radu Vancu e blând cu oamenii. Aşa că la Braşov şi la Sibiu am lansat între prietenii noştri tineri şi foarte tineri şi am cunoscut multă lume nouă.

La Braşov au vorbit despre carte şi Andrei Dosa cu Sabina Comşa, cărora le mulţumim.

La Sibiu ne-am întâlnit cu Romeo, cu Iuli şi cu Viora, l-am cunoscut pe Sebastian – de-adevăratelea, nu în vis.

La Timişoara, oraşul meu de suflet şi de casă, s-a pornit cu precipitarea celor de la Librarium, care în loc să ne ceară hârtiile de care aveau nevoie, au sărit să ne ceară bani. Ceea ce m-a înfuriat cu atât mai mult cu cât credeam că sunt „acasă”. Dar au existat mai multe lucruri bune în această poveste urâtă. În primul rând mi-am reamintit cu mare drag de Cosmin Lungu, Dumnezeu să-l ţină în rai, care – fără discuţie a fost cel mai bun PR de librărie din lume. Deşi îmi amintesc de el gândindu-mă cu tristeţe la scurtul lui drum prin lumea asta, nu pot să uit bucuria de a-l fi cunoscut. Cu atât mai mult cu cât Cosmin ajuta foarte mult tinerii nedebutanţi, paria pe ei şi îi invita în calitate de protagonişti la Cărtureşti, nu vâna doar celebrităţile.

Pe lângă faptul că l-am pomenit pe Cosmin cu această ocazie (fiindcă de uitat nu poate fi vorba, cel puţin pentru timişoreni), am avut şi bucuria de a o avea alături la lansare pe Adriana Babeţi, care pe 20 nu ar fi putut ajunge.

Domnul Cornel Ungureanu şi Alina Radu au anunţat schimbarea datei şi a locaţiei, aşa că pe 21 la Uniune am avut parte de sală plină. I-am revăzut cu ocazia asta pe Gigi Homosdean, pe Vio şi Cosmin Dădulescu. Au fost, ca şi până acum, prezente Iaia, Ligia şi Anca.

Au vorbit de-a dreptul măgulitor Eugen Bunaru, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Ana Puşcaşu, Daniel Silvian Petre, Radu Pavel Gheo, Viorel Marineasa. Nu în ultimul rând Silviu Oravitzan, care ne-a lăsat cu gura căscată (pe toţi, cred) prin frumuseţea şi lejeritatea cu care a vorbit despre poezie.

Până să vorbim şi noi, ne-a pierit curajul. Nu voiam să stricăm buna impresie făcută de antevorbitorii noştri.

La Bucureşti – ca la târguri, multă lume, gălăgie şi înghesuială. Aşa că prietenul Cosmin Perţa s-a ales cu un apostrof nasol de la tabăra vecină. Mitoş Micleuşanu şi Răzvan Ţupa au vorbit fain. Răzvan mai mult de cartea lui Sandu, iar Mitoş de-a mea – pentru echilibrare.

Bogdan Lipcanu a fost o gazdă super, iar seara de sâmbătă, cu icre şi eugenii, a fost cea mai faină.

Urmează lansări la Chişinău.

PS: Până vor apărea cărţile pe siteul editurii, cei care nu le găsesc, dar le vor, le pot comanda de aici:

vanzari@edituratracusarte.ro sau office@edituratracusarte.ro


moartea părintelui Arsenie Papacioc nu este o ştire naţională!

Iulie 19, 2011

Dacă elevii au făcut-o de oaie, de ce să nu dăm vina pe profesorii corigenţi. Îi invit pe cei de la ştiri la titularizare.

Bineînţeles că ori copie un profesor, ori notele sunt proaste – exemplele încep cu cei de la Religie. Aş fi curioasă dacă Andreea Esca a deschis din curiozitate subiectul de titularizare la religie. Înainte de a fi de acord să prezinte la ştiri notele profesorilor. De parcă elevii de la bac, au căzut din cauza religiei!

M-am uitat la subiecte. Ce ar fi trebuit să scrie candidatii:

1. Totul despre Arie şi învăţătura lui greşită despre Iisus Hristos + dioprosopismul lui Nectarie. (Ambele erezii hristologice, de altfel acest tip de erezii necesită o amplă prezentare.) Şi tot aici: hotărîrile dogmatice de la 3 Sinoade Ecumenice, ultimul fiind despre iconoclasm – greu de rezumat intr-o pagina. Tot la primul subiect: TOTUL despre nădejde – patru subpuncte

2. Începuturile vieţii crestine pe teritoriul ţării noastre:
a. Dovezile paleocrestine din Transilvania;
b. Dovezile paleocrestine din Dobrogea;
c. Episcopia Tomisului.

Cam cîteva pagini şi aici. Plus mai un subiect, deloc simpluţ şi scurtuţ, despre Sf Tradiţie şi Sf Scriptură – despre care am scris azi un articol ce va apărea în Timpul de vineri. Menţionez că m-am referit doar la raportul dintre ele şi la aportul celei dintîi la cea de pe urmă. (f greu m-am încadrat într-o pagină)

Recunosc că am avut şi neşansa să cunosc profesori slab pregătiţi sau deloc pregătiţi în peregrinările mele prin învăţămînt, însă subiectele ce se dau la titularizare sunt o ruşine pentru cei care le gîndesc.

Ultima dată cînd am fost într-un astfel de concurs nu am luat nici măcar 9 (am avut 8,9). Am fost a doua pe judeţ şi pentru nota asta – care nu mi se pare nici acum grozavă – am scris 21 de pagini. Nici măcar nu am avut timp să tuşesc. Nu am folosit nici o ciornă. De cînd am primit subiectul am scris fără să ridic ochii din foaie. Şi am luat 8,9. (recunosc că urăsc partea de metodică :D, deşi am rezolvat-o şi pe aia).

Şi totuşi, deşi cei de la ştirile protv încep întotdeauna cu oile din curtea Bisericii, la cele mai importante ştiri ale zilei nu au spus nici un cuvânt despre moartea părintelui Arsenie Papacioc care  pe lîngă faptul că a fost un far al Ortodoxiei, a fost şi victimă a comunisului. (E drept că au postat pe siteul lor, pentru toţi cei care citesc ştirile la net). A fost prima dată în viaţă cînd am urmărit ştirile de la un capăt la altul, am suportat chiar şi reclamele, doar ca să văd dacă dau ştirea asta sau nu.

Ei bine, am văzut-o pe gagica lui Năstase. Mişto, nu?

Pînă la urmă, asta ne reprezintă în momentul de faţă: nu martirii neamului, ci ţoapele care apar în ştiri – pe foaie sau pe sticlă.

Nu mai pot spune decât atît: România – înainte! că-nainte era mai bine. RUŞINE!

o poză dedicată părintelui Arsenie:

o rîndunică pregătită să îşi lase cuibul şi să zboare – poză făcută de mine acum 10 zile

PS. După ce au dat-o la ştiri pe o profesoară de civică doar de dragul dezacordului ei, s-au grăbit să-şi îndeplinească şi ei norma anunţîndu-ne că pentru MAI se pregătesc „alţii serii de candidaţi”.