Un popor schizoid. Sau de ce cred eu că în Moldova nu s-a păstrat așa-zisa și mult evocata identitate națională

August 29, 2013

Cum ar spune mămica: mi-e greu pe suflet.

Am peste trei ani de când sunt în Basarabia. Sunt mai bine de șase luni de când mi-am depus dosarul pentru cetățenie și nu am primit nici un răspuns. Îmi place în Chișinău. Am sentimentul de casă. Poate fiindcă am venit cu el. Am venit cu convingerea că eu și acești oameni suntem parte a aceluiași popor. Vlahi, urmași ai dacilor și romanilor. Că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș ne fac cinste și unora și altora.

Fac această introducere fiindcă trăiesc de o vreme o mare neputință de înțelegere. Știu, de la Apostolul Pavel, că în Hristos nu mai e nici scit, nici elin. Că în Hristos suntem frați și egali. Că în Duhul Sfânt există omenirea în general și nu națiuniile în special.

Cu toate astea în mintea mea nu se poate șterge istoria tristă și cumplită a țării noastre. Nu atâta vreme cât ortodoxia nu are un singur patriarhat ca Roma. Existența patriarhiilor, la plural, mă face să cred că opțiunea pentru o jurisdicție sau alta e posibilă.

Nu pot înțelege, cu toată cinstea cuvenită sfinților ruși, atașamentul moldovenilor (fiindcă de data asta nu pot spune basarabeni) de Patriarhia Rusă. Nu pot înțelege cum cei cărora le-au murit buneii în Siberia rămân lipiți de cei care le-au omorât buneii în Siberia. Nu pot. Nu pot înțelege cum un preot, care ar trebui să cunoască istoria Bisericii Universale și, eventual pe cea a Mitropoliei Moldovei, dacă nu pe cea a Bisericii Ortodoxe Române, începând cu 1386, continuând cu 1401, cu 1918, cu 1940, cum, mă întreb, un intelectual care cunoaște lucrurile de care vorbesc poate crede că trecerea moldovenilor sub jurisdicția Rusiei e ok. Cum un preot aflat sub această jurisdicție poate deschide o mănăstire cu hramul Ștefan cel Mare și Sfânt?

Să mă înțelegeți bine, nu vreau să condamn, nu arăt cu degetul. Pur și simplu mă doare și nu înțeleg.

Vulturul bicefal bizantin însemna că statul are două capuri, două puteri egale: biserica și împăratul. În acest context mi se pare că nu există o independență reală în Republica Moldova. Moldova a rămas subordonată rușilor. Prin unul din cele două capuri, prin biserică.

Și ca să înțelegeți mai bine ce mă împovărează cel mai tare: istoria a demonstrat că unul din factorii cu contribuție majoră în formarea poporului român, încă din primele secole, a fost unitatea de credință. Limba și biserica. Nici Ardealul nu s-ar fi păstrat românesc aproape un mileniu fără aceste două mari moșteniri ale neamului nostru: limba și unitatea de credință.

După aproape două secole de asuprire rusă, poporul din această parte a Prutului și-a păstrat limba, dar și-a pierdut unitatea de credință. Așa am putut asista la tristul moment din iarna aceasta în care în limba română au fost blestemați românii care țin sărbătorile după calendarul nou. De către oameni ai căror părinți și bunici au ținut calendarul nou din același an cu Patriarhia Română. Mitropolia Basarabiei – care nu a fost înființată, ci repusă în drepturi! a fost silită să accepte calendarul vechi ca să poată – nu activa, ci REACTIVA aici.

Că suntem una în Hristos e clar, dar la fel de clar e că Biserica are o structură ierarhică. Biserica nu e un câmp nivelat, fiindcă în casa Tatălui mai multe locașuri sunt! Iar de această structură ierarhică nu ține doar împărțirea în clerici și laici, ci și structurile administrative ale Bisericii Ortodoxe Universale. Cu patriarhiile și mitropoliile ei. Și datorită acestei structuri ierarhice, acceptate de toți ortodocșii, nu pot înțelege atașamentul basarabenilor de o patriarhie străină de istoria lor, de limba lor, de familia lor.

După trei ani printre basarabeni am ajuns să cred cu adevărat că singurii care și-au păstrat identitatea și conștiința națională sunt unioniștii. Însă și aici doar cei care se consideră români nu doar prin limbă, ci și prin credință. Am ajuns să cred, cu durere în suflet, că Basarabia e doar un vis trecut. Nu mai există Basarabia. Există Republica Moldova. Legată strâns prin unul din cele două capuri bizantine de maica Rusie. Se scrie împotriva Mitropoliei Basarabiei, iar eu cred că se scrie la comandă. Fiindcă vă spun cu toată sinceritatea: vila patriarhului român, pe care am văzut-o cu ochii mei, e mult mai mică decât cea a secretarului Mitropoliei Moldovei de aici, dintre Prut și Nistru.

Cred cu toată puterea că Ștefan cel Mare nu ar fi acceptat jurisdicția Rusiei. Și cred că și românii undeva în adâncul inimii lor înțeleg importanța Moldovei fie ea și cea din partea românească, fiindcă nu întâmplător mitropoliții Moldovei românești sunt primii candidați la scaunul patriarhal. Și mai cred, cu aceeași convingere, că orice preot care a studiat cu adevărat istoria bisericii și istoria acestui neam, își pune aceleași întrebări ca mine. Și mai cred că dacă Ungaria ar fi avut patriarhat ortodox, nu ar fi existat nici o șansă ca ortodocșii ardeleni să fi rămas sub jurisdicția ei.

Știu un caz concret, în care preotul unui sat din sudul Moldovei le-a spus enoriașilor că e dispus să treacă la Patriarhia Română și să țină calendarul nou. Iar sătenii au răspuns: NU! Îi cunosc pe unii dintre săteni și am convingerea că nu se cred români. Am convingerea că ar vota oricând comuniștii dacă li s-ar propune o mărire de leafă.

Ardelenilor li se promisese un trai mai bun când s-a făcut uniația în 1701. Li s-a promis egalitate în drepturi. Nobilii români erau acceptați în rândurile nobililor maghiari dacă renunțau la ortodoxie. Și acest lucru nu s-a întâmplat decât cu excepții. Vezi Iancu de Hunedoara. Cei mai mulți au refuzat. Banatul a ținut de biserica Serbiei doar câtă vreme nu a existat opțiunea de a se alipi de restul românilor. În Moldova nu e așa. În Moldova s-a renunțat cu ușurință. Cei care s-au opus, au murit in Siberia. Ceilalți au devenit atei, măcar în ochii lumii. Iar de la ateism au trecut direct sub jurisdicția Rusiei. Fiindcă ei nu știu nici dogmatica, nici istoria bisericii. În Moldova nu se învață despre Ștefan cel Mare. Așa mi-a spus o profesoară. O altă profesoară, de limba și literatura română, mi s-a plâns că e foarte greu să predai proză istorică la clasă fiindcă elevii nu pot înțelege contextul istoric din cauză că nu știu istoria.

Poate eu greșesc. Poate jurisdicția Rusiei e ok. Poate eu nu reușesc să îmi depășesc identitatea națională pentru unitatea credinței cu toți ortodocșii din lume. Poate că da. Poate e bine. Dar Basarabia nu mai există atâta vreme cât biserica e subordonată Rusiei. Și aici nu mai există loc de poate. Există Republica Moldova și biserica rusă din Republica Moldova.

Cred, așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, dacă nu mă înșel, că fiecare creștin se mântuiește în neamul său. Că după chipul Treimii, toată creația are unitate în diversitate. Și cred că unitatea e dată de Hristos, dar diversitatea e dată de biserica din care faci parte și de neamul în care te-ai născut.

Fără ironie spun: veșnică și sfântă pomenire Basarabiei, printre toți românii.

Întru mulți ani Republică Moldova.

Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, roagă-te pentru întreaga lume, ca să ne mântuim toți!

Mi-am spus acest of astăzi fiindcă e o zi de mare tristețe. Decapitarea unui sfânt. Și mi-am amintit fără să vreau de decapitarea poporului nostru.

MENȚIONEZ: Poate greșesc în ce privește jurisdicția Rusiei. Din punct de vedere creștin (ca român am dreptate). Poți fi creștin și rus, și chiar și arab. Și poate faptul că filtrez problema credinței prin filtrul unei națiuni nu e ok. Însă nu am scris acest text ca să condamn pe cineva. E o mărturie. Mărturia unui român din Chișinău.

Dumnezeu să mă lumineze dacă greșesc.

20130829-114234.jpg


Topul romanelor din Basarabia pe ultimii 50 de ani

August 27, 2013

O idee faină de Ziua Independenței, un proiect realizat de Editura Cartier și Unimedia.md. S-a făcut o listă lungă, s-a votat o săptămână. Pe lângă voturile cititorilor, s-a cerut părerea unor scriitori, editori și critici. La sfârșit s-au adunat toate și s-a dat rezultatul.

Rezultatul final mi se pare foarte fain. Sigur că nu coincide întru totul așteptărilor mele, dar asta ar fi absolut imposibil. Cred că o astfel de unanimitate nu e posibilă decât sub dictatură.

Mai ales că vorbim de receptări diferite. În 2003, în calitate de cititor bănățean, nu aveam cum aprecia un roman ca Iepurii nu mor la fel cum îl apreciază basarabenii. Poate și din cauză că e o diferență esnțială între comunismul trăit în RSR și cel din RSSM. Așa încât, pe bucăți mari, lecturarea romanului respectiv m-a obosit. Ceea ce, mă gândesc astăzi, nu li s-a întâmplat cititorilor basarabeni. Eu doar de trei ani pot înțelege diferențele dintre pionierii de o parte și alta a Prutului. Poate din această cauză nu mi-a plăcut că Singur în fața dragostei, al lui Aureliu Busuioc, a fost depășit de romanul lui Baștovoi.

Cât despre romanul lui Alexandru Vakulovski, îmi vine să spun că Moldova și-a depașit prejudecățile – Pizdeț a rămas în top. Dar corect e să recunosc că e meritul cititorilor care au votat. Punctajul care a menținut romanul în top e din votul cititorilor. Mai ales că până la cumularea cu voturile scriitorilor, criticilor și editorilor, doar din votul vostru, a fost pe poziția a 4a.

E fain că a rămas în top. Mai ales că țin minte ce furori făcuse apariția romanului, iar din câte îmi dau seama din acest punct de vedere romanul lui Sandu bate toate recordurile de pro și contra.

Cred totuși că Mihai, deși a refuzat să voteze romanul lui Sandu ca să nu se împartă voturile în familie, ar fi trebuit să îl voteze, fiindcă și așa nu s-au votat decât parțial romane ale unor autori străini. Adică jumătate din votanți sunt prieteni cu jumătate din câștigători, deci imparțialitatea poate fi considerată compromisă a priori.

Și m-a uimit și faptul că Pizdeț era trecut cu jumătate de an în urmă de prietenul și editorul Gheorghe Erizanu pe poziția 9 într-un top al romanelor basarabene, nu din ultimii 50 de ani, ci din ultimii 100, iar acum, la același, nu apare deloc.

Însă, desigur, astea sunt gândurile mele extrem de părtinitoare. M-am bucurat că Alexandru Valulovski și Dumitru Crudu au intrat în primele 10 poziții. Și m-am bucurat că Vasile Ernu i-a votat pe ambii. Și încă binișor. Ceea ce mă convinge că părerile lui de la bere coincid cu cele de la birou. Fain.

M-a bucurat și faptul că există o voce clară a cititorilor. Topul cititorilor e foarte interesant. Și demonstreaza:
1. Că au citit elevii în școli cărțile din programă. Fiindcă primul loc l-a ocupat Ion Druță.
2. Că gusturile lor nu sunt neapărat dictate de premii și de părerile criticilor. Fiindcă nu toate cărțile votate de cititori au fost premiate, iar căteva cărți rămase în lista finală după voturile criticilor nu intrau în Top 10 al cititorilor. (Eu cred că e un semn bun independența cititorului!)
3. Că s-au regăsit în topul lor nu doar tinerii furioși, ci și V. Beșleagă, P. Goma, A. Busuioc și I. Druță.

Singurul lucru cu care nu am fost deloc de acord dintr-un capăt în altul a fost lipsa romanelor lui Mihail Vakulovski din lista inițială. Cred că ar fi trebuit să fie incluse. Iar altele nu ar fi trebuit incluse.

20130827-153520.jpg


Poem despre Riki

August 12, 2013

Din cel mai recent ciclu. Scris pe 28 iulie la Baloșești.
.
.
19
Din patru în patru case creștem câte un câine.
Generația aceasta a fost și la noi. Un câine lung
și galben.

El locuiește în cealaltă parte a grădinii. Are doar apă
în permanență. Mâncarea o primește cu porția.
Pâine pufoasă sau mămăligă fiartă într-un
polonic de supă.

Îl scoatem pe stradă în ajunul aniversărilor. Atunci,
din patru în patru case, câinii colorați
de mărimi diferite, dar de aceeași vârstă,
sunt aduși în fața porților.

Se luptă până la sânge. Pe drumul de pământ
se risipesc măsele proaspete, sclipitoare, diamantine. Câinii
se bat și oricât i-am striga, nu răspund,
nu ascultă. Copiii îi privesc neputincioși,
înlăcrimați, iar lacrimile lor se rostogolesc în drum
sclipitoare, proaspete, diamantine.

La sfârșitul luptei sunt legați din nou
în cealaltă parte a grădinii, sunt controlați cu atenție.
În curte un copil se așază pe treptele
casei și închide ochii strâns
dacă aude vorbindu-se despre sânge.

Când primul câine moare, ceilalți îl însoțesc
și rândul se mută la casele următoare.

Într-o viață de om, doar de trei ori poți nimeri
cel mai puternic câine din sat

20130812-220220.jpg