Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Duminica a treia din perioada Triodului este numită Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi. Evanghelia care se citește se găseşte la Matei, capitolul 25, versetele 31-46.

Un lucru ar trebui să ne atragă atenția în mod deosebit. Când Iisus spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (34) sau „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (41), atât cei binecuvântați, cât și cei blestemați sunt surprinși. Citind în Evanghelie pericopa respectivă, avem impresia că niciunul nu se aștepta la o astfel de judecată. Iar când Iisus completează spunând: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (35-36), în timp ce celorlalţi le reproşează că nu au făcut aceste fapte de milostenie, toți se întreabă: când, Doamne, am făcut (sau nu) toate acestea?

Ne întrebăm, desigur, de ce apare această întrebare, de ce oamenii par surprinși de hotărârea Mântuitorului Iisus Hristos. Și aici îmi amintesc că la o conferință, prin anul 2003, părintele Rafail Noica spunea că să postești, să te lași de obiceiurile proaste, să citești cărți duhovnicești – e doar primul pas spre Hristos. Nu l-am înțeles atunci. Mi-au luat câțiva ani să îmi dau seama că într-adevăr lucrarea virtuții e primul și cel mai primitiv pas spre mântuire.

Noi confundăm ceea ce facem pentru propria persoană cu ceea ce ar trebui să facem pentru mântuirea noastră. Postul, rugăciunea, înfrânarea – sunt virtuți care ne întăresc. Sunt antrenamentul nostru pentru a alerga pe stadion ca să ajungem la cununa nestricăciunii (I Corinteni 9; 25). Însă, în nici un caz, nu sunt virtuțile care ne așază înaintea lui Dumnezeu. Nu lui Dumnezeu îi folosește rugăciunea sau postul, ci nouă. Pentru a ne face mai puternici în fața ispitelor şi pentru a schimba în bine fiinţa noastră. Este foarte important să înțelegem acest aspect. Ca nu cumva preocupați, din mândrie, de înmulţirea rugăciunii și a nevoințelor să ajungem să îi pierdem din vedere pe acei frați mai mici ai Domnului, amintiţi în pericopa evanghelică („Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” v. 40).

Dacă ne uităm cu atenție la Decalog, observăm că în timp ce primele patru porunci vorbesc de relația om-Dumnezeu, celelalte șase vorbesc de relația dintre om și aproapele său: să nu (îl) minţim (pe aproapele nostru), să nu (îl) ucidem (pe aproapele nostru), să nu depunem mărturie mincinoasă (împotriva aproapelui nostru) etc. Nu apar în Decalog porunci de felul: să postești, să te rogi, să nu te îmbraci într-un anumit fel etc.

Pe de altă parte caracterul Decalogului e unul exterior. Împlinești poruncile din iubire sau din silă? Ești sincer sau ești fățarnic? În Patericul egiptean ni se spune că dacă facem fapte bune doar de ochii lumii ne asemănăm cu un om ce cară apă din mare cu o sită. Ca să înțelegem cum trebuie să facem faptele de milostenie amintite în pericopa Înfricoșatei Judecăți, trebuie să ne desprindem un moment de caracterul restrictiv / negativ al Decalogului („să nu…”) și să ne îndreptăm atenția spre caracterul afirmativ al Fericirilor („Fericiţi cei care…”, Matei 5; 3-11). Atunci vom înțelege că toată fapta cea bună trebuie lucrată din interior, cu toată inima. Aici intervin virtuțile personale – postul, rugăciunea, înfrânarea – care ne ajută să devenim mai buni. Însă ne ajută pe noi, e antrenamentul nostru, strădania pe care trebuie să o depunem ca să ajungem, prin smerenie, să îi ajutăm din tot sufletul pe cei de lângă noi.

Drumul spre cer, vedem astfel, că trece prin aproapele nostru. Dacă nu răspundem nevoilor celor de lângă noi pe motiv că postim sau ne rugăm, s-ar putea să fim surprinşi la înfricoşata Judecată şi să întrebăm plini de uimire: „Când, Doamne?”. S-ar putea ca toată lupta noastră pentru a deveni cât mai virtuoşi să rămână un antrenament steril, nevalorificat în stadion. Transformat în mândria de a ne crede mai buni decât ceilalţi. Însă câtă vreme nu ne-a văzut nimeni intrând în arenă, cum vom putea spune că suntem cei mai buni? Sau cine ne va crede?

De aceea la începutul Postului Mare a fost rânduită tocmai această pericopă din Sfânta Evanghelie după Matei, ca nu cumva preocupaţi de post să uităm de cei ce au nevoie de noi. Să postim aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan Gură de Aur: felia de pâine la care renunţăm pentru post, să o dăm celui flămând. Şi să ţinem cuvintele aceluiaşi Părinte: că dacă avem zece cămăşi, în timp ce altul nu are niciuna, e ca şi cum am fura de la aproapele nostru.
Să îmbinăm postul cu milostenia nu doar acum, ci în toate zilele vieţii noastre, înţelegând că asceza se cere pusă în practică pentru cercetarea aproapelui. Să învăţăm să îi iubim pe toţi oamenii, ca egali ai noştri. Fiindcă toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu, iar pentru un Părinte fiecare fiu e la fel de preţios.

unul pentru toţi.

Crăciunelul mare e bolnav de câteva luni, iar o orhidee începe să piardă frunzele. În schimb zambila înflorește, mi-e dor de tata și de mama și abia aștept să înceapă Postul Mare. Cam ăsta ar fi rezumatul zilei. 

Neplăcut cumva câtă vreme în Ucraina se moare. 

Oamenii se pierd în răutăți. 

Când eram la master lucrurile mergeau greu. Predam la 50 de km de Sibiu, făceam naveta, banii îmi ajungeau cu greu. Aveam un coleg, nu îi voi da numele, era preot într-un sat. Tot la distanță. Nu știu cum, dar noi doi eram cei mai obosiți. Veneam, și la un curs, nu spun care, dar era târziu în zi, moțăiam în scaune, iar el își acoperea fața cu barba să nu se vadă că ațipea. Nu am fost apropiată de acel coleg, dar mi-a rămas în minte ca o amintire dragă. Poate pentru faptul că singurul nostru dialog era unul mutual. Când unul ațipea, celălalt dădea semnalul de trezire la apropierea profesorului. (Înaintea unui examen la Vechiul Testament mi-a dat o iconiță. O am și astăzi în Biblie.)

Cu totul altfel însă eram pregătiți în zilele de marți. Avusesem grijă să nu am ore la școală în acea zi. 

Ne adunam de dimineață, vreo câțiva, chiar dacă anul nostru începea de la ora 2. Ne duceam la toate cursurile părintelui profesor Ioan I Ică jr.  La studenții din anul 2 și 3, la ceilalți colegi de la master.

De multe ori, chiar și astăzi, încerc să îmi aduc aminte cum reușeam să ne desprindem de problemele noastre mărunte. Când începeau cursurile, părintele ne plimba cu ușurință cu 60 de ani în urmă sau cu 1000. Reușea să ne arate legătura dintre un eveniment din primul mileniu și consecințele de astăzi. Ceea ce conta cel mai mult era că reușeam să vedem legăturile dintre oameni. Dintre noi și cei de acum o mie de ani, dintre noi și cei de azi din Ucraina. Dar nu dintre mine și ei. Fiindcă „mine”-le dispărea. N-aveai bani, uitai; erai îndrăgostit sau aveai altceva ce îți îngreuna sufletul, te lua rușinea. Te (mă) lua rușinea pentru fiecare problemă personală. Și spuneam, nuuu, lucrurile astea nu sunt adevărate, care bani/durere/lipsă?! Fiindcă lucrurile erau mult mai complexe, iar omul – cum spunea părintele duhovnic la predica din Ajunul Crăciunului – este strâns legat de înaintașii lui, de urmașii lui. Părintele duhovnic a mers chiar mai departe afirmând că faptele noastre îi influențează și pe cei dinaintea noastră. La predica respectivă, acum nici două luni, mi-am amintit că această apartenență la umanitate, cu vină și merite deopotrivă, am înțeles-o pe deplin (și nu mental, ci am trăit-o) la cursurile de Spiritualitate de la master.

De aceea nu m-am uimit când părintele Arsenie Papacioc insista pe vinovăția comună. Nu e vinovat doar el, spunea, dacă cineva e vinovat înseamnă că ești vinovat și tu.

Miliardele de oameni care au trăit de la facere și până acum nu sunt, cum ne place să credem, pe cont propriu. Suntem atât de legați unii de alții că numai dragostea ne poate salva. E suficient să ne amintim de târguirea lui Avraam cu Dumnezeu, de la Facerea 18. Salvarea Sodomei și a Gomorei s-ar fi făcut dacă acolo ar fi trăit 10 oameni drepți.

În 638 Omar intră în Ierusalim și cere un loc în care să se închine. Patriarhul Sofronie îi arată un loc părăsit și gol. Locul pe care astăzi se află moscheea lui Omar. Locul pentru care astăzi se luptă. O legătură făcută într-o clipă și care a iscat conflicte peste mii de ani.

Dacă aș fi slabă doar fiindcă nu pot mai mult! Dar nu e așa. 

Nu el, nu ei, nu voi. Noi toți suntem responsabili. Pentru fiecare lucru care ne nemultumește trebuie să cerem iertare. Un părinte pustnic mi-a spus odată, când îi ceream sfaturi pentru o familie cu probleme: „să te pocăiești pentru păcatele astea!”. Nu l-am înțeles atunci. 

Astăzi când văd ce se întâmplă în lume, pornind de la vecinii noștri, îmi dau seama că dragostea multora s-a răcit. Și îmi amintesc când Pavel, naufragiind corabia în care era prizonier, lângă insula Malta, i-a spus sutașului că dacă nu vor rămâne cu toții în corabie, nu vor scăpa vii. Asta din cauză că unii corăbieri au vrut să coboare.  Și mă gândesc că și noi suntem în aceeași corabie, dacă dezertăm – ceilalți mor.

Dumnezeu să ne ajute să înțelegem legăturile dintre noi toți, ca să se înmulțească și dragostea noastră și să sporim rugăciunile pentru întreaga lume.

lucrare de Ligia Seculici

La Românești

Februarie nostalgic

E foarte frig afară. La noi, la Chișinău. În Banat erau mai rare iernile geroase. Și totuși frigul îmi aduce aminte de nopțile de priveghere de la mănăstirea din Românești.

Mergeam mai mulți. Eu eram mai tânără, deci și mai puternică. Îmi era mai ușor decât celorlalte femei care veneau. Una dintre femeile cu care mergeam la mănăstire era tanti Bălu, bunica Antoniei. Șapte km – dus, șapte – întors. Uneori două drumuri pe zi.

Ajungeam acasă, ne încălzeam, mâncam și porneam iarăși. Deci ajungeam și la 28 km pe zi. Nu în plimbare, mers rapid. Dimineața, seara, noaptea.

Era incredibil de frumos. Seara slujba se ținea doar la lumina lumânărilor. Pe drum șuvițele de păr care îmi ieșeau de sub batic, se umpleau cu chiciură. Povesteam.

Anii au trecut, s-a schimbat și obștea de acolo și nu am mai mers, s-au schimbat și obiceiurile noastre.

Ca toți tinerii, am avut parte de multe bucurii: excursii, petreceri, chefuri, nebunii de tot felul. Am avut o tinerețe frumoasă și în afara anilor în care mergeam la mănăstire.

Deja pot spune că am trecut la altă grupă de vârstă. Și probabil ar fi normal să îmi amintesc cu dor de tinerețe, dar nu. Sau nu așa ca ceilalți. Zilele la care mă gândesc cu dor, rămân cele în care mergeam la mănăstire. Pe jos. Cu Bibi.

Au fost cei mai frumoși ani. Și mă gândesc astăzi cu încredere că poate chefurile tinereții nu se mai întorc, însă anii aceia se pot întoarce. Cândva, undeva.