Moarte cocoșilor din Paradis!

Cum naiba s-a nimerit că din toți puișorii de anul trecut, numai unul nu a fost cocoș. Iar din cei 11 cocoși, numai eu sunt roșu.

Stăpâna s-a gândit bine și când am crescut, ca să nu „gubăvim” găinile, doar 16, ne-a mutat într-o curticică aparte pe șapte dintre noi. Gard în gard cu fostul paradis. Acesta a fost momentul nostru de tristă glorie, al cocoșilor fără găini. Dar și momentul în care eu am înțeles de ce pușcăriașilor – unora dintre ei, mai chinuiți de ceilalți – li se spune petuh, adică cocoș.

Bătaie, viol, ură. Între șapte cocoși. Noi, cei care trăiam separat. Lupta pentru supremație a fost înlocuită de lupta pentru supraviețuire. Foarte repede, în doar câteva zile, s-au format găștile. Cei porumbaci de o parte și cei galbeni de alta. Câte trei. De după gard, șeful stătea între găini, privindu-ne cu dispreț. În special pe mine.

Mi-e și rușine să povestesc câte zile m-am târât pe brânci. Am mâncat mai mult praf decât porumb. Și chiar și așa tot eram în ocheanul celor care crescuseră de aceeași cloșcă cu mine. Zile vechi, zile uitate. Mă dezouasem și eu la fel de alb ca toți cretinii ăștia și până să ne crească tuleiele, am fost toți în aceleași drepturi. Dar zilele bune s-au dus. Cine spune că animalele sunt mai bune decât oamenii, să-i dea Dumnezeu ce crede. Să fie cocoș roșu cu alți șase în curte mică măcar o săptămână.

Singura soluție a fost să mă supun total. Poate există cocoși care pot bate șase deodată, se mai povestește câte una din asta printre găini. Dar mă gândesc că ori e o poveste gogonată, ori nu sunt eu ăla. Nici nu cred că sunt așa zmei printre noi. Și dacă sunt, treaba lor. Eu trebuie să mă descurc. Roșu cum sunt. Măcar există un dumnezeu al cocoșilor că m-am născut cu creastă scurtă și asta m-a ferit de o năpastă. N-ai vrea să ai o creastă bogată când toți îți sar în cap.

După câteva zile, zile în care mi-am urât culoarea și viața, s-au creat noi preocupări printre noi. Cine reușește să escaladeze gardul dintre cele două curți și să se întoarcă la găini. A fost prima zi frumoasă din ultimele. Am zis Doamne ai milă, am zis zburați puilor, zburați, mergeți înapoi în paradis. Dar toți. Recunosc, fiindcă oricum mândria mea a fost demult transformată în cârpă murdară, că am și plâns cu amar și disperare chiar. Mi-am spus că aș zbura eu mai bine decât toți și i-aș duce dincolo, unul câte unul.

Și acest gând mi-a fost spre izbăvire. Fiindcă abia atunci m-am gândit cum să mă descurc. Între două bătăi, mă străduiam să învăț să zbor. Dar nu în paradisul găinilor, ci sus, mai sus, pe cotețul nostru înalt cât un om de statură medie.

Ca să reușesc, trebuia să îmi păstrez penele în piele. Așa că, deși sunt o fire mai meditativă, cu adânci înclinații pacifiste, am început să le mai trag și eu câte un cioc în cap celor care mă pândeau ca pe o scârbă. Așa se face că, nici acum nu îmi dau seama bine, cei doi cocoși galbeni, cei mai răi și mai afurisiți, au început să mă accepte. Găinușă, unul din galbeni, cu mutră de găină, oricât de incredibil ar părea, e singurul care și-a păzit perfect și creasta, și penajul. Și pe deasupra a mai înșelat și stăpâna, care, dacă voia să ne mai tragă o cotonogeală în plus, se arunca spre celălalt galben. Fiindcă pare mai falnic. Și fiindcă a înțeles toată curtea că galbenii fac legea. Așa că Găinușă, un adevărat despot, scăpa de picioarele omenești, iar prietenul lui de arme încasa bătaia.

Până ce porumbacii, bătuți bine de galbeni, au reușit să treacă gardul, eu mi-am exersat zborul. Și încă bine. Am slobozit primul meu cucurigu, fără să mi se mai smulgă creasta, fără să mai încasez ciocuri în cap.

Acum, mă gândesc, că spiritul meu liniștit m-a salvat. Cu câteva zile înainte de Paști, doi dintre ai noștri, s-au mutat în locuința cocoșilor morți. Sub ochii noștri. Un alb și un galben. M-am uitat îngrozit. M-am uitat îngrozit și printre cocoși. N-aveau nici o treabă cu moartea celor doi. Își cocoșeau liniștiți găinile mai departe. Cum așa? Și pentru prima data în viață am realizat că toți frații mei sunt proști ca noaptea. Se bat ca orbii, își smulg crestele, își sparg capetele și nici o secundă nu se gândesc că ar putea ieși din curte odată cu stăpâna. Hm, perspectiva asta m-a îngrozit și mai mult.

Care au murit, care au sărit gardul. În curtea mică am rămas eu cu Găinușă și cu purtătorul lui de arme. Mă băteau în continuare, dar mai cu înțelegere, aș spune. Așa că mai dădeam și eu înapoi. Sunt prea modest să îmi imaginez că se temeau de mine, dar nici nu pot să îmi explic relația de toleranță dintre noi. Poate chiar am reușit să mă impun, habar n-am. Cert e că am început să mâncăm alături, ne mai ciocăneam unul pe altul, care cum, iar când se luau ambii după mine, mă umileam din nou până la ceruri și înapoi, aruncându-mi de bună voie capul în țărână. Jenant, da, dar viața nu te întreabă. Și pentru ce să mor? Pentru o zamă? Înțeleg și eu dacă ar fi o clauză nobilă: lupta pentru independență, supraviețuirea întregii rase, dar așa, în curtea cea mică, pentru ce să mor?

Când am reușit să urc pentru prima dată pe coteț, m-am simțit o pasăre împlinită. Și fericită. Și poate de acolo mi s-a tras restul…

Eu nu sunt un cocoș prost. Cu adevărat nu sunt prost, și nu spun din mândrie. Că dacă aș fi așa de mândru, n-aș povesti de toate ciomăgelile îndurate. Deci, cum vă spuneam, nu sunt prost, așa că singur am înțeles două lucruri. Primul: că nu degeaba e un gard în jurul nostru, iar al doilea, de o importanță vitală: că cei mai focoși dintre noi, cei fără drept la găini, pleacă primii spre cuțitul cu mâner negru.

Au fost momente când, bătut până la sânge, nu mă mai interesa dacă voi ieși printre primii spre cuțit, dar când îmi mai reveneam, mă uitam în jur și îmi spuneam: trebuie să fie un dumnezeu al cocoșilor care să vadă toată suferința mea.

Pe coteț, sub crengile unui liliac în floare, am început să-mi oblojesc rănile și să visez din nou la o viață liniștită. Nu coboram decât când nu mai suportam foamea sau setea. Iar galbenii parcă respectau chestia asta la mine. Îmi dădeau voie să mănânc. Dar, cum toate sunt deșarte și trecătoare, nici liniștea pe coteț nu a durat.

Mai întâi oamenii au început să mă fileze tot mai insistent. Îmi spuneam, bun, cuțitul e la gâtul meu, încă nu e, dar îl simt. Jos, la poalele gardului de lângă coteț, era o verdeață de te ungea pe ochi. Dar, v-am spus deja, nu am nesocotit existența gardului. Deși aș fi putut să gust acele bunătăți cu ușurință. Însă mă uitam cum oamenii vin, cercetează, pun apă și iarăși vin și se uită la acele mici și gustoase verdețuri. Mi-am spus: dacă luăm picioare că ne batem între noi, cu atât mai mult dacă vom sări la verdețuri. Și nu m-am dus. Și felul în care mă priveau oamenii mi se părea că are legătură cu gardul și verdeața. Nu am sărit dincolo, dar nici nu m-am îndurat să renunț la amiezile mele minunate printre florile de liliac. Așa se face că mă tot apropiam de flori. Până când am ajuns să îmi petrec zilele pe o margine de acoperiș, direct perpendicular cu grădina de verdețuri. Nu mai stăteam deasupra curții, ci mă așezam cât mai departe de galbeni. Oamenii mă studiau atent, mi-au făcut și poze și dacă nu mă înșel au început chiar să îmi zâmbească. Iar eu m-am încăpățânat să petrec acolo cât mai mult timp. Mi-am dat seama că dacă fac un pas greșit, adio viață. Pentru amărâtele de verdețuri. Așa că nu am sărit, nici nu aveam de gând. De vreme ce tot eram dator cu o moarte, de ce să mă lipsesc de tihna de pe coteț, dar nici să îmi grăbesc moartea nu voiam. Fiindcă vedeam bine că din curtea cu cocoși fără găini, se mai făcea o singură ieșire.

Fericirea a mai durat două zile. A intrat stăpâna când coborâsem să beau apă. Am țipat deznădăjduit și am fugit mai abitir decât galbenii, mă uitam prin părți cu o disperare soră cu moartea, și am înțeles clar că nu după galbeni fuge, ci după mine. Of, doamne, există sau nu un dumnezeu al cocoșilor? Ceilalți oameni ai casei priveau de după gard și vorbeau tare între ei. Am cotit de câteva ori prin colțurile curții, i-am trecut de câteva ori printre degete, țipetele mele erau tot mai răgușite, galbenii s-au ascuns speriați în coteț și simțeam cum urmăreau de acolo vânătoarea pornită împotriva mea. Nu mai vedeam bine în jur, e clar că nu voiam să mor, dar cât poți fugi pe patru metri pătrați?

M-a prins.

N-a durat mult. Inima îmi spărgea pieptul. Am strâns ochii. Am scos un ccccc trist și prelung. Am înghițit în gol, și laș ca de cele mai multe ori, am hotărât să rămân cu ochii închiși. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu vreau să îmi privesc moartea în față.

Deodată vâjjjjjjjjjj! Plutesc în aer, mă răsucesc și pleosc. Și simt pământul, nu cuțitul, ci pământul. În jurul meu cotcodăcitul găinilor. Am căscat ochii. Eram, din nou, în prima curte. Între 16 găini. Și încă traumatizat de gândul morții, am realizat până să mă bucur: între 16 găini și 6 cocoși. Și am oftat. M-am cocoțat pe niște lemne, m-am făcut chitic și fără să pâsâi măcar, m-am pus pe calcule de logică. Prezența mea aici poate fi o hotărâre bună pentru viața mea. Săracii galbeni. Sunt aici, nu voi ieși la cuțit. Am privit în jur. Cotețe înalte din zid. Nu vedeam capătul lor. Deci sunt din nou cu un pas mai departe de cuțit, cu un pas mai aproape de moartea prin bătaie. N-am spus nimic. Am tăcut și am așteptat să se înnopteze. Un galben mai în vârstă mi-a atras atenția asupra lui. Am înțeles, ești șeful, și și-a văzut mai departe de cocoșitul găinilor.

Noaptea a venit ca o binecuvântare, am intrat în primul coteț și am înnoptat cu două rațe mute care stăteau la clocit. Două rațe albe. Îl știam pe rățoiul lor maro și mare. Nu se amesteca niciodată cu noi. Își căuta un loc confortabil și dormea. N-avea nici o spaimă. Când l-a adus prima dată, cocoșii au încercat vreo două zile să îl bată, dar au pățit-o. Ooo, cât mi-aș dori să fiu iubit de rățoi, să mă tolănesc și eu lângă el și nimeni să nu îmi strice tihna, aș fi bucuros purtătorul lui de arme. Am adormit visând la prietenia rățoiului mut. Evident, fără speranță. Nu ne-am împrietenit.

Dimineața m-am dus afară. M-am amestecat printre ei. Am mai luat câte un clonț în cap, am mai dat și eu câte unul. Dar viața părea să devină mai bună și pentru mine. M-am apropiat și de găini. Of, culoarea mea roșie, trei zile a durat înțelegerea, până ce al doilea din curte, un porumbac arțăgos, mi-a sărit în spate. Și nu o dată, nu de două, dar de zeci de ori. Am încercat să ripostez și învățat de la Găinușă și aghiotant am fugit într-un colț și am plecat capul. Blestemată decizie! A început să-mi curgă în cap cu lovituri, iuți și tari, și am simțit fierbințeala sângelui meu cum îmi curge în ochi. Și mi-am imaginat, câteva secunde, că stau la soare sub florile de liliac.

M-au salvat oamenii. De data asta. Însă războiul se anunța crunt. Porumbacul mă urmărea cu ură. Oamenii m-au dus și m-au urcat în cotețul găinilor, pe o poliță înaltă. Veneau din când în când să mă vadă. Și oamenii, și Porumbacul. Sângele îmi șiroia din cei doi bănuți de sub cioc.  Nu primeam aer și nu vedeam bine. Țineam ciocul larg deschis și încercam să respir. Auzeam haosul de afară. Fiindcă înainte să apuc eu să fiu înhățat de oameni, stăpâna l-a luat pe Porumbac de o aripă și l-a azvârlit la galbeni. Acolo e plângerea și scrâșnirea dinților. Pentru Porumbac. Ca doi lupi hămesiți l-au primit galbenii. L-au ciocănit de două ori pentru fiecare bătaie luată de mine. Dar nu din prietenie, o, nu! Faptul că eu fusesem aruncat în paradis le-a readus împotriva mea toată dușmănia. Ori eu, ori Porumbacul, lor totuna le era. Moarte cocoșilor din Paradis, doar asta conta! Răzbunarea traiului bun.

Se auzeau până la mine tânguirile morții, așa că stăpâna s-a dus și l-a dat înapoi la noi. Asta după ce a încercat să îl atârne sub liliac, unde prostul nu a stat. A coborât la lupii galbeni.

Am mai încercat o dată să ies, dar cum am dat de lumină, am dat și de Porumbac. Cu creasta însângerată. Mi-a sărit în față. După vreo două ore, m-am gândit că oricât aș fi de pașnic, nu pot să stau la nesfârșit în beznă. Trebuie să îl înfrunt. Cu inima mică am ieșit și mi-am spus: nu voi mai pleca sub nici o formă capul. Ori eu, ori el. Și culmea, am rezistat. Mi-am înfoiat penajul, m-am așezat în ușă, cu gâtul întins la maxim. Când a sărit am ripostat. Apoi, rapid, mi-am dat seama că trebuie să fiu mai cu inițiativă. Am sărit eu primul. Nu mai simțeam durerea, simțeam doar sângele clocotindu-mi în piept, pus în mișcare. Ne-am ciocnit în aer. A țâșnit un val de sânge. Încă nu mi-era clar dacă doar de la mine. Am intrat pieptiș și am lovit cu forță. Am reușit chiar să-l pun în fund. I-am ciupit creasta cu putere. Și când începusem să sper la prima mea victorie adevărată, din toată viața mea de cocoș, au venit oamenii, toți trei și m-au scos și de data asta. Pe el l-au mai dat o tură pe mâna galbenilor. Dacă am văzut asta, am început să sper că de acum el va fi luat la ochi, iar eu voi fi victimă. Sau poate că nu.

Așa că după ce și-a mai luat câteva ciomăgeli de la galbeni, singur și-a luat zborul și s-a întors. Oamenii ne-au închis, iar pe el l-au lăsat toată noaptea afară. Am dormit puțin. Și am fost foarte trist. Și m-am întrebat din nou de ce eu singur, între atâția frați, a trebuit să fiu roșu.

Să vă mai explic că dimineața cum s-a deschis ușa și am dat să beau o gură de apă Porumbacul mi-a ieșit în cale? Să vă mai spun că am încercat să mă apar? Că au venit oamenii? Că am stat până spre seară pe poliță cu o găină roșie și bătrână care se scârbise de cocoșeală și nu mai voia să iasă nici la mâncare?

Se apropia seara. Mă tot socoteam. Dacă voi sta în beznă și viață tristă, și mâncare puțină. Și poate oamenii vor uita de mine. Am dat să ies. Până la ușă. Porumbacul a apărut în fugă. O femeie stătea cocoțată pe gard și urmărea. Dar nu știu ce a fost mai departe. S-a făcut liniște, apoi ai noștri au început să cârâie. S-a auzit alergătură multă.

Am ieșit. Și Porumbacul nu era. Femeia se uita din nou prin gard. Am văzut sânge cald în curte. Sânge de cocoș. M-am apropiat de ceilalți și m-am amestecat printre ei. M-am urcat pe o găină cu jumătate de gând la ea și cu cealaltă jumătate la speranța de viață. Dacă voi trăi, voi lupta pentru ierarhie. Nu dau înapoi. Nici de la cuțit.

Duminica Tomii,

2013