curatenie de primavara

Martie 14, 2014

🙂 prin foldere mai vechi.

1. catren vechi:

în mine cresc laguna albastră şi vîrful negoiu

în mine cresc copiii tăi

în mine cresc speranţele noastre

pînă şi salariile bugetarilor cresc în mine

 

2. un jurământ care a precedat Sagaarmatha:

(:să alegi să te prăbuşeşti să nu ştii niciodată adevărul să crezi că poate e cea mai bună din vieţile posibile şi să nu afli că ai greşit nici la ultimul gong al inimii

 

să fii viu să fii al treişpelea şi să nu poţi niciodată da-napoi

 

 

:să aleg să mă prăbuşesc să nu ştiu niciodată adevărul să cred că poate e cea mai bună din vieţile posibile şi să nu aflu că am greşit pînă la judecata lumii

 

să fiu vie să fiu al treişpelea şi să nu pot niciodată da-napoi)

 3. o poezie (?)

relaţionări

 

sunt obosită de convieţuiri.

relaţiile – am învăţat la şcoală – au treabă

cu calitatea de persoană

 

uneori mă îndoiesc că se poate relaţiona

dincolo de 4 kg de epidermă

 

unii încearcă o viaţă întreagă cu opt

douăşpe, şaişpe, nouăş’şase

 

experienţa insulară – dincolo de tot ce ne-au învăţat

în şcoli presupune depăşirea standardelor, cununa olimpică

ambrozia… tot tot // diferenţa dintre egocentrism şi egoism

nu am învăţat-o. asta se prinde din zbor.

 

e direct proporţinală cu diferenţa dintre a înţelege ceva

sau a face nazuri

 

4. un poem în care apare Bogdan Lipcanu 🙂

asedierea troa-şului

 

în fiecare zi suntem mai puţini cu unul,

realizez asta după tacîmurile goale din capul mesei;

mai ales că dispar cei mai buni.

 

uneori ne hotărîm: luăm aparatul foto

şi pornim să ne căutăm inamicii pe dealuri

sau măcar urmele celor dispăruţi,

deşi toţi ştim că au fugit cu trenul.

e o înţelegere tacită să nu acceptăm asta.

 

capii celor rămaşi se trezesc la prima geană

de lumină şi patrulează prin cabană.

localnicii sunt lotri – am fost avertizaţi din prima zi.

bogdan gîndeşte cu voce tare la uşile noastre

şi văd cum ceilalţi se trezesc, se apropie tiptil

de geamuri şi pîndesc asaltul haiducilor.

 

cîteva ore pînda asta ne ţine de foame.

 

 

 

5. un text pe care mă chinuiam să îl scriu în martie, 2009 😦

tată

 

 

nu au înţeles nimic – cum devin băiatul pe care l-ai născut

pe care-l voi naşte la rîndul meu

năzdrăvanul cu stea în frunte capabil să (…)

 

prinde tată de ranga asta să smulgem barele patului

de spital să prindem doctorii ăştia nebuni

care-mi spun c-o să mori

 

să-ţi pregătească locul la cald să ducem românia

la rece aşa cum numai tu poţi smulge mîinile celor 6 bărbaţi

de la urgenţe

 

îmi pun genunchii pe pieptul tău linişteşte-te tată

o să se răstoarne targa cu noi şi ăştia or să ne

rupă oasele

 

prinde ranga asta în mîini – scot lanţurile aduse

din baloşeşti pe sub mîneci şi să prindem

nebunii

 

tată e doar un vis linişteşte-te ai visat urît

sunt cu tine şi ăştia cu seringi vin doar să cîştige

o pîine

visfoto Ligia Seculici: Vis

 

Anunțuri

unul pentru toţi.

Februarie 20, 2014

Crăciunelul mare e bolnav de câteva luni, iar o orhidee începe să piardă frunzele. În schimb zambila înflorește, mi-e dor de tata și de mama și abia aștept să înceapă Postul Mare. Cam ăsta ar fi rezumatul zilei. 

Neplăcut cumva câtă vreme în Ucraina se moare. 

Oamenii se pierd în răutăți. 

Când eram la master lucrurile mergeau greu. Predam la 50 de km de Sibiu, făceam naveta, banii îmi ajungeau cu greu. Aveam un coleg, nu îi voi da numele, era preot într-un sat. Tot la distanță. Nu știu cum, dar noi doi eram cei mai obosiți. Veneam, și la un curs, nu spun care, dar era târziu în zi, moțăiam în scaune, iar el își acoperea fața cu barba să nu se vadă că ațipea. Nu am fost apropiată de acel coleg, dar mi-a rămas în minte ca o amintire dragă. Poate pentru faptul că singurul nostru dialog era unul mutual. Când unul ațipea, celălalt dădea semnalul de trezire la apropierea profesorului. (Înaintea unui examen la Vechiul Testament mi-a dat o iconiță. O am și astăzi în Biblie.)

Cu totul altfel însă eram pregătiți în zilele de marți. Avusesem grijă să nu am ore la școală în acea zi. 

Ne adunam de dimineață, vreo câțiva, chiar dacă anul nostru începea de la ora 2. Ne duceam la toate cursurile părintelui profesor Ioan I Ică jr.  La studenții din anul 2 și 3, la ceilalți colegi de la master.

De multe ori, chiar și astăzi, încerc să îmi aduc aminte cum reușeam să ne desprindem de problemele noastre mărunte. Când începeau cursurile, părintele ne plimba cu ușurință cu 60 de ani în urmă sau cu 1000. Reușea să ne arate legătura dintre un eveniment din primul mileniu și consecințele de astăzi. Ceea ce conta cel mai mult era că reușeam să vedem legăturile dintre oameni. Dintre noi și cei de acum o mie de ani, dintre noi și cei de azi din Ucraina. Dar nu dintre mine și ei. Fiindcă „mine”-le dispărea. N-aveai bani, uitai; erai îndrăgostit sau aveai altceva ce îți îngreuna sufletul, te lua rușinea. Te (mă) lua rușinea pentru fiecare problemă personală. Și spuneam, nuuu, lucrurile astea nu sunt adevărate, care bani/durere/lipsă?! Fiindcă lucrurile erau mult mai complexe, iar omul – cum spunea părintele duhovnic la predica din Ajunul Crăciunului – este strâns legat de înaintașii lui, de urmașii lui. Părintele duhovnic a mers chiar mai departe afirmând că faptele noastre îi influențează și pe cei dinaintea noastră. La predica respectivă, acum nici două luni, mi-am amintit că această apartenență la umanitate, cu vină și merite deopotrivă, am înțeles-o pe deplin (și nu mental, ci am trăit-o) la cursurile de Spiritualitate de la master.

De aceea nu m-am uimit când părintele Arsenie Papacioc insista pe vinovăția comună. Nu e vinovat doar el, spunea, dacă cineva e vinovat înseamnă că ești vinovat și tu.

Miliardele de oameni care au trăit de la facere și până acum nu sunt, cum ne place să credem, pe cont propriu. Suntem atât de legați unii de alții că numai dragostea ne poate salva. E suficient să ne amintim de târguirea lui Avraam cu Dumnezeu, de la Facerea 18. Salvarea Sodomei și a Gomorei s-ar fi făcut dacă acolo ar fi trăit 10 oameni drepți.

În 638 Omar intră în Ierusalim și cere un loc în care să se închine. Patriarhul Sofronie îi arată un loc părăsit și gol. Locul pe care astăzi se află moscheea lui Omar. Locul pentru care astăzi se luptă. O legătură făcută într-o clipă și care a iscat conflicte peste mii de ani.

Dacă aș fi slabă doar fiindcă nu pot mai mult! Dar nu e așa. 

Nu el, nu ei, nu voi. Noi toți suntem responsabili. Pentru fiecare lucru care ne nemultumește trebuie să cerem iertare. Un părinte pustnic mi-a spus odată, când îi ceream sfaturi pentru o familie cu probleme: „să te pocăiești pentru păcatele astea!”. Nu l-am înțeles atunci. 

Astăzi când văd ce se întâmplă în lume, pornind de la vecinii noștri, îmi dau seama că dragostea multora s-a răcit. Și îmi amintesc când Pavel, naufragiind corabia în care era prizonier, lângă insula Malta, i-a spus sutașului că dacă nu vor rămâne cu toții în corabie, nu vor scăpa vii. Asta din cauză că unii corăbieri au vrut să coboare.  Și mă gândesc că și noi suntem în aceeași corabie, dacă dezertăm – ceilalți mor.

Dumnezeu să ne ajute să înțelegem legăturile dintre noi toți, ca să se înmulțească și dragostea noastră și să sporim rugăciunile pentru întreaga lume.

???????????????????????????????lucrare de Ligia Seculici


schizo

Octombrie 23, 2013

Ieri am condus-o pe Laura la microbuz.

M-am bucurat mult că a fost la mine şi, evident, m-am întristat când a plecat.

I-am făcut cu mâna şi m-am dus să iau o rutieră până acasă. Cum 124 vine mereu arhiplină, m-am urcat în 180 care era aproape goală. Fără să planific, ci aşa, hotărâre de moment.

Şi mi-am pus Serj Tankian pe mp3. Nu am fost niciodată genul care ascultă muzică pe stradă. Mi se pare că treci într-un plan ireal când, în loc să laşi glasul oraşului să te împresoare, mergi în alt film. E ca şi cum nu aş trăi pe bune, ca şi cum aş visa. Aici un blocaj rutier, aici The sky is over. Nu se poate. Nu se leagă. Nu îmi place. Mai bine să ascult cum se ceartă călătorii cu şoferul la o frână bruscă.

Ieri însă, fiindcă realitatea devenise tristă, mi-am înfundat urechile cu muzică faină.

Pe 31 august am coborât, am mers pe Eminescu până la Alexandru cel Bun. În jur clădiri vechi şi frumoase. O forfotă pe care nu o auzeam. Soare. Oameni, maşini.  Toate scoteau un sunet incredibil de bun şi armonios.

Pe Alexandru cel Bun – cel care în 1401 a reuşit să convingă patriarhia ecumenică să recunoască mitropolia Moldovei şi cel care a trimis în Polonia 200 de oameni din cavaleria uşoară, unul din puţinele momente spectaculoase al victoriilor noastre – au trecut şi pompierii. Mie îmi căşunase pe Gate 21 şi în loc să programez repeat, reluam manual melodia. Gate 21 de Serj Tankian. Din nou şi din nou. Şi viaţa mi s-a părut atât de minunată. Şi plină de veşnicie. Şi îi eram recunoscătoare Laurei că m-a vizitat. Şi îi eram recunoscătoare lui Serj Tankian. Şi Chişinăul în octombrie e o minune.

M-am urcat în 174 şi mi-am spus: o receptare schizoidă a lumii te poate face fericit!

Şi i-am fost recunoscătoare tehnicii.

DSCN5146


Poem despre Riki

August 12, 2013

Din cel mai recent ciclu. Scris pe 28 iulie la Baloșești.
.
.
19
Din patru în patru case creștem câte un câine.
Generația aceasta a fost și la noi. Un câine lung
și galben.

El locuiește în cealaltă parte a grădinii. Are doar apă
în permanență. Mâncarea o primește cu porția.
Pâine pufoasă sau mămăligă fiartă într-un
polonic de supă.

Îl scoatem pe stradă în ajunul aniversărilor. Atunci,
din patru în patru case, câinii colorați
de mărimi diferite, dar de aceeași vârstă,
sunt aduși în fața porților.

Se luptă până la sânge. Pe drumul de pământ
se risipesc măsele proaspete, sclipitoare, diamantine. Câinii
se bat și oricât i-am striga, nu răspund,
nu ascultă. Copiii îi privesc neputincioși,
înlăcrimați, iar lacrimile lor se rostogolesc în drum
sclipitoare, proaspete, diamantine.

La sfârșitul luptei sunt legați din nou
în cealaltă parte a grădinii, sunt controlați cu atenție.
În curte un copil se așază pe treptele
casei și închide ochii strâns
dacă aude vorbindu-se despre sânge.

Când primul câine moare, ceilalți îl însoțesc
și rândul se mută la casele următoare.

Într-o viață de om, doar de trei ori poți nimeri
cel mai puternic câine din sat

20130812-220220.jpg


Capuas (sau cel mai tare: show recent messages)

Februarie 21, 2013

Moni Stanila: tu mai stii rochia aia, ca Dana nu o mai stie :)))

 

Mihaela Stanila: mai lunga si cu fodorasi albi la bretele ???

 

Moni Stanila: da da da!!!

Moni Stanila :‎Loredana Stanila, rusine ca nu mai stii :))))

 

Mihaela Stanila‎: 🙂

Mihaela Stanila: eu chiar ziceam serios

Mihaela Stanila: nu stii ca era fara maneci si avea fodori mici albi

 

Moni Stanila: pai da. si eu o tin minte, dar dana a zis ca ea nu stie rochia.

Moni Stanila: eu mi-o amintesc bine.

 

Mihaela Stanila: aa, tu-i ziceai la Dana sa-i fie rusine ca nu mai stie?

 

Moni Stanila: da :). porcii mei ii mai stii? si ca imi ziceai mama porcilor :)))

 

Mihaela Stanila: da, avea si un miros aparte porcul ala …..dar mai stii papucii tai de sobolan ?? :)))))))))))

Mihaela Stanila: ‎…si pe Lupulainen il mai sti ? M-am scufundat de mi s-a acrit in Bega sa ti-l caut :)))

 

Moni Stanila‎: :)))) pai si de el am scris

 

Mihaela Stanila: am vazut :))

Mihaela Stanila: ‎…dar nu i-ai scris numele :))

Mihaela Stanila: numai ca avea nasul lung

 

Moni Stanila: ‎:)

 

Mihaela Stanila: dar ce faine erau oalele alea mici , nu ?

 

Moni Stanila: si sobita. hai adu-mi si tu aminte de lucruri de atunci. in afara de pantalonii scurti cu bretele (rosii ai tai, roz cu verde ai mei) si in afara de caciulile de la fabrica

 

Mihaela Stanila: si-n afara de pantalonii pescaresti maro cu buzunar mare in fata pe care le umplea Nina cu bomboane :))))

 

Moni Stanila: hahaha, pe astia ii uitasem. cu o casuta maro deschis pe buzunarul ala

Moni Stanila: primele costume de fas

 

Mihaela Stanila: si fustele din material din care aveau toti perdele :)))))

 

Moni Stanila: draperii vrei sa zici :)))

 

Mihaela Stanila: da :))

 

Moni Stanila: ursu mare il stii sigur, dar ala maro care satea cu un picior in sus il mai stii?

 

Mihaela Stanila: da, intr-un final il taiasem si facusem geaca de iarna la o papusa :((

 

Moni Stanila: aaaaa, chiar. ce fain iesise geaca. I-ai pus si fermoar

 

Mihaela Stanila: exact…dar saracul urs….:))

 

Moni Stanila: diafilme: turtita rumenita si elefantelul curios

 

Mihaela Stanila: mai stii cind incercam sa ne facem noi aparat de diafilme din carton si lanterna?

 

Moni Stanila: acuma ca spui imi amintesc 🙂 ce faaain

Moni Stanila: geanta neagra cu un pic de rosu cu care ne leganam de usa :))))

 

Mihaela Stanila: ‎…pana o rupsaram :)))

 

Moni Stanila: ca pe canapea 😀

 

Mihaela Stanila: da, canapeaua noua glanz :)))

Mihaela Stanila: cand saream de pe dulap in pat mai stii?

 

Moni Stanila: si spuneam ca suntem omul din atlantic

Moni Stanila: papucii de casa, aia din burete cu care ne dadeam pe usa de la dulapul din camera mica

Moni Stanila: dar cand ne jucam de-a razboiul cu scaunele?

 

Mihaela Stanila: vanutele alea portocaliu deschis pt bebelusi mici din plastic le ma stii? Cosul unde tineam pui de pasare…

 

Moni Stanila: cosul il stiu bine. ala negru. le tin minte si pe alea mai mici. rosii, dar vanutele nu

 

Mihaela Stanila: aratau ca niste franzele scobite

 

Moni Stanila: tin minte in schimb bebelusii din rasina, aia transparenti si carucioarele rosii lucioase. de la tata mitru

 

Mihaela Stanila: rezultatul impacarii in fata instantei :)))

Mihaela Stanila: mai aveam si cosuri mai mici rosu cu alb, mai stii?

 

Moni Stanila: alea le stiu, dar mi le amintesc rosii. aveau forma patrata

Moni Stanila: si bineinteles tin minte bilele din rumeguş si soarecii cu elastic de la festival

 

Mihaela Stanila: si naiul :))

 

Moni Stanila: cand ne facea dana teatru de papusi din patut si printesa cadea intotdeauna in abisul universal :)))))

 

Mihaela Stanila: tre sa ma intorc in prezent ca ma cheama Jacob sa ma duc afara 🙂

Mihaela Stanila: si cind venea Capuas :)))

 

Moni Stanila‎: 🙂 ok. si eu tre sa o sterg…

Moni Stanila: Capuas?

 

Mihaela Stanila: asa zicea ea la Tzunami

Mihaela Stanila ‎..inventase un nume

 


PA PA PA PA ZO KE (Tο Aλφαβητάρι του Mοναχού)

Decembrie 15, 2012

Bild 056

Acum 9 ani. Postul Crăciunului.

Părintele Leontie mi-a dat o casetă, încă nu se purtau CDurile. A spus că o are de la Putna si că e acolo un imn al monahilor. Nu înţelegeam eu mare lucru, dar am luat caseta şi mi-am înregistrat-o. În postul ăla, parcă înnebunisem toţi cu caseta aia. Toţi ne-o înregistraserăm şi numai PA PA ZO KE aveam în cap.

O ascultam la maxim. Părintele Leontie o avea şi pe partitură, dar pentru mine, caseta conta. N-am fost eu vreo protopsaltă, aşa că nu-mi folosea partitura.

Părintele Veniamin asculta şi el doar PAPAZOKE.  Nu ştiu cum ascultau părinţii la mănăstire, dar mie, în casă, mi se scutura bradul de la PAPAZOKE, cum îi spuneam noi.

Anii au trecut. Caseta s-a sricat. Casetofonul nu mai merge. Părinţii au fost mutaţi la altă mănăstire. Eu mi-am schimbat duhovnicul. Pe Părintele Leontie nu l-am mai văzut de muuuuulţi ani. Însă eu am rămas în suflet cu amintirea acelui Crăciun. Ce curaţi eram, ce bucurii simple aveam!

Când am învăţat să umblu pe net, am tot încercat să găsesc un PAPAZOKE. Nici vorbă!

Am încercat să caut: imnul monahilor (ro şi gr), papazoke, ni pa zo ke di, tot ce îmi mai aminteam. Nici prin cap nu mi+a trecut să cautş ALFABETUL CĂLUGĂRULUI. Şi nu am reuşit. Iar omul, cum în timp îşi uită deprinderile vechi, se îndepărtează de bucuriile simple.

Am uitat de papazoke. Un timp. Alteori îmi aminteam. Dar am renuntat sa mai caut acul în carul cu fân.

Azi, la 9 ani distanţă, după ce am ascultat colinde de Ioan Bocşa, am vrut sa caut un Terirem. Şi văd la un moment dat: MONACHOS KAI TERIREM. Zic, ia să văd, dacă e vreun terirem de juma de oră. De la primul acord, am ştiut: PA PA PA PA ZO KE!

Bucuraţi-vă cu mine!!!!!


poem pentru 3 octombrie.

Octombrie 3, 2012

joaca

 

copilul meu se va naşte primăvara

un copil isteţ cu ochii mari

cu gura frumoasă rotundă aşa cum are sandu în pozele vechi

din albumul pe care mihai îl scanează

an de an

 

ochelarii lui sunt binocluri meşterite din lentilele

aparatelor foto / vechi şi uzate

pe care singur le-a strâns şi le-a curăţat

în podul de la antoneşti

 

el stă dimineaţa lângă iaz

să vină o barcă

să-l plimbe

 

la baloşeşti

iese cu ticu la poartă

sub dud

 

şi tot vinul rămas la botez îl schimbă pe apă

 

uite, ticu – va zice – bunelul nu mi-a adus barca

mi-a dat o bibliotecă mare şi frumoasă

şi lentile pentru binocluri

prin care lumea se vede alb negru

şi pare mai clară

 

uite, ticu – va zice – bunelul alexei

mi-a dat o carte despre foamete şi nu-i aşa

ce minunat că noi doi

schimbăm vinul pe apă

că tu ai săpat o fântână cu care eşti mândru

chiar în grădină

 

şi apa ei încă nu ne ajunge nouă

fiindcă noi doi bem doar apă

şi lapte de capră

 

şi tu ai avut capre, dar le-a vândut bunica

în ziua de anul nou

 

tu te-ai dus la spital iar antonia nu merge

la capre, nu se face, e domnişoară

 

uite, ticu – va zice – de ziua mea

îi voi spune lui tata să-mi facă o barcă

 

să mergem după scoici pe iazul din antoneşti

să facem pâiniţe şi să le dăm la poartă săracilor

 

să le bea cu vinul ăsta şi să vadă şi ei

că noi doi

 

cel puţin stăm şi astăzi

la poartă şi ne jucăm