Preşedinte ortodox

Noiembrie 12, 2014

 

Acest text va rezuma părerile şi argumentele mele vizavi de implicarea Bisericii Ortodoxe în campania electorală.

Să încep cu dezamăgirea mea sau a altora, e pierdere de spaţiu, pentru că aş spune o evidenţă şi atât. Nu voi veni cu un discurs înflăcărat ci doar cu o punctare esenţială, spun eu.

Biserica lui Hristos, care cheamă la iubire şi unitate, a creat premizele unei dezbinări colosale. Pornind de la ideea vehiculată în predici: vrem un conducător ortodox şi român, au dat startul la:

  1. Neacceptarea celor de alte confesiuni creştine (România tuturor românilor care vrea preşedinte ortodox, unde îi situează pe cei de alte confesiuni?)
  2. Reproşuri şi acuze între ortodocşii care vor ce li se spune în predică şi cei care vor ce le dictează conştiiţa
  3. Atacurile celor care nu au definită credinţa împotriva credincioşilor ortodocşi
  4. O nouă şi vehementă blamare a preoţilor

De ce un preşedinte ortodox? Ar susţine concepţiile BOR? Nu! Să ne amintim:

  1. Am văzut în 25 de ani o grămadă de legi pe care creştinii nu le vor
  2. S-a discutat, sub preşedinţi ortodocşi, în numărate rânduri: scoaterea religiei din şcoli, scoaterea icoanelor din locuri publice ş.a.
  3. Am asistat întotdeauna la momentul în care, înainte de alegeri sau de hramurile care adunau mult potenţial electorat, aceşti conducători deveneau brusc creştini practicanţi, nu de puţine ori limitându-se accesul creştinilor în biserică tocmai din cauza politicienilor. Vă amintiţi, cred, intrarea la marile hramuri oficiate de Patriarh pe bază de invitaţie.

Să luăm un exemplu de conducere neortodoxă:

BOR are în Nurnberg, Germania, o catedrală mitropolitană frumoasă ridicată cu sprijinul financiar al primarului (neortodox), care la sfinţire, prin 2005 dacă nu mă înşel a avut un discurs extrem de simpatic: „Totdeauna am sperat ca Nurnbergul să ajungă metropolă, acum, datorită fraţilor noştri ortodocşi din România, avem Mitropolie. E ceva!”

Preşedintele ortodox:

Voi lua cel mai simplu şi sinistru exemplu: Vladimir Putin. Da, el, preşedintele ortodox al celui mai mare stat ortodox din lume, cel care de un an de zile comandă uciderea fraţilor ortodocşi din Ucraina, cel ai cărui oponeţi (jurnalişti sau actori) mor subit. Cel care minte că armata Rusiei a ajuns din greşeală în Ucraina. Şi tot cel care se plimbă cu icoane şi merge la toate slujbele bisericii de Paşti şi de Crăciun.

Eu nu spun că VP-ul nostru e VP-ul Rusiei, spun doar că un preşedinte botezat la ortodocşi nu îmi dă nici o garanţie.

Celor care ne reproşează că ne vindem credinţa fiindcă nu votăm un preşedinte ortodox (noi, care le reproşăm preoţilor că îşi vând credinţa pentru a susţine un candidat doar din interese strict materiale ne încadrăm în altă categorie) şi celor care consideră atât de important acest lucru vreau să le adresez câteva întrebări:

  1. Când merg la medic să se trateze, nu acceptă ajutorul până nu se asigură că medicul e ortodox?
  2. Nu au avut niciodată un director sau alt şef de altă confesiune decât ortodoxă?
  3. Administrarea lumească e grija bisericii?
  4. Să înţelegem că Biserica susţine administraţia, deci toate barurile de noapte şi tot ce se petrece în stradă?

Ar trebui să se implice Biserica în politică:

  1. Fiecare preot are dreptul lui la vot, să îl folosească
  2. Clerul, pe modelul sfinţilor ierarhi – celor ca Sfântul Ioan Gură de Aur, are datoria să amendeze, indiferent de conducere, eventuale prejudicii. Să refuze implementarea unor legi în cadrul bisericii. Să nu accepte la nivel eclezial (subliniez eclezial) modificări aduse de legea laică: cum ar fi acceptarea avortului etc.
  3. Să fie alături de poporul creştin în momente de mare cumpănă, mai ales când sunt victime umane. Să zicem Revoluţia din 89. Vedeţi ce au făcut preoţii în Ucraina astă iarnă!
  4. Să se ocupe de problemele sociale.
  5. Dacă doresc o platformă de discuţie la nivel politic, să nu se ascundă după preoţii ei, să pună la punct una foarte bine pregătită formată din teologi laici.
  6. La litrughie ni se spune „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”, nu poţi după ce spui asta la altar şi după ce te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos să vorbeşti despre un politician, pentru a cărui conduită morală tu nu ai nici o garanţie.

PSD-ului care a folosit icoane cu imaginea părintelui Arsenie Boca, cu menţiunea că folosoriea imaginii unui părinte care a fost închis sub comunişti mi se pare cu totul şi cu totul cutremurătoare indiferent de ce partid ar vrea să câştige voturi în numele unui martir:

  1. Din puţinele mele cunoştinţe, părintele Arsenie Boca încă nu a fost canonizat. Aşa confirmă şi fotografia electorală, care evident nu e icoană, cu atât mai ciudată sfinţirea ei.
  2. Trecerea numelui unui candidat pe o fotografie sfinţită vi se pare un pas bun pentru România?
  3. După ce ai scris pe spatele icoanei/fotografiei: pentru mântuire, cum poţi scrie votaţi Victor Ponta? Oare el a murit pentru noi pe cruce? Oare mesajul real nu e: urmaţi-l pe Hristos?

Parafarea unei icoane cu inscripţia SFINŢIT este doar o practică penibilă comercială – nu doar în problema de faţă, pentru încurajarea cumpărătorului neavizat, deci nu prea mare ortodox. Fiindcă icoanele sfinţite nu se parafează, canonic vorbind.

Orice ortodox de bun simţ nu poate accepta acest lucru! Gândiţi-vă la părintele Arsenie, oameni buni, care a lăsat cu limbă de moarte să nu fie dezgropat. Fiindcă nu a vrut ca el să fie folosit în vreun fel, nici măcar pentru închinare. Mă cutremur de ani de zile la gândul că părintele nostru a ajuns o sursă de venit, acum şi de voturi? Ne va pedepsi Dumnezeu, cu siguranţă.

Credincioşilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

Iubiţi-vă unii pe alţii!

Preoţilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16; 33)

 

PS Nu cer prin acest articol votarea unui candidat sau altul. Nu! Cer apărarea Bisericii. Spun, aşa cum ar trebui să spună fiecare preot: votaţi, oameni buni, cu cine vreţi; oricum împărăţia noastră nu e din lumea aceasta!

Protests Continue In Kiev As The Opposition Calls For A Snap Election 140220095454-24-ukraine-0220-horizontal-gallery pnl-cluj-icoana-arsenie-boca ucr

 

 


unul pentru toţi.

Februarie 20, 2014

Crăciunelul mare e bolnav de câteva luni, iar o orhidee începe să piardă frunzele. În schimb zambila înflorește, mi-e dor de tata și de mama și abia aștept să înceapă Postul Mare. Cam ăsta ar fi rezumatul zilei. 

Neplăcut cumva câtă vreme în Ucraina se moare. 

Oamenii se pierd în răutăți. 

Când eram la master lucrurile mergeau greu. Predam la 50 de km de Sibiu, făceam naveta, banii îmi ajungeau cu greu. Aveam un coleg, nu îi voi da numele, era preot într-un sat. Tot la distanță. Nu știu cum, dar noi doi eram cei mai obosiți. Veneam, și la un curs, nu spun care, dar era târziu în zi, moțăiam în scaune, iar el își acoperea fața cu barba să nu se vadă că ațipea. Nu am fost apropiată de acel coleg, dar mi-a rămas în minte ca o amintire dragă. Poate pentru faptul că singurul nostru dialog era unul mutual. Când unul ațipea, celălalt dădea semnalul de trezire la apropierea profesorului. (Înaintea unui examen la Vechiul Testament mi-a dat o iconiță. O am și astăzi în Biblie.)

Cu totul altfel însă eram pregătiți în zilele de marți. Avusesem grijă să nu am ore la școală în acea zi. 

Ne adunam de dimineață, vreo câțiva, chiar dacă anul nostru începea de la ora 2. Ne duceam la toate cursurile părintelui profesor Ioan I Ică jr.  La studenții din anul 2 și 3, la ceilalți colegi de la master.

De multe ori, chiar și astăzi, încerc să îmi aduc aminte cum reușeam să ne desprindem de problemele noastre mărunte. Când începeau cursurile, părintele ne plimba cu ușurință cu 60 de ani în urmă sau cu 1000. Reușea să ne arate legătura dintre un eveniment din primul mileniu și consecințele de astăzi. Ceea ce conta cel mai mult era că reușeam să vedem legăturile dintre oameni. Dintre noi și cei de acum o mie de ani, dintre noi și cei de azi din Ucraina. Dar nu dintre mine și ei. Fiindcă „mine”-le dispărea. N-aveai bani, uitai; erai îndrăgostit sau aveai altceva ce îți îngreuna sufletul, te lua rușinea. Te (mă) lua rușinea pentru fiecare problemă personală. Și spuneam, nuuu, lucrurile astea nu sunt adevărate, care bani/durere/lipsă?! Fiindcă lucrurile erau mult mai complexe, iar omul – cum spunea părintele duhovnic la predica din Ajunul Crăciunului – este strâns legat de înaintașii lui, de urmașii lui. Părintele duhovnic a mers chiar mai departe afirmând că faptele noastre îi influențează și pe cei dinaintea noastră. La predica respectivă, acum nici două luni, mi-am amintit că această apartenență la umanitate, cu vină și merite deopotrivă, am înțeles-o pe deplin (și nu mental, ci am trăit-o) la cursurile de Spiritualitate de la master.

De aceea nu m-am uimit când părintele Arsenie Papacioc insista pe vinovăția comună. Nu e vinovat doar el, spunea, dacă cineva e vinovat înseamnă că ești vinovat și tu.

Miliardele de oameni care au trăit de la facere și până acum nu sunt, cum ne place să credem, pe cont propriu. Suntem atât de legați unii de alții că numai dragostea ne poate salva. E suficient să ne amintim de târguirea lui Avraam cu Dumnezeu, de la Facerea 18. Salvarea Sodomei și a Gomorei s-ar fi făcut dacă acolo ar fi trăit 10 oameni drepți.

În 638 Omar intră în Ierusalim și cere un loc în care să se închine. Patriarhul Sofronie îi arată un loc părăsit și gol. Locul pe care astăzi se află moscheea lui Omar. Locul pentru care astăzi se luptă. O legătură făcută într-o clipă și care a iscat conflicte peste mii de ani.

Dacă aș fi slabă doar fiindcă nu pot mai mult! Dar nu e așa. 

Nu el, nu ei, nu voi. Noi toți suntem responsabili. Pentru fiecare lucru care ne nemultumește trebuie să cerem iertare. Un părinte pustnic mi-a spus odată, când îi ceream sfaturi pentru o familie cu probleme: „să te pocăiești pentru păcatele astea!”. Nu l-am înțeles atunci. 

Astăzi când văd ce se întâmplă în lume, pornind de la vecinii noștri, îmi dau seama că dragostea multora s-a răcit. Și îmi amintesc când Pavel, naufragiind corabia în care era prizonier, lângă insula Malta, i-a spus sutașului că dacă nu vor rămâne cu toții în corabie, nu vor scăpa vii. Asta din cauză că unii corăbieri au vrut să coboare.  Și mă gândesc că și noi suntem în aceeași corabie, dacă dezertăm – ceilalți mor.

Dumnezeu să ne ajute să înțelegem legăturile dintre noi toți, ca să se înmulțească și dragostea noastră și să sporim rugăciunile pentru întreaga lume.

???????????????????????????????lucrare de Ligia Seculici


schizo

Octombrie 23, 2013

Ieri am condus-o pe Laura la microbuz.

M-am bucurat mult că a fost la mine şi, evident, m-am întristat când a plecat.

I-am făcut cu mâna şi m-am dus să iau o rutieră până acasă. Cum 124 vine mereu arhiplină, m-am urcat în 180 care era aproape goală. Fără să planific, ci aşa, hotărâre de moment.

Şi mi-am pus Serj Tankian pe mp3. Nu am fost niciodată genul care ascultă muzică pe stradă. Mi se pare că treci într-un plan ireal când, în loc să laşi glasul oraşului să te împresoare, mergi în alt film. E ca şi cum nu aş trăi pe bune, ca şi cum aş visa. Aici un blocaj rutier, aici The sky is over. Nu se poate. Nu se leagă. Nu îmi place. Mai bine să ascult cum se ceartă călătorii cu şoferul la o frână bruscă.

Ieri însă, fiindcă realitatea devenise tristă, mi-am înfundat urechile cu muzică faină.

Pe 31 august am coborât, am mers pe Eminescu până la Alexandru cel Bun. În jur clădiri vechi şi frumoase. O forfotă pe care nu o auzeam. Soare. Oameni, maşini.  Toate scoteau un sunet incredibil de bun şi armonios.

Pe Alexandru cel Bun – cel care în 1401 a reuşit să convingă patriarhia ecumenică să recunoască mitropolia Moldovei şi cel care a trimis în Polonia 200 de oameni din cavaleria uşoară, unul din puţinele momente spectaculoase al victoriilor noastre – au trecut şi pompierii. Mie îmi căşunase pe Gate 21 şi în loc să programez repeat, reluam manual melodia. Gate 21 de Serj Tankian. Din nou şi din nou. Şi viaţa mi s-a părut atât de minunată. Şi plină de veşnicie. Şi îi eram recunoscătoare Laurei că m-a vizitat. Şi îi eram recunoscătoare lui Serj Tankian. Şi Chişinăul în octombrie e o minune.

M-am urcat în 174 şi mi-am spus: o receptare schizoidă a lumii te poate face fericit!

Şi i-am fost recunoscătoare tehnicii.

DSCN5146


Un popor schizoid. Sau de ce cred eu că în Moldova nu s-a păstrat așa-zisa și mult evocata identitate națională

August 29, 2013

Cum ar spune mămica: mi-e greu pe suflet.

Am peste trei ani de când sunt în Basarabia. Sunt mai bine de șase luni de când mi-am depus dosarul pentru cetățenie și nu am primit nici un răspuns. Îmi place în Chișinău. Am sentimentul de casă. Poate fiindcă am venit cu el. Am venit cu convingerea că eu și acești oameni suntem parte a aceluiași popor. Vlahi, urmași ai dacilor și romanilor. Că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș ne fac cinste și unora și altora.

Fac această introducere fiindcă trăiesc de o vreme o mare neputință de înțelegere. Știu, de la Apostolul Pavel, că în Hristos nu mai e nici scit, nici elin. Că în Hristos suntem frați și egali. Că în Duhul Sfânt există omenirea în general și nu națiuniile în special.

Cu toate astea în mintea mea nu se poate șterge istoria tristă și cumplită a țării noastre. Nu atâta vreme cât ortodoxia nu are un singur patriarhat ca Roma. Existența patriarhiilor, la plural, mă face să cred că opțiunea pentru o jurisdicție sau alta e posibilă.

Nu pot înțelege, cu toată cinstea cuvenită sfinților ruși, atașamentul moldovenilor (fiindcă de data asta nu pot spune basarabeni) de Patriarhia Rusă. Nu pot înțelege cum cei cărora le-au murit buneii în Siberia rămân lipiți de cei care le-au omorât buneii în Siberia. Nu pot. Nu pot înțelege cum un preot, care ar trebui să cunoască istoria Bisericii Universale și, eventual pe cea a Mitropoliei Moldovei, dacă nu pe cea a Bisericii Ortodoxe Române, începând cu 1386, continuând cu 1401, cu 1918, cu 1940, cum, mă întreb, un intelectual care cunoaște lucrurile de care vorbesc poate crede că trecerea moldovenilor sub jurisdicția Rusiei e ok. Cum un preot aflat sub această jurisdicție poate deschide o mănăstire cu hramul Ștefan cel Mare și Sfânt?

Să mă înțelegeți bine, nu vreau să condamn, nu arăt cu degetul. Pur și simplu mă doare și nu înțeleg.

Vulturul bicefal bizantin însemna că statul are două capuri, două puteri egale: biserica și împăratul. În acest context mi se pare că nu există o independență reală în Republica Moldova. Moldova a rămas subordonată rușilor. Prin unul din cele două capuri, prin biserică.

Și ca să înțelegeți mai bine ce mă împovărează cel mai tare: istoria a demonstrat că unul din factorii cu contribuție majoră în formarea poporului român, încă din primele secole, a fost unitatea de credință. Limba și biserica. Nici Ardealul nu s-ar fi păstrat românesc aproape un mileniu fără aceste două mari moșteniri ale neamului nostru: limba și unitatea de credință.

După aproape două secole de asuprire rusă, poporul din această parte a Prutului și-a păstrat limba, dar și-a pierdut unitatea de credință. Așa am putut asista la tristul moment din iarna aceasta în care în limba română au fost blestemați românii care țin sărbătorile după calendarul nou. De către oameni ai căror părinți și bunici au ținut calendarul nou din același an cu Patriarhia Română. Mitropolia Basarabiei – care nu a fost înființată, ci repusă în drepturi! a fost silită să accepte calendarul vechi ca să poată – nu activa, ci REACTIVA aici.

Că suntem una în Hristos e clar, dar la fel de clar e că Biserica are o structură ierarhică. Biserica nu e un câmp nivelat, fiindcă în casa Tatălui mai multe locașuri sunt! Iar de această structură ierarhică nu ține doar împărțirea în clerici și laici, ci și structurile administrative ale Bisericii Ortodoxe Universale. Cu patriarhiile și mitropoliile ei. Și datorită acestei structuri ierarhice, acceptate de toți ortodocșii, nu pot înțelege atașamentul basarabenilor de o patriarhie străină de istoria lor, de limba lor, de familia lor.

După trei ani printre basarabeni am ajuns să cred cu adevărat că singurii care și-au păstrat identitatea și conștiința națională sunt unioniștii. Însă și aici doar cei care se consideră români nu doar prin limbă, ci și prin credință. Am ajuns să cred, cu durere în suflet, că Basarabia e doar un vis trecut. Nu mai există Basarabia. Există Republica Moldova. Legată strâns prin unul din cele două capuri bizantine de maica Rusie. Se scrie împotriva Mitropoliei Basarabiei, iar eu cred că se scrie la comandă. Fiindcă vă spun cu toată sinceritatea: vila patriarhului român, pe care am văzut-o cu ochii mei, e mult mai mică decât cea a secretarului Mitropoliei Moldovei de aici, dintre Prut și Nistru.

Cred cu toată puterea că Ștefan cel Mare nu ar fi acceptat jurisdicția Rusiei. Și cred că și românii undeva în adâncul inimii lor înțeleg importanța Moldovei fie ea și cea din partea românească, fiindcă nu întâmplător mitropoliții Moldovei românești sunt primii candidați la scaunul patriarhal. Și mai cred, cu aceeași convingere, că orice preot care a studiat cu adevărat istoria bisericii și istoria acestui neam, își pune aceleași întrebări ca mine. Și mai cred că dacă Ungaria ar fi avut patriarhat ortodox, nu ar fi existat nici o șansă ca ortodocșii ardeleni să fi rămas sub jurisdicția ei.

Știu un caz concret, în care preotul unui sat din sudul Moldovei le-a spus enoriașilor că e dispus să treacă la Patriarhia Română și să țină calendarul nou. Iar sătenii au răspuns: NU! Îi cunosc pe unii dintre săteni și am convingerea că nu se cred români. Am convingerea că ar vota oricând comuniștii dacă li s-ar propune o mărire de leafă.

Ardelenilor li se promisese un trai mai bun când s-a făcut uniația în 1701. Li s-a promis egalitate în drepturi. Nobilii români erau acceptați în rândurile nobililor maghiari dacă renunțau la ortodoxie. Și acest lucru nu s-a întâmplat decât cu excepții. Vezi Iancu de Hunedoara. Cei mai mulți au refuzat. Banatul a ținut de biserica Serbiei doar câtă vreme nu a existat opțiunea de a se alipi de restul românilor. În Moldova nu e așa. În Moldova s-a renunțat cu ușurință. Cei care s-au opus, au murit in Siberia. Ceilalți au devenit atei, măcar în ochii lumii. Iar de la ateism au trecut direct sub jurisdicția Rusiei. Fiindcă ei nu știu nici dogmatica, nici istoria bisericii. În Moldova nu se învață despre Ștefan cel Mare. Așa mi-a spus o profesoară. O altă profesoară, de limba și literatura română, mi s-a plâns că e foarte greu să predai proză istorică la clasă fiindcă elevii nu pot înțelege contextul istoric din cauză că nu știu istoria.

Poate eu greșesc. Poate jurisdicția Rusiei e ok. Poate eu nu reușesc să îmi depășesc identitatea națională pentru unitatea credinței cu toți ortodocșii din lume. Poate că da. Poate e bine. Dar Basarabia nu mai există atâta vreme cât biserica e subordonată Rusiei. Și aici nu mai există loc de poate. Există Republica Moldova și biserica rusă din Republica Moldova.

Cred, așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, dacă nu mă înșel, că fiecare creștin se mântuiește în neamul său. Că după chipul Treimii, toată creația are unitate în diversitate. Și cred că unitatea e dată de Hristos, dar diversitatea e dată de biserica din care faci parte și de neamul în care te-ai născut.

Fără ironie spun: veșnică și sfântă pomenire Basarabiei, printre toți românii.

Întru mulți ani Republică Moldova.

Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, roagă-te pentru întreaga lume, ca să ne mântuim toți!

Mi-am spus acest of astăzi fiindcă e o zi de mare tristețe. Decapitarea unui sfânt. Și mi-am amintit fără să vreau de decapitarea poporului nostru.

MENȚIONEZ: Poate greșesc în ce privește jurisdicția Rusiei. Din punct de vedere creștin (ca român am dreptate). Poți fi creștin și rus, și chiar și arab. Și poate faptul că filtrez problema credinței prin filtrul unei națiuni nu e ok. Însă nu am scris acest text ca să condamn pe cineva. E o mărturie. Mărturia unui român din Chișinău.

Dumnezeu să mă lumineze dacă greșesc.

20130829-114234.jpg


Topul romanelor din Basarabia pe ultimii 50 de ani

August 27, 2013

O idee faină de Ziua Independenței, un proiect realizat de Editura Cartier și Unimedia.md. S-a făcut o listă lungă, s-a votat o săptămână. Pe lângă voturile cititorilor, s-a cerut părerea unor scriitori, editori și critici. La sfârșit s-au adunat toate și s-a dat rezultatul.

Rezultatul final mi se pare foarte fain. Sigur că nu coincide întru totul așteptărilor mele, dar asta ar fi absolut imposibil. Cred că o astfel de unanimitate nu e posibilă decât sub dictatură.

Mai ales că vorbim de receptări diferite. În 2003, în calitate de cititor bănățean, nu aveam cum aprecia un roman ca Iepurii nu mor la fel cum îl apreciază basarabenii. Poate și din cauză că e o diferență esnțială între comunismul trăit în RSR și cel din RSSM. Așa încât, pe bucăți mari, lecturarea romanului respectiv m-a obosit. Ceea ce, mă gândesc astăzi, nu li s-a întâmplat cititorilor basarabeni. Eu doar de trei ani pot înțelege diferențele dintre pionierii de o parte și alta a Prutului. Poate din această cauză nu mi-a plăcut că Singur în fața dragostei, al lui Aureliu Busuioc, a fost depășit de romanul lui Baștovoi.

Cât despre romanul lui Alexandru Vakulovski, îmi vine să spun că Moldova și-a depașit prejudecățile – Pizdeț a rămas în top. Dar corect e să recunosc că e meritul cititorilor care au votat. Punctajul care a menținut romanul în top e din votul cititorilor. Mai ales că până la cumularea cu voturile scriitorilor, criticilor și editorilor, doar din votul vostru, a fost pe poziția a 4a.

E fain că a rămas în top. Mai ales că țin minte ce furori făcuse apariția romanului, iar din câte îmi dau seama din acest punct de vedere romanul lui Sandu bate toate recordurile de pro și contra.

Cred totuși că Mihai, deși a refuzat să voteze romanul lui Sandu ca să nu se împartă voturile în familie, ar fi trebuit să îl voteze, fiindcă și așa nu s-au votat decât parțial romane ale unor autori străini. Adică jumătate din votanți sunt prieteni cu jumătate din câștigători, deci imparțialitatea poate fi considerată compromisă a priori.

Și m-a uimit și faptul că Pizdeț era trecut cu jumătate de an în urmă de prietenul și editorul Gheorghe Erizanu pe poziția 9 într-un top al romanelor basarabene, nu din ultimii 50 de ani, ci din ultimii 100, iar acum, la același, nu apare deloc.

Însă, desigur, astea sunt gândurile mele extrem de părtinitoare. M-am bucurat că Alexandru Valulovski și Dumitru Crudu au intrat în primele 10 poziții. Și m-am bucurat că Vasile Ernu i-a votat pe ambii. Și încă binișor. Ceea ce mă convinge că părerile lui de la bere coincid cu cele de la birou. Fain.

M-a bucurat și faptul că există o voce clară a cititorilor. Topul cititorilor e foarte interesant. Și demonstreaza:
1. Că au citit elevii în școli cărțile din programă. Fiindcă primul loc l-a ocupat Ion Druță.
2. Că gusturile lor nu sunt neapărat dictate de premii și de părerile criticilor. Fiindcă nu toate cărțile votate de cititori au fost premiate, iar căteva cărți rămase în lista finală după voturile criticilor nu intrau în Top 10 al cititorilor. (Eu cred că e un semn bun independența cititorului!)
3. Că s-au regăsit în topul lor nu doar tinerii furioși, ci și V. Beșleagă, P. Goma, A. Busuioc și I. Druță.

Singurul lucru cu care nu am fost deloc de acord dintr-un capăt în altul a fost lipsa romanelor lui Mihail Vakulovski din lista inițială. Cred că ar fi trebuit să fie incluse. Iar altele nu ar fi trebuit incluse.

20130827-153520.jpg


Poem despre Riki

August 12, 2013

Din cel mai recent ciclu. Scris pe 28 iulie la Baloșești.
.
.
19
Din patru în patru case creștem câte un câine.
Generația aceasta a fost și la noi. Un câine lung
și galben.

El locuiește în cealaltă parte a grădinii. Are doar apă
în permanență. Mâncarea o primește cu porția.
Pâine pufoasă sau mămăligă fiartă într-un
polonic de supă.

Îl scoatem pe stradă în ajunul aniversărilor. Atunci,
din patru în patru case, câinii colorați
de mărimi diferite, dar de aceeași vârstă,
sunt aduși în fața porților.

Se luptă până la sânge. Pe drumul de pământ
se risipesc măsele proaspete, sclipitoare, diamantine. Câinii
se bat și oricât i-am striga, nu răspund,
nu ascultă. Copiii îi privesc neputincioși,
înlăcrimați, iar lacrimile lor se rostogolesc în drum
sclipitoare, proaspete, diamantine.

La sfârșitul luptei sunt legați din nou
în cealaltă parte a grădinii, sunt controlați cu atenție.
În curte un copil se așază pe treptele
casei și închide ochii strâns
dacă aude vorbindu-se despre sânge.

Când primul câine moare, ceilalți îl însoțesc
și rândul se mută la casele următoare.

Într-o viață de om, doar de trei ori poți nimeri
cel mai puternic câine din sat

20130812-220220.jpg


să stăm strâmb și să judecăm drept

Mai 24, 2013

Aseară căutam o chestie, nu spun ce ca să nu căutați și voi.

Am dat de un forum în care mai mulți „credincioși”, cu temeinice cunoștințe teologice, se înjurau, se amenințau și se blestemau în numele ierarhilor pe care îi apărau / acuzau.

Mi s-a făcut rău de-a dreptul. Nu sunt adepta marilor blândeţi, dar nici susţinătoarea buruienismului printre preoţi. Cu atât mai mult cu cât e vorba de Timişoara şi de ierarhii locului.

M-am gândit  în special la romanele cu limbaj licenţios din literatura română. Unele chiar pe raftul de familie. Şi mi-am amintit că atunci când citisem 157 de trepte spre iad sau salvaţi-mă la Roşia Montană în draft, i-am spus lui Sandu că e acolo o scenă cu un preot pe care nu aş publica-o în locul lui. Că e prea de tot. Exagerată. Că oamenii vor crede că are el un ghimpe cu popii. La care Sandu mi-a spus: „N-are cum să pară prea de tot fiindcă e o poveste adevărată, mi-a spus-o cineva care a fost acolo.”

Aseară, citind pe acel site, mi-am spus că Sandu are dreptate. Şi că a fost chiar blând.

M-am întristat, apoi – glumind – i-am spus: să ştii că încep să trag nădejde că ne vom mântui.

Niciodată nu am crezut că un creştin trebuie să zâmbească sec şi să înghită orice. Niciodată nu am spus că un creştin trebuie să se lase călcat în picioare. Însă limbajul pe care l-am văzut aseară, între foşti colegi de ai mei a depăşit cu mult Henry Miller şi Alexandru Vakulovski. M-am gândit că dacă eram o eclesiatomahă luam cu copy-paste dialogul de acolo şi trăgeam un roman anticlerical cu doar conturarea acelor personaje şi redarea fidelă a dialogului. Că avem de-a face cu teologi (fără TE), n-am nici un dubiu: „Boule Înaintevorbitor” nu e o invenţie din spaţiul laic. Mai ales că erau vehiculate pe acolo multe nume cunoscute mie.

Mi-a fost ciudă că am dat peste siteul ăla. Am scris / vorbit şi eu de-a lungul vremii de unii ierarhi nu tocmai de bine. Ba chiar şi pe acest blog. Îmi amintesc ce jignită am fost de iniţiativa patriarhului de a pune garduri în jurul bisericilor la hramuri şi de-a permite intrarea  în biserica respectivă doar pe bază de invitaţie. Însă mi-am spus punctul de vedere. Fără apelative de gară.

Nu cred că un om care face un atât de mare deserviciu bisericii după ce a absolvit teologia, eventual a mai fost şi hirotonit, înjurând de lucruri sfinte şi urându-se cu cei din jur, mai poate face parte din biserică. Nu comentez luarea de poziţie, argumentată şi îndreptăţită, însă folosirea a zeci de apelative pe centimetru pătrat la adresa unui frate în Domnul prin creaţie şi recreaţie (Botez), şi încă şi ascuns sub un pseudonim tâmpit mi se pare că nu se pupă deloc cu creştinismul.

Mi-am amintit citind acolo de Solomon care ne-a sfătuit să fugim de cei care îşi folosesc genele când privesc, de cei care fac semne cu ochii şi dau din picior, care ne-a spus să privim drept şi să vorbim pe faţă. Şi m-am gândit că da, aşa trebuie discutat, atunci când ceva te apasă, atunci când vrei să te ridici împotriva unui ierarh, spune-ţi numele, dă-ţi şi adresa. Te temi? De cine? Oare nu consideri tu că ţii parte lui Hristos? Atunci de cine te vei teme?

Dacă Solomon ne scria astăzi sigur ne-ar fi spus: feriţi-vă de cei care folosesc pseudonime. De cei care sub diferite nicknameuri îşi înjură şi defaimă ierarhii, pe care probabil îi văd când îşi ridică salariile.

M-a scârbit atitudinea lor şi i-a îndreptăţit pe acei ierarhi în ochii mei. Fiindcă nimeni nu poate fi atât de rău.

M-au scârbit acei (TE)OLOGI, care – atunci când mă întâlneau pe stradă – privindu-mă nu drept, cum spunea Solomon, şi înclinându-şi genele mă întrebau dacă soţul meu a scris Pizdeţul. Fără să facă vreo diferenţă legată de literatură, fără să înţeleagă ce înseamnă asumarea.

Mi-a plăcut Pizdeţul. Şi menţionez că l-am citit înainte de a-l cunoaşte pe Sandu. Şi mi-a fost milă de tinerii care, ca în acel roman, merg pe un drum strâmb şi nu mai găsesc ieşirea, nu mai văd lumina. Însă m-am scârbit peste măsură de aceşti tineri îmbătrâniţi şi urâţi care folosesc împotriva ierarhilor limbajul Pizdeţului pe forumuri, fără să şi-l asume, fără să intenţioneze să pună sub lupă o latură periculoasă şi reală a societăţii în care trăim, iar duminica se înghesuie la Sfânta Masă cu acelaşi ierarh despre care scriu în termeni ilizibili.

Ipocriţi. Mincinoşi. Blasfemiatori. Oameni mici. Asta am văzut aseară pe siteul respectiv.

Când m-am trezit de dimineaţă, sila mea se tranformase în milă. M-a păzit Dumnezeu de teologii din ziua de azi, mi-am spus.

Am spus o rugăciune pentru ierarhii noştri şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toţi preoţii frumoşi şi extraordinari pe care i-am cunoscut, pentru fiecare creştin decent, pentru fiecare om cu discernământ. Dar mai ales i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru soţul meu. Care priveşte drept şi vorbeşte pe faţă.

 

PS. Şi până la urmă Hristos nu S-a dus în piaţă să răstoarne mesele negustorilor, nu s-a dus nici la birt să-i biciuie pe curvari şi pe beţivi, ci S-a dus în templu unde se ascund făţarnicii, şi pe cei care se îngrăşau în numele Domnului a pus biciul. Să luăm aminte (noi cei care pretindem că petrecem timpul nostru prin biserici, să luăm aminte la noi şi tarabele noastre, nu să privim peste gard la cei care stau strîmb şi judecă drept)!

Templul