Johny, Bambi și Lică – încercare

Iunie 29, 2013

Mă tot gândesc cum trebuie să scriu un roman despre doi câini, eventual trei, câini pe care i-am cunoscut, care au trăit alături de mine – mai mult sau mai puțin – și pe care, evident, i-am iubit. Fiindcă vreau să le scriu povestea în așa fel încât și alții să îi iubească, in nici un caz să nu le distrug ( aici ar trebui să spun chipurile, însă educația teologică nu mi-o permite) amintirea pe care ar trebui să le-o (și acum ar trebui să spun înveșnicesc, dar din aceleași rațiuni nu o voi face) conturez printre portretele literare. Măcar cât de cât să devină niște românești, rurali, și mult mai puțin ambițioși, colț-albi.

Însă curentele literare actuale mă pun în mare dificultate. Fiindcă în ziua de azi ca să fii, nu doar citit, ci și apreciat, trebuie să fii foarte atent să nu devii patetic, să nu empatizezi excesiv cu personajul, ba din contră, iar dacă e posibil să nu eviți cinismul și plictiseala.

Ceea ce e foarte dificil. Hai, la mine, ca e vorba de câini, dar când vreun mare scriitor vrea să își includă tatăl într-un proiect literar serios, fie trebuie să îl ponegrească, fie să îl includă ca personaj secundar și deloc decisiv pentru dezvoltarea acțiunii. Altfel compromite cartea. Nu poți să îți iubești cu adevărat tatăl într-un roman, iar dacă totuși îndrăznești atunci trebuie neapărat să fii tu un prost și taică-tu să nu aibă nici un merit pentru sentimentele tale. Îl iubești pe un om extrem de trivial pentru că ți-e tată. Și asta nu înseamnă doar că ești un om slab, ci și un scriitor de doi lei. Mai pe scurt ești de oha.

Nu ai cum să îl iubești literar, doar literal – iar dragostea asta ține-o pentru tine și familie. Sau, mă rog, rămâi la cele două variante: sufeream cumplit pentru taică-miu, deși e un mizerabil; sau: taică-miu era un om de treabă, însă chiar nu mă interesa ce i se întâmplase, viața e dură.

Totuși eu nu am să plec de pe pozițiile astea ca să vă povestesc despre câinii mei. Nici eu nu voi fi o temblă, nici câinii nu vor fi niște mișei – dacă pot câinii în general să fie mișei. Mai ales că nici nu e nevoie. Dragostea pentru rasa canină a avut de suferit destul din cauza Bibliei, ca să nu mai vorbesc că în tradiția răsăriteană creștină sunt urâciune și simbol al mâniei. Și tot mai ales că eu nu am iubit rasa canină, ci doar câțiva câini, iar ăia au fost ai mei.

O variantă ar fi să vă spun că erau urâți, slabi și jegăriți, dar m-aș îndepărta de adevăr, și poveștile mele, așa ca unele filme, mizează pe povestea adevărată. Bine, despre Bambi aproape că aș putea spune că era urât, deși nu era, dar multă vreme eu am trăit cu impresia asta. Poate din cauză că a năpârlit ani la rând, că blana lui nu era întotdeauna neagră. Sau poate doar din pricina faptului că mergea strâmb. Posteriorul fiind tot timpul mai la stânga decât partea din față a corpului. Un alt motiv care m-a făcut, puștoaică fiind, să îl consider urât putea fi din cauza faptului că niciodată nu își ținea coada nici în jos ca lupii, nici făcută covrig ca toți caninii mândri. O ținea, nu știu cum, nici așa, nici așa. Cam nici într-un fel. Și desigur că ar trebui aici să avem în vedere botul de rechin. Bambi avea bot de rechin. Defect din naștere, nu cred că e vreo notă specifică unei anumite rase. Fiindcă, să nu uit să menționez, câinii mei erau maidanezi. Chiar dacă unii îi considerau buni de vânătoare. Adică maxila era mai lungă decât mandibula. Dinții superiori erau înclinați în interior, iar cei inferiori erau înclinați spre exterior. Și se uneau într-o mușcătură deloc nesigură. Dar botul cu nas cu tot era mai lung decât osul și i se întindea în față ca un cioc de carne. Motiv pentru care eu striveam bucăți de ciocolată cu sandaua de asfalt ca să văd cum își încrețește tot surplusul de nas până ce reușește să o apuce cu dinții. Să nu vă imaginați că acest defect era foarte vizibil. Trebuia să îl studiezi atent ca să observi. Și tot după lungi observări îți dădeai seama că Bambi avea ochi de asiatic. Extrem de migdalați. Ca o tăietură în blana neagră și lucioasă a capului (pe corp mai greu vedeam – și mai rar – luciul blănii, din pricina năpârlirii).

Cu toate astea Bambi era un câine frumos. Exact ca taică-su, Johny. Negru, cu pieptul și labele albe. Plus o steluță albă ca un felinar în vârful cozii, iar o alta undeva între baza gâtului și ceafă. Diferențele între Johny și Bamby erau următoarele: tatăl avea laba dreaptă cu mai mult negru, adică cizma albă era mai scurtă, pe când la fiu vedeai asta pe piciorul stâng. Iar steaua de la gâtul fiului era un fular drăguț la gâtul tatălui. Plus spatele de două ori mai lat. La tată. Tot el era cel care recunoștea mai puțini oameni, era o spaimă în satul bunicului și vâna singur iepuri sălbatici pe care îi aducea acasă. Bambi nu a dat niciodată dovadă de asemenea dexterități. Pe scurt: Johny era mai frumos. Chiar dacă avea urechile tăiate și rotunjite ca la urs.

Johny s-a năcut la Valea lui Liman. De acolo l-au luat neamurile mamei mele ca să îl folosească la vânătoare. Tata Ion avea vreo 5 puști. Patru le-a predat înainte să moară. Și avea vreo patru câini. Foarte mari și foarte răi. Buni vânători.

Încă de la primele antrenamente, Johny, care nu știu cum se numea atunci sau dacă avea vreun nume, a făcut-o de oaie. Nu asculta semnalele, lua alte urme, nu răspundea la chemări. Dezordinea (atitudinea libertină) l-a costat urechile. Tata Ion a tras concluzia că nou-venitul în haită nu aude. Și i-a aranjat în semicerc pavilioanele blegi ale urechilor. Schimbarea așteptată nu a venit. Câinele a fost exclus din haita înfricoșătoare care se adăpostea noaptea sub părul bătrân în care mama mea, la doar doi ani, îndesase un nasture din cojocul bunică-mii. Și ăsta a fost singurul lucru pe care mama mea și-l amintește despre mama ei.

Câinele a fost dus în alt sat. Nu știu cum, dar a nimerit la neamurile tatălui meu. La bunicul meu vitreg (vitreg la propriu, nu e vreo defăimare aici!). Tata Mitru avea o apucătură bizară. Boteza animalele după stăpânii lor anteriori. Dar nu, Johny nu vine de la Ion. Bunicul meu vitreg nu știa engleză. Ci vine de la Johny, patronul Limanului, un Gheorghe plecat în America.

Asta s-a întâmplat la doar două săptămâni de când tata Mitru luase de la nenea Lică din Tomești-sat, un pui de șoricar bălțat. Să îl înlocuiască pe Titi, șoricarul negru și crăcănat, pe care Mihaela, sora mea, m-a prostit să îl sărut în cap dându-i cu grijă blana la o parte.

Noi, fiind mici și dornice de iubit animale, năpustiserăm în jurul lui Lică. Dana s-a plictisit repede. Am mai rămas două pe lângă cățelul de-o palmă, când pe poarta noastră, legat cu un fel de ham din lanțuri, pe sub picioare și piept, a fost adus un câine de vreun an-doi. Negru și rău. Cu labe albe și urechi rotunde. Clar că de vreme ce eram mezina, eram și fraiera. Așa că Miha mi-a bătut capul până i-am acordat exclusivitate asupra lui Lică și mi-am îndreptat, doar privirile, spre Johny. Nu era chiar incredibil de mare. Avea statură medie, doar că la vârsta mea (vreo șase ani), statura nu mi prea se potrivea cu a lui și mie îmi părea un balaur.

Când Miha cerea lapte, proaspăt muls de la vaca Stela, pentru cățel, mă duceam și eu cu o conservă goală să cer lapte pentru monstrul ținut în lanțuri de dudul negru și bătrân din dosul curții. Nu primea Johny, care era mare, primeam eu, care eram mică, și mă descurcam să fac melodrame la comandă. Apoi ieșeam în curte și cu ajutorul unui băț împingeam conserva cu lapte până în dreptul câinelui. Nu îmi amintesc când l-am atins prima dată. Important e că el a înțeles exact spaimele mele și s-a adaptat. Toți cei 15 ani, câți a trăit el, singurul fel în care intra în contact cu mine era următorul: se târa pe pământ și îmi prindea vârful pantofului cu botul.

Apoi a crescut și Lică. Conviețuirea lor a fost simplă. Mâncau împreună și bătaie și pâine. De la tata Mitru. Lică a avut mai multă libertate, dar a trăit mai puțin. Poate l-a aranjat bunicul. De ciudă. Fiindcă nu de puține ori ne trezeam eu cu Miha, că apare Lică în curtea școlii din Tomești (la 6 km de Baloșești) să cerșească mâncare de la elevii școlii. Johny a trăit mult și trist. Până nu a mai putut să mănânce nici pâine, iar atunci tata Mitru l-a omorât. Vreau să cred că totuși cu regret. Chiar dacă a folosit toporul. Nu ți-era la îndemână un veterinar pe vremea aia care să preia o astfel de slujbă ingrată. Poate tata Mitru a folosit toporul și nu otrava, tocmai din dorința de a-l scuti de suferință. Deși eu am suferit o bună parte din tinerețe imaginându-mi cum s-a simțit Johny în acel moment, când și-a văzut iubitul stăpân cu toporul asupra lui. Am ajuns să înțeleg asta abia după ce a murit și tata Mitru. În urma lui au rămas doi câini negri. Ai mei nu reușeau să îi lege. Așa că le-au dat somnifere. Volti, noul veterinar, le-a spus că s-ar putea să și moară de la acele pastile. Primul câine a murit în câteva ore, celălalt a adormit. L-au legat ai mei, dar el nu s-a mai trezit. După multe zile era încă viu și în comă. S-a chinuit o vreme. Apoi a murit.

Când mi-a venit rândul să mă ocup de Bambi, nu am fost în stare. Așa că l-am lăsat să își ducă boala, dar să moară, speram eu, de moarte bună. Nu de aceeași părere a fost Florian, tipul care devenise șef la Liman în locul lui Johny americanul, și care, fără să mă întrebe, mi-a împușcat câinele. Dacă ar ști câtă ură am fiert în inimă din cauza asta nu s-ar mai atinge în viața lui de câini. Fiindcă am și rostit câte ceva, cu rușine o spun.

Cu Johny a rămas o fotografie făcută de hramul satului. Tata Mitru era atât de mândru cu faptul că animalul lui era o bestie, încât se plimba cu el prin sat de sărbători, spre disperarea sătenilor. Câinele era extrem de rău. Bun de pus plăcuță la poartă. Dar nu era nevoie, satul era mic și lumea vorbea. Așa că în toată copilăria mea nu am avut niciodată oaspeți. Ceilalți copii din sat nu aveau voie să ne caute acasă din pricina lui Johny. Deși nu a atacat mulți oameni. Bine, pe Pavel Panduru l-a capsat urât. Mâna fisurată și piciorul rupt, dar asta după ce Panduru s-a îmbătat așa de tare cu tata Mitru, încât a sărit la el cu cuțitul. Câinele a simțit, a trecut prin geam și l-a mazilit. Apoi, deși avea în plan să meargă la miliție ca să determine împușcarea legală a câinelui, a renunțat când tata Mitru l-a amenințat că îl dă în judecată pentru tentativă de omor.

Se practica în familie la tatăl meu apărarea excesivă a câinilor. Bunicul lui, Alexandru, l-a urmărit câteva săptămâni pe Bălu milițianul, care îl împușcase pe Băluț, cel mai mare câine al nostru din toate vremurile, la Releu. Taica Alexandru nu l-a mai prins pe Bălu milițeanul sau, oricum, renunțase la gândul de a-l împușca. Iar Panduru a renunțat la dorința de a-l vedea împușcat pe Johny de miliție.

În rest, doar ocazional și nu atât de grav a mai mușcat Johny. Mai ales că nu prea îl scotea din curte. Doar o dată pe lună îi dădea drumul în pădure după iepuri. Și câinele nu ataca decât pe proprietatea noastră, în rest se purta cu indiferență față de toată lumea.

Cea mai mare performanță a câinelui a fost fotbalul. Învățase să joace la pase, să dribleze, să fenteze. Tata Mitru îl mai lua la fotbal când jucau ei, bărbații, dacă nu erau copii în preajmă. Era fascinant. Și cel mai bun fotbalist din Baloșești. Cu mine și cu Miha nu juca la pase, fiindcă noi ne temeam în continuare de el. Dar trăgeam la poartă. Era suficient să strigăm: Johny, gol!, că el o și rupea la fugă după cotețele de găini de unde se întorcea cu mingea. O lăsa la noi la picior și el fugea și se așeza la intrare în șură. Aia era poarta. Noi șutam, el apăra și ne aducea mingea. Bănuiesc astăzi că nu ținea minte scorul, totuși! Calitățile lui de fotbalist mi-au adus necazuri la școală. Am avut o compunere despre cel mai bun prieten, iar eu mi-am intitulat lucrarea Johny, iar în paginile scrise povestisem cum jucam noi „La poartă”. Colegii mei de școală m-au batjocorit atunci.
– Băi, Dorine, ai auzit că Moni are la Baloșești câinele electrornic? Întrebase unul în pauza mare.
– Goro, eu spun să te duci să vezi, dacă e așa îl luăm în echipa școlii.

Am plâns pe furiș și mi-am imaginat cum în locul lui Lică, la cerșit în pauze ar apărea Johny și cum eu… și aici mă pierdeam cu imaginația, nu-mi dădeam seama, ar fi trebuit să îmi imaginez cum intră pe teren și îi bate la fotbal, sau era mai potrivit să strig „Țuo!” și să îl las pe Johny să îi macine.

20130629-140311.jpg

Anunțuri

Despre premiile USM – pe bune!

Iunie 19, 2013

Anul acesta premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova cred că au creat cele mai multe reacții. De la revoltă până la bășcălie (bășcălia o găsiți pe blogul lui Alexandru Vakulovski).

Degetul mustrător a fost îndreptat spre juriu, nu doar spre unii membri ai juriului. Îmi pare rău că s-a nimerit ca președintele juriului să fie tocmai Iulian Ciocan și – prin asta – oalele să se spargă în capul lui. Cu toate că orice om onest își poate da seama  ca un rezultat nu depinde de un singur membru al juriului, fie el și președintele. (Și asta nu o spun fiindcă Iulian Ciocan a votat în primul tur Sagarmatha, deși recunosc că m-am bucurat când am aflat fiindcă o părere pozitivă din partea lui Iulian mă bucură tot atât cât o cronică.)

Nemulţumirile au fost multe şi, aşa cum am spus, s-au manifestat diferit, însă majoritatea celor care s-au exprimat asupra rezultatelor s-au ferit să vorbească concret. De aceea vreau să o fac eu cu plus de sinceritate. Sper ca cititorii, inclusiv persoanele vizate, să aprecieze sinceritatea mea fără să se supere.

Înainte să o iau pe categorii, voi spune doar atât: indiferent cât de subiectivi ar fi cei din Uniunea Scriitorilor din România, totuşi situaţia e foarte diferită. Nominalizaţii USR sunt foarte buni, aşa că dacă alegi greşit acolo, tot nu ai cum să o dai în bară. Nu poţi să o dai în bară când ai de ales între Vlad Moldovan şi Nicolae Prelipceanu – de exmplu.

Să revin. Nu voi vorbi despre toate categoriile ci doar despre debut, poezie şi mai puţin la proză, unde nu cunosc toate cărţile nominalizate.

DEBUT

Am citit romanul domnului Pavel Borş cu mult înainte de publicare, dumnealui a avut chiar şi o lectură la Republica. Ceea ce spune câte ceva. Pentru că suntem selectivi. Povestea de viaţă e frumoasă, chiar dacă are stângăcii stilistice, şi – probabil – cum îl sfătuise Dumitru Crudu pe Pavel Borş, dacă îşi încadra cartea la memorii şi nu la ficţiune, era mult mai bine. Mai ales că atunci nu i se puteau imputa (prea tare) acele stângăcii. E evident că Pavel Borş e un om foarte inteligent şi sensibil, şi asta se vede cu ochiul liber. Cartea are momente savuroase. Construieşte bine câteva portrete. Însă foarte de departe s-a simţit lipsa lecturilor. Sigur, nu mă refer la clasici, pe care i-a citit orice intelectual. Mă refer la pulsul şi temperatura mişcărilor literare, la noţiunile de teorie literară etc. Credo e o lectură plăcută, însă cum nu ai potrivi-o nu o poţi numi debutul anului. Şi nu în concurenţă cu Anatol Grosu. Credo, cum nota pe FB Nina Corcinschi, e „bunicel”. Un roman bunicel nu poate lua premiul unei Uniuni a Scriitorilor pentru debut. Sper că domnul Borş nu se va supăra pe mine şi va înţelege că vreau doar să fiu onestă.

Volumul lui Anatol Grosu are cu prisosinţă ceea ce îi lipseşte romanului de mai sus. Tehnică, stil, puls. E fără discuţie o carte foarte bună. Sigur, nu împărtăşesc nici entuziasmul altora. Adică, dacă raportez acest volum la toate celelalte volume de limbă română (deci şi din România), n-aş spune cu mâna pe inimă că e cel mai bun. Sunt câteva apropieri riscante în debutul lui Anatol, cum e cea de Ioan Es Pop. Iar din punctul meu de vedere poezia lui Ioan Es Pop nu poate fi depăşită şi nici confiscată, deci e – cum ar spune Simona Popescu – un domeniu luat. Să nu uităm că şi Ieudul fără ieşire a fost la vremea lui un debut, aşa cum e Epistola din Filipeni.

Însă aceste mici obiecţii ale mele la cartea lui Anatol ar putea influenţa un juriu în România, unde cărţile de debut au fost multe şi foarte bune. Însă în Moldova, fără discuţie şi fără îndoieli, trebuia să ia premiul

PROZĂ

Nu pot să spun ce carte trebuia premiată aici. Fiindcă nu am citit toate cărţile nominalizate. Iar cartea Mihaelei Perciun face parte din cărţile necitite. Am citit însă alte texte ale Mihaelei şi am asistat la câteva lecturi. Aşa că aici nu mă voi pronunţa cu asupra de măsură, necunoscând cărţile, însă îmi voi da cu părerea. Îmi vine greu să cred că Mihaela Perciun a crescut atât de mult de la ultimele texte citite de mine. E imposibil de crezut că s-a ridicat peste Busuioc. Mi-au plăcut unele texte de-ale autoarei, dar cred că nu e – cel puţin nu încă – o premiantă la proză.

POEZIE

Ehe, aici e grav. Nu fiindcă fac parte din nominalizaţi. Deloc. L-aş premia pe Dumitru Crudu în faţa mea şi fără să îi citesc cartea, pe care evident am citit-o. Dumitru Crudu şi Alexandru Vakulovski sunt doi scriitori de forţă, de asta nu se îndoieşte nimeni. Cum-necum, nepremiaţi de uniuni. Excepţie făcând debutul lui Dumitru Crudu, care a fost totuşi premiat.

Despre Sagarmatha vă spun sincer: nu am aşteptat nici un moment ca această carte să ia premii. Asta nu înseamnă că nu am încredere în ea. Dacă nu credeam în volumul acesta nu îl publicam. Însă au fost câteva riscuri pe care – cu bună ştiinţă – mi le-am asumat. În primul rând ieşirea din matcă. Mi-a trebuit curaj că scot o carte cu ton vizionar, belicos şi apocaliptic. Şi încă mă mir că nu m-a ras critica. Aşa cum observa Marius Conkan într-o cronică la Sagarmatha, riscurile sunt asumate, nu inconştiente. Mă bucur că până acum, deşi timid, cartea a fost bine primită, da de unde să mai aştept şi premii?

Daţi foc la cărţi e un volum care, la fel ca Oedip, regele mamei lui Freud, va rămâne actuală şi proaspătă. E o carte foarte diferită de cele ce se scriu acum, dar şi apropiată. O carte care nu ar stârni controverse dacă ar lua vreun premiu. Ca şi Eşarfe în cer. Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski, Vasile Romanciuc sunt atât de talentaţi încât ar putea stârni doar invidii, nu şi controverse. Sunt scriitori de cursă lungă, care au confirmat şi, sunt sigură, vor confirma pe mai departe.

Rămâne acum să îmi spun părerea despre EvAdam, cartea Radmilei Popovici. Nu aş vrea ca autoarea să îmi poarte pică, ne cunoaştem şi mă bucur când ne întâlnim pe la evenimente. Cum observa cu subtilitate Emilian Galaicu-Păun, o textieră bună cu şanse mari să crească. Volumul, în rime jucăuşe, însă previzibile şi la îndemână, se pare că a cucerit juriul. Nu vă imaginaţi joc de rimă ca la Şerban Foarţă. Vorbim de rime comune, întâlnite (plate-neîncercate, răsar hoinar, mlădois-faimos, alegi-regi). Jocuri în pagină, aşezări în clepsidre ca la avangardiştii începutului de secol (XX!). Substantive cu litere mari (Rai, Pământ, Lună, Soare Nou). Epitete de genul: piatra vremii, stele obosite, cuvânt răcoros, zvelte manechine. Nu lipsesc diferitele vânturi şi prafurile de fluturi. Sau versuri: „Captiva ritmului latino / şi-a rimelor cu fuste scurte”, „M-a sărutat o nouă insomnie”, „Ţin în palme pântecele erei” şi multe asemenea.

Cartea e prefaţată de Aliona Grati, iar pe coperta a IV-a semnează (pe lângă Felix Nicolau, care spune ceva despre trăiri abisale) o altă membră a juriului, care descrie poezia din carte cu un enunţ despre „Muzică, Culoare şi Cuvânt”(da, cu majuscule). Deci, cum spunea Mircea V Ciobanu: „La Poezie, fiecare dintre cele patru cărţi nominalizate („Eşarfe în cer” de Dumitru Crudu, „Cuvântul ne adaugă vedere” de Vasile Romanciuc, „Sagarmatha” de Moni Stănilă și „Daţi foc la cărţi” de Alexandru Vakulovski), dar ne-premiate, a fost mai bună decât cartea premiată („EvAdam” de Radmila Popovici-Paraschiv). Este opinia mea categorică.”

Nu vreau să supăr pe nimeni, nu acuz pe nimeni. Dar cei mai mulţi şi-au arătat nemulţumirea fără să spună lucrurilor pe nume. Foarte mulţi s-au plâns de cartea Radmilei, dar cei mai mulţi s-au ferit să spună asta public. Şi mi se pare prea puţin onest. Când publici o carte, îţi asumi reacţiile, pozitive sau negative. Cred că, cel puţin în cazul poeziei, nu s-ar fi stârnit valuri dacă ar fi câştigat oricare din cei trei poeţi nominalizaţi. Fiecare meritând pe deplin orice premiu.

Nu e vina unui singur membru al juriului, sau a vreunui autor, însă rezultatul e unul trist. Şi dacă e pe prietenii, deja devine mai puţin trist. Mai putem spera în recunoaşterea corectă a cărţilor, măcar pe furiş, dacă nu asumat.

 

DSCN1355o lucrare de Ligia SECULICI 

 


Moarte cocoșilor din Paradis!

Iunie 17, 2013

Cum naiba s-a nimerit că din toți puișorii de anul trecut, numai unul nu a fost cocoș. Iar din cei 11 cocoși, numai eu sunt roșu.

Stăpâna s-a gândit bine și când am crescut, ca să nu „gubăvim” găinile, doar 16, ne-a mutat într-o curticică aparte pe șapte dintre noi. Gard în gard cu fostul paradis. Acesta a fost momentul nostru de tristă glorie, al cocoșilor fără găini. Dar și momentul în care eu am înțeles de ce pușcăriașilor – unora dintre ei, mai chinuiți de ceilalți – li se spune petuh, adică cocoș.

Bătaie, viol, ură. Între șapte cocoși. Noi, cei care trăiam separat. Lupta pentru supremație a fost înlocuită de lupta pentru supraviețuire. Foarte repede, în doar câteva zile, s-au format găștile. Cei porumbaci de o parte și cei galbeni de alta. Câte trei. De după gard, șeful stătea între găini, privindu-ne cu dispreț. În special pe mine.

Mi-e și rușine să povestesc câte zile m-am târât pe brânci. Am mâncat mai mult praf decât porumb. Și chiar și așa tot eram în ocheanul celor care crescuseră de aceeași cloșcă cu mine. Zile vechi, zile uitate. Mă dezouasem și eu la fel de alb ca toți cretinii ăștia și până să ne crească tuleiele, am fost toți în aceleași drepturi. Dar zilele bune s-au dus. Cine spune că animalele sunt mai bune decât oamenii, să-i dea Dumnezeu ce crede. Să fie cocoș roșu cu alți șase în curte mică măcar o săptămână.

DSCN4517

Singura soluție a fost să mă supun total. Poate există cocoși care pot bate șase deodată, se mai povestește câte una din asta printre găini. Dar mă gândesc că ori e o poveste gogonată, ori nu sunt eu ăla. Nici nu cred că sunt așa zmei printre noi. Și dacă sunt, treaba lor. Eu trebuie să mă descurc. Roșu cum sunt. Măcar există un dumnezeu al cocoșilor că m-am născut cu creastă scurtă și asta m-a ferit de o năpastă. N-ai vrea să ai o creastă bogată când toți îți sar în cap.

După câteva zile, zile în care mi-am urât culoarea și viața, s-au creat noi preocupări printre noi. Cine reușește să escaladeze gardul dintre cele două curți și să se întoarcă la găini. A fost prima zi frumoasă din ultimele. Am zis Doamne ai milă, am zis zburați puilor, zburați, mergeți înapoi în paradis. Dar toți. Recunosc, fiindcă oricum mândria mea a fost demult transformată în cârpă murdară, că am și plâns cu amar și disperare chiar. Mi-am spus că aș zbura eu mai bine decât toți și i-aș duce dincolo, unul câte unul.

Și acest gând mi-a fost spre izbăvire. Fiindcă abia atunci m-am gândit cum să mă descurc. Între două bătăi, mă străduiam să învăț să zbor. Dar nu în paradisul găinilor, ci sus, mai sus, pe cotețul nostru înalt cât un om de statură medie.

Ca să reușesc, trebuia să îmi păstrez penele în piele. Așa că, deși sunt o fire mai meditativă, cu adânci înclinații pacifiste, am început să le mai trag și eu câte un cioc în cap celor care mă pândeau ca pe o scârbă. Așa se face că, nici acum nu îmi dau seama bine, cei doi cocoși galbeni, cei mai răi și mai afurisiți, au început să mă accepte. Găinușă, unul din galbeni, cu mutră de găină, oricât de incredibil ar părea, e singurul care și-a păzit perfect și creasta, și penajul. Și pe deasupra a mai înșelat și stăpâna, care, dacă voia să ne mai tragă o cotonogeală în plus, se arunca spre celălalt galben. Fiindcă pare mai falnic. Și fiindcă a înțeles toată curtea că galbenii fac legea. Așa că Găinușă, un adevărat despot, scăpa de picioarele omenești, iar prietenul lui de arme încasa bătaia.

Până ce porumbacii, bătuți bine de galbeni, au reușit să treacă gardul, eu mi-am exersat zborul. Și încă bine. Am slobozit primul meu cucurigu, fără să mi se mai smulgă creasta, fără să mai încasez ciocuri în cap.

Acum, mă gândesc, că spiritul meu liniștit m-a salvat. Cu câteva zile înainte de Paști, doi dintre ai noștri, s-au mutat în locuința cocoșilor morți. Sub ochii noștri. Un alb și un galben. M-am uitat îngrozit. M-am uitat îngrozit și printre cocoși. N-aveau nici o treabă cu moartea celor doi. Își cocoșeau liniștiți găinile mai departe. Cum așa? Și pentru prima data în viață am realizat că toți frații mei sunt proști ca noaptea. Se bat ca orbii, își smulg crestele, își sparg capetele și nici o secundă nu se gândesc că ar putea ieși din curte odată cu stăpâna. Hm, perspectiva asta m-a îngrozit și mai mult.

Care au murit, care au sărit gardul. În curtea mică am rămas eu cu Găinușă și cu purtătorul lui de arme. Mă băteau în continuare, dar mai cu înțelegere, aș spune. Așa că mai dădeam și eu înapoi. Sunt prea modest să îmi imaginez că se temeau de mine, dar nici nu pot să îmi explic relația de toleranță dintre noi. Poate chiar am reușit să mă impun, habar n-am. Cert e că am început să mâncăm alături, ne mai ciocăneam unul pe altul, care cum, iar când se luau ambii după mine, mă umileam din nou până la ceruri și înapoi, aruncându-mi de bună voie capul în țărână. Jenant, da, dar viața nu te întreabă. Și pentru ce să mor? Pentru o zamă? Înțeleg și eu dacă ar fi o clauză nobilă: lupta pentru independență, supraviețuirea întregii rase, dar așa, în curtea cea mică, pentru ce să mor?

Când am reușit să urc pentru prima dată pe coteț, m-am simțit o pasăre împlinită. Și fericită. Și poate de acolo mi s-a tras restul…

DSCN4267

Eu nu sunt un cocoș prost. Cu adevărat nu sunt prost, și nu spun din mândrie. Că dacă aș fi așa de mândru, n-aș povesti de toate ciomăgelile îndurate. Deci, cum vă spuneam, nu sunt prost, așa că singur am înțeles două lucruri. Primul: că nu degeaba e un gard în jurul nostru, iar al doilea, de o importanță vitală: că cei mai focoși dintre noi, cei fără drept la găini, pleacă primii spre cuțitul cu mâner negru.

Au fost momente când, bătut până la sânge, nu mă mai interesa dacă voi ieși printre primii spre cuțit, dar când îmi mai reveneam, mă uitam în jur și îmi spuneam: trebuie să fie un dumnezeu al cocoșilor care să vadă toată suferința mea.

Pe coteț, sub crengile unui liliac în floare, am început să-mi oblojesc rănile și să visez din nou la o viață liniștită. Nu coboram decât când nu mai suportam foamea sau setea. Iar galbenii parcă respectau chestia asta la mine. Îmi dădeau voie să mănânc. Dar, cum toate sunt deșarte și trecătoare, nici liniștea pe coteț nu a durat.

Mai întâi oamenii au început să mă fileze tot mai insistent. Îmi spuneam, bun, cuțitul e la gâtul meu, încă nu e, dar îl simt. Jos, la poalele gardului de lângă coteț, era o verdeață de te ungea pe ochi. Dar, v-am spus deja, nu am nesocotit existența gardului. Deși aș fi putut să gust acele bunătăți cu ușurință. Însă mă uitam cum oamenii vin, cercetează, pun apă și iarăși vin și se uită la acele mici și gustoase verdețuri. Mi-am spus: dacă luăm picioare că ne batem între noi, cu atât mai mult dacă vom sări la verdețuri. Și nu m-am dus. Și felul în care mă priveau oamenii mi se părea că are legătură cu gardul și verdeața. Nu am sărit dincolo, dar nici nu m-am îndurat să renunț la amiezile mele minunate printre florile de liliac. Așa se face că mă tot apropiam de flori. Până când am ajuns să îmi petrec zilele pe o margine de acoperiș, direct perpendicular cu grădina de verdețuri. Nu mai stăteam deasupra curții, ci mă așezam cât mai departe de galbeni. Oamenii mă studiau atent, mi-au făcut și poze și dacă nu mă înșel au început chiar să îmi zâmbească. Iar eu m-am încăpățânat să petrec acolo cât mai mult timp. Mi-am dat seama că dacă fac un pas greșit, adio viață. Pentru amărâtele de verdețuri. Așa că nu am sărit, nici nu aveam de gând. De vreme ce tot eram dator cu o moarte, de ce să mă lipsesc de tihna de pe coteț, dar nici să îmi grăbesc moartea nu voiam. Fiindcă vedeam bine că din curtea cu cocoși fără găini, se mai făcea o singură ieșire.

Fericirea a mai durat două zile. A intrat stăpâna când coborâsem să beau apă. Am țipat deznădăjduit și am fugit mai abitir decât galbenii, mă uitam prin părți cu o disperare soră cu moartea, și am înțeles clar că nu după galbeni fuge, ci după mine. Of, doamne, există sau nu un dumnezeu al cocoșilor? Ceilalți oameni ai casei priveau de după gard și vorbeau tare între ei. Am cotit de câteva ori prin colțurile curții, i-am trecut de câteva ori printre degete, țipetele mele erau tot mai răgușite, galbenii s-au ascuns speriați în coteț și simțeam cum urmăreau de acolo vânătoarea pornită împotriva mea. Nu mai vedeam bine în jur, e clar că nu voiam să mor, dar cât poți fugi pe patru metri pătrați?

M-a prins.

N-a durat mult. Inima îmi spărgea pieptul. Am strâns ochii. Am scos un ccccc trist și prelung. Am înghițit în gol, și laș ca de cele mai multe ori, am hotărât să rămân cu ochii închiși. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu vreau să îmi privesc moartea în față.

Deodată vâjjjjjjjjjj! Plutesc în aer, mă răsucesc și pleosc. Și simt pământul, nu cuțitul, ci pământul. În jurul meu cotcodăcitul găinilor. Am căscat ochii. Eram, din nou, în prima curte. Între 16 găini. Și încă traumatizat de gândul morții, am realizat până să mă bucur: între 16 găini și 6 cocoși. Și am oftat. M-am cocoțat pe niște lemne, m-am făcut chitic și fără să pâsâi măcar, m-am pus pe calcule de logică. Prezența mea aici poate fi o hotărâre bună pentru viața mea. Săracii galbeni. Sunt aici, nu voi ieși la cuțit. Am privit în jur. Cotețe înalte din zid. Nu vedeam capătul lor. Deci sunt din nou cu un pas mai departe de cuțit, cu un pas mai aproape de moartea prin bătaie. N-am spus nimic. Am tăcut și am așteptat să se înnopteze. Un galben mai în vârstă mi-a atras atenția asupra lui. Am înțeles, ești șeful, și și-a văzut mai departe de cocoșitul găinilor.

Noaptea a venit ca o binecuvântare, am intrat în primul coteț și am înnoptat cu două rațe mute care stăteau la clocit. Două rațe albe. Îl știam pe rățoiul lor maro și mare. Nu se amesteca niciodată cu noi. Își căuta un loc confortabil și dormea. N-avea nici o spaimă. Când l-a adus prima dată, cocoșii au încercat vreo două zile să îl bată, dar au pățit-o. Ooo, cât mi-aș dori să fiu iubit de rățoi, să mă tolănesc și eu lângă el și nimeni să nu îmi strice tihna, aș fi bucuros purtătorul lui de arme. Am adormit visând la prietenia rățoiului mut. Evident, fără speranță. Nu ne-am împrietenit.

Dimineața m-am dus afară. M-am amestecat printre ei. Am mai luat câte un clonț în cap, am mai dat și eu câte unul. Dar viața părea să devină mai bună și pentru mine. M-am apropiat și de găini. Of, culoarea mea roșie, trei zile a durat înțelegerea, până ce al doilea din curte, un porumbac arțăgos, mi-a sărit în spate. Și nu o dată, nu de două, dar de zeci de ori. Am încercat să ripostez și învățat de la Găinușă și aghiotant am fugit într-un colț și am plecat capul. Blestemată decizie! A început să-mi curgă în cap cu lovituri, iuți și tari, și am simțit fierbințeala sângelui meu cum îmi curge în ochi. Și mi-am imaginat, câteva secunde, că stau la soare sub florile de liliac.

M-au salvat oamenii. De data asta. Însă războiul se anunța crunt. Porumbacul mă urmărea cu ură. Oamenii m-au dus și m-au urcat în cotețul găinilor, pe o poliță înaltă. Veneau din când în când să mă vadă. Și oamenii, și Porumbacul. Sângele îmi șiroia din cei doi bănuți de sub cioc.  Nu primeam aer și nu vedeam bine. Țineam ciocul larg deschis și încercam să respir. Auzeam haosul de afară. Fiindcă înainte să apuc eu să fiu înhățat de oameni, stăpâna l-a luat pe Porumbac de o aripă și l-a azvârlit la galbeni. Acolo e plângerea și scrâșnirea dinților. Pentru Porumbac. Ca doi lupi hămesiți l-au primit galbenii. L-au ciocănit de două ori pentru fiecare bătaie luată de mine. Dar nu din prietenie, o, nu! Faptul că eu fusesem aruncat în paradis le-a readus împotriva mea toată dușmănia. Ori eu, ori Porumbacul, lor totuna le era. Moarte cocoșilor din Paradis, doar asta conta! Răzbunarea traiului bun.

DSCN4664

Se auzeau până la mine tânguirile morții, așa că stăpâna s-a dus și l-a dat înapoi la noi. Asta după ce a încercat să îl atârne sub liliac, unde prostul nu a stat. A coborât la lupii galbeni.

Am mai încercat o dată să ies, dar cum am dat de lumină, am dat și de Porumbac. Cu creasta însângerată. Mi-a sărit în față. După vreo două ore, m-am gândit că oricât aș fi de pașnic, nu pot să stau la nesfârșit în beznă. Trebuie să îl înfrunt. Cu inima mică am ieșit și mi-am spus: nu voi mai pleca sub nici o formă capul. Ori eu, ori el. Și culmea, am rezistat. Mi-am înfoiat penajul, m-am așezat în ușă, cu gâtul întins la maxim. Când a sărit am ripostat. Apoi, rapid, mi-am dat seama că trebuie să fiu mai cu inițiativă. Am sărit eu primul. Nu mai simțeam durerea, simțeam doar sângele clocotindu-mi în piept, pus în mișcare. Ne-am ciocnit în aer. A țâșnit un val de sânge. Încă nu mi-era clar dacă doar de la mine. Am intrat pieptiș și am lovit cu forță. Am reușit chiar să-l pun în fund. I-am ciupit creasta cu putere. Și când începusem să sper la prima mea victorie adevărată, din toată viața mea de cocoș, au venit oamenii, toți trei și m-au scos și de data asta. Pe el l-au mai dat o tură pe mâna galbenilor. Dacă am văzut asta, am început să sper că de acum el va fi luat la ochi, iar eu voi fi victimă. Sau poate că nu.

Așa că după ce și-a mai luat câteva ciomăgeli de la galbeni, singur și-a luat zborul și s-a întors. Oamenii ne-au închis, iar pe el l-au lăsat toată noaptea afară. Am dormit puțin. Și am fost foarte trist. Și m-am întrebat din nou de ce eu singur, între atâția frați, a trebuit să fiu roșu.

Să vă mai explic că dimineața cum s-a deschis ușa și am dat să beau o gură de apă Porumbacul mi-a ieșit în cale? Să vă mai spun că am încercat să mă apar? Că au venit oamenii? Că am stat până spre seară pe poliță cu o găină roșie și bătrână care se scârbise de cocoșeală și nu mai voia să iasă nici la mâncare?

Se apropia seara. Mă tot socoteam. Dacă voi sta în beznă și viață tristă, și mâncare puțină. Și poate oamenii vor uita de mine. Am dat să ies. Până la ușă. Porumbacul a apărut în fugă. O femeie stătea cocoțată pe gard și urmărea. Dar nu știu ce a fost mai departe. S-a făcut liniște, apoi ai noștri au început să cârâie. S-a auzit alergătură multă.

Am ieșit. Și Porumbacul nu era. Femeia se uita din nou prin gard. Am văzut sânge cald în curte. Sânge de cocoș. M-am apropiat de ceilalți și m-am amestecat printre ei. M-am urcat pe o găină cu jumătate de gând la ea și cu cealaltă jumătate la speranța de viață. Dacă voi trăi, voi lupta pentru ierarhie. Nu dau înapoi. Nici de la cuțit.

DSCN4678

Duminica Tomii,

2013


ne-am dat de-a dura

Iunie 13, 2013

am în cap un personaj care intră în lume cam așa:

De pe vârful unei pante abrupte, fără pomi sau pietre, așezat pup, își prinde urechile între genunchi și strâââânge; își prinde gleznele cu mâinile, se fixează bine și coboară panta ca o roată. Capul său e ferit bine.

Știu exact ce fel de haină m-ar avantaja. Știu și machiajul. Știu și poziția în fotografie. Doar că nu vreau să mă dau mare. N-are nici un sens.

Și cobor, cobor, cu genunchii bine fixați pe urechi. N-aud nimic.

Copacii sunt ca niște flori imense neînflorite sau veșnic înflorite și toaaaată coroana lor e o floare.

Cobor panta. Într-o zi, după multe, mă opresc în  dreptul unui pârâu. Mă întind pe burtă.  Urmăresc niște pești albăstrui.

Toată viața lui, personajul ăsta, care sunt eu, evident, fiindcă fiecare personaj e autorul, iar cei care nu recunosc asta sunt slabi de fire și supuși la judecată, deci, spuneam, toată viața lui personajul ăsta se dă peste cap de pe culmi, iubește copacii și urmărește peștii. Din când în când râde de mâțe, le trage de coadă sau, din contră, când mănâncă le arată mătura.

Toată viața admir copacii. Chiar acum, așa, așezată în pat, sub pilota cu stele și flori, pe cearșaful albastru întunecat, cu laptopul mic în brațe, și cu gândul la cupa virtuală de la wordpress pentru aniversarea celor patru ani, mă uit pe fereastră și eu… și personajul din capul meu vede pe lângă salcia înaltă cât blocul, pe lângă bănuitul nuc cât blocul, fiindcă din poziția asta nu îl vede, cum se mișcă plopul îngust și subțire, muuuult mai înalt ca blocul.

Am să vă povestesc cândva mult mai multe despre mine.

PS Impresii de lectură sau cronică la cartea Ceilalți a lui Mamleev.

DSCN1629foto A.VAKULOVSKI – Balosesti