Ora de religie

Noiembrie 14, 2014

1. Ora de religie a devenit opțională sau facultativă?

2. Ce s-a schimbat?

Am predat religie între anii 2004-2008. Cred și astăzi că am avut o relație foarte bună cu elevii mei. Cred că nu i-am traumatizat.

Ani de zile am urmărit lupta împotriva orei de religie fără să o înțeleg. Toată lumea știe că puteai și înainte să retragi copiii de la oră.

Mi s-a întâmplat doar la Jimbolia, unde erau multe confesiuni și câtiva tineri care se declarau atei. Am fost informată, am acceptat situația. Cei de alte confesiuni au spus că voi primi notele de la biserica lor la sfârșitul semestrului. Nu mă laud, fiindcă în lista mea de FB sunt mulți din foștii elevi. După câteva săptamâni am fost rugată să îi las să asiste la clasă. Le-am dat voie, cu bucurie, desigur. După două luni mi-au cerut să îi evaluez eu.

Am pus doar întrebări din Biblie neoprotestanților, din istorie declaraților atei, din doctrina ortodoxă ortodocșilor.

Nu am cerut să învețe „pe de rost” decât Tatăl nostru și cele 10 porunci. Nu am folosit caietele, nu am dictat în vreun caiet de religie mai mult de 5 rânduri (la clase mari), o dată pe lună. Am avut discuții, întrebări, activități.

Am văzut manuale slabe și la alte materii. Aveam o colegă la Jimbolia care dădea 4 la desen, fără ca cineva să ceară scoaterea desenului din școli, ci doar a respectivei colege.

Am avut trupa de teatru Mâșkin, formată de mine, cu elevii mei de la Religie, care a convins-o pe Roxana să citească Idiotul. Am luat locul întâi pe județ.

La clasa a 12-a am fost cu poezie tânără contemporană la clasă (Claudiu Komartin, Dan Sociu, V.Leac ș.a.) ca să vedem dacă există vreo raportare la divinitate în poezia actuală.

Și nu, nu am fost o profesoară exceptională, tot la Jimbolia înaintea mea predase religie Mihai Roman. A fost o adaptare grea, după un profesor iubit de elevi, deștept și pregătit.

Recunosc că mulți profesori de religie nu aveau suficientă pregătire sau charismă. Dar oare la celelalte materii toți sunt charismatici și bine pregătiti?

 

Mie îmi pare rău după ora de religie. Nu s-au schimbat multe. Înainte faceai cerere că nu vrei la religie, acum faci o cerere că vrei.

Problema e în familiile dezbinate. Cred că ora asta era utilă pentru copiii cu părinții plecați. Cred că ei nu vor pune cerere de participare. Cred că în acest moment presiunea pe profesorii de religie va fi pusă de directori, nu de copii.

îmi pare rău!


Preşedinte ortodox

Noiembrie 12, 2014

 

Acest text va rezuma părerile şi argumentele mele vizavi de implicarea Bisericii Ortodoxe în campania electorală.

Să încep cu dezamăgirea mea sau a altora, e pierdere de spaţiu, pentru că aş spune o evidenţă şi atât. Nu voi veni cu un discurs înflăcărat ci doar cu o punctare esenţială, spun eu.

Biserica lui Hristos, care cheamă la iubire şi unitate, a creat premizele unei dezbinări colosale. Pornind de la ideea vehiculată în predici: vrem un conducător ortodox şi român, au dat startul la:

  1. Neacceptarea celor de alte confesiuni creştine (România tuturor românilor care vrea preşedinte ortodox, unde îi situează pe cei de alte confesiuni?)
  2. Reproşuri şi acuze între ortodocşii care vor ce li se spune în predică şi cei care vor ce le dictează conştiiţa
  3. Atacurile celor care nu au definită credinţa împotriva credincioşilor ortodocşi
  4. O nouă şi vehementă blamare a preoţilor

De ce un preşedinte ortodox? Ar susţine concepţiile BOR? Nu! Să ne amintim:

  1. Am văzut în 25 de ani o grămadă de legi pe care creştinii nu le vor
  2. S-a discutat, sub preşedinţi ortodocşi, în numărate rânduri: scoaterea religiei din şcoli, scoaterea icoanelor din locuri publice ş.a.
  3. Am asistat întotdeauna la momentul în care, înainte de alegeri sau de hramurile care adunau mult potenţial electorat, aceşti conducători deveneau brusc creştini practicanţi, nu de puţine ori limitându-se accesul creştinilor în biserică tocmai din cauza politicienilor. Vă amintiţi, cred, intrarea la marile hramuri oficiate de Patriarh pe bază de invitaţie.

Să luăm un exemplu de conducere neortodoxă:

BOR are în Nurnberg, Germania, o catedrală mitropolitană frumoasă ridicată cu sprijinul financiar al primarului (neortodox), care la sfinţire, prin 2005 dacă nu mă înşel a avut un discurs extrem de simpatic: „Totdeauna am sperat ca Nurnbergul să ajungă metropolă, acum, datorită fraţilor noştri ortodocşi din România, avem Mitropolie. E ceva!”

Preşedintele ortodox:

Voi lua cel mai simplu şi sinistru exemplu: Vladimir Putin. Da, el, preşedintele ortodox al celui mai mare stat ortodox din lume, cel care de un an de zile comandă uciderea fraţilor ortodocşi din Ucraina, cel ai cărui oponeţi (jurnalişti sau actori) mor subit. Cel care minte că armata Rusiei a ajuns din greşeală în Ucraina. Şi tot cel care se plimbă cu icoane şi merge la toate slujbele bisericii de Paşti şi de Crăciun.

Eu nu spun că VP-ul nostru e VP-ul Rusiei, spun doar că un preşedinte botezat la ortodocşi nu îmi dă nici o garanţie.

Celor care ne reproşează că ne vindem credinţa fiindcă nu votăm un preşedinte ortodox (noi, care le reproşăm preoţilor că îşi vând credinţa pentru a susţine un candidat doar din interese strict materiale ne încadrăm în altă categorie) şi celor care consideră atât de important acest lucru vreau să le adresez câteva întrebări:

  1. Când merg la medic să se trateze, nu acceptă ajutorul până nu se asigură că medicul e ortodox?
  2. Nu au avut niciodată un director sau alt şef de altă confesiune decât ortodoxă?
  3. Administrarea lumească e grija bisericii?
  4. Să înţelegem că Biserica susţine administraţia, deci toate barurile de noapte şi tot ce se petrece în stradă?

Ar trebui să se implice Biserica în politică:

  1. Fiecare preot are dreptul lui la vot, să îl folosească
  2. Clerul, pe modelul sfinţilor ierarhi – celor ca Sfântul Ioan Gură de Aur, are datoria să amendeze, indiferent de conducere, eventuale prejudicii. Să refuze implementarea unor legi în cadrul bisericii. Să nu accepte la nivel eclezial (subliniez eclezial) modificări aduse de legea laică: cum ar fi acceptarea avortului etc.
  3. Să fie alături de poporul creştin în momente de mare cumpănă, mai ales când sunt victime umane. Să zicem Revoluţia din 89. Vedeţi ce au făcut preoţii în Ucraina astă iarnă!
  4. Să se ocupe de problemele sociale.
  5. Dacă doresc o platformă de discuţie la nivel politic, să nu se ascundă după preoţii ei, să pună la punct una foarte bine pregătită formată din teologi laici.
  6. La litrughie ni se spune „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”, nu poţi după ce spui asta la altar şi după ce te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos să vorbeşti despre un politician, pentru a cărui conduită morală tu nu ai nici o garanţie.

PSD-ului care a folosit icoane cu imaginea părintelui Arsenie Boca, cu menţiunea că folosoriea imaginii unui părinte care a fost închis sub comunişti mi se pare cu totul şi cu totul cutremurătoare indiferent de ce partid ar vrea să câştige voturi în numele unui martir:

  1. Din puţinele mele cunoştinţe, părintele Arsenie Boca încă nu a fost canonizat. Aşa confirmă şi fotografia electorală, care evident nu e icoană, cu atât mai ciudată sfinţirea ei.
  2. Trecerea numelui unui candidat pe o fotografie sfinţită vi se pare un pas bun pentru România?
  3. După ce ai scris pe spatele icoanei/fotografiei: pentru mântuire, cum poţi scrie votaţi Victor Ponta? Oare el a murit pentru noi pe cruce? Oare mesajul real nu e: urmaţi-l pe Hristos?

Parafarea unei icoane cu inscripţia SFINŢIT este doar o practică penibilă comercială – nu doar în problema de faţă, pentru încurajarea cumpărătorului neavizat, deci nu prea mare ortodox. Fiindcă icoanele sfinţite nu se parafează, canonic vorbind.

Orice ortodox de bun simţ nu poate accepta acest lucru! Gândiţi-vă la părintele Arsenie, oameni buni, care a lăsat cu limbă de moarte să nu fie dezgropat. Fiindcă nu a vrut ca el să fie folosit în vreun fel, nici măcar pentru închinare. Mă cutremur de ani de zile la gândul că părintele nostru a ajuns o sursă de venit, acum şi de voturi? Ne va pedepsi Dumnezeu, cu siguranţă.

Credincioşilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

Iubiţi-vă unii pe alţii!

Preoţilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16; 33)

 

PS Nu cer prin acest articol votarea unui candidat sau altul. Nu! Cer apărarea Bisericii. Spun, aşa cum ar trebui să spună fiecare preot: votaţi, oameni buni, cu cine vreţi; oricum împărăţia noastră nu e din lumea aceasta!

Protests Continue In Kiev As The Opposition Calls For A Snap Election 140220095454-24-ukraine-0220-horizontal-gallery pnl-cluj-icoana-arsenie-boca ucr

 

 


unul pentru toţi.

Februarie 20, 2014

Crăciunelul mare e bolnav de câteva luni, iar o orhidee începe să piardă frunzele. În schimb zambila înflorește, mi-e dor de tata și de mama și abia aștept să înceapă Postul Mare. Cam ăsta ar fi rezumatul zilei. 

Neplăcut cumva câtă vreme în Ucraina se moare. 

Oamenii se pierd în răutăți. 

Când eram la master lucrurile mergeau greu. Predam la 50 de km de Sibiu, făceam naveta, banii îmi ajungeau cu greu. Aveam un coleg, nu îi voi da numele, era preot într-un sat. Tot la distanță. Nu știu cum, dar noi doi eram cei mai obosiți. Veneam, și la un curs, nu spun care, dar era târziu în zi, moțăiam în scaune, iar el își acoperea fața cu barba să nu se vadă că ațipea. Nu am fost apropiată de acel coleg, dar mi-a rămas în minte ca o amintire dragă. Poate pentru faptul că singurul nostru dialog era unul mutual. Când unul ațipea, celălalt dădea semnalul de trezire la apropierea profesorului. (Înaintea unui examen la Vechiul Testament mi-a dat o iconiță. O am și astăzi în Biblie.)

Cu totul altfel însă eram pregătiți în zilele de marți. Avusesem grijă să nu am ore la școală în acea zi. 

Ne adunam de dimineață, vreo câțiva, chiar dacă anul nostru începea de la ora 2. Ne duceam la toate cursurile părintelui profesor Ioan I Ică jr.  La studenții din anul 2 și 3, la ceilalți colegi de la master.

De multe ori, chiar și astăzi, încerc să îmi aduc aminte cum reușeam să ne desprindem de problemele noastre mărunte. Când începeau cursurile, părintele ne plimba cu ușurință cu 60 de ani în urmă sau cu 1000. Reușea să ne arate legătura dintre un eveniment din primul mileniu și consecințele de astăzi. Ceea ce conta cel mai mult era că reușeam să vedem legăturile dintre oameni. Dintre noi și cei de acum o mie de ani, dintre noi și cei de azi din Ucraina. Dar nu dintre mine și ei. Fiindcă „mine”-le dispărea. N-aveai bani, uitai; erai îndrăgostit sau aveai altceva ce îți îngreuna sufletul, te lua rușinea. Te (mă) lua rușinea pentru fiecare problemă personală. Și spuneam, nuuu, lucrurile astea nu sunt adevărate, care bani/durere/lipsă?! Fiindcă lucrurile erau mult mai complexe, iar omul – cum spunea părintele duhovnic la predica din Ajunul Crăciunului – este strâns legat de înaintașii lui, de urmașii lui. Părintele duhovnic a mers chiar mai departe afirmând că faptele noastre îi influențează și pe cei dinaintea noastră. La predica respectivă, acum nici două luni, mi-am amintit că această apartenență la umanitate, cu vină și merite deopotrivă, am înțeles-o pe deplin (și nu mental, ci am trăit-o) la cursurile de Spiritualitate de la master.

De aceea nu m-am uimit când părintele Arsenie Papacioc insista pe vinovăția comună. Nu e vinovat doar el, spunea, dacă cineva e vinovat înseamnă că ești vinovat și tu.

Miliardele de oameni care au trăit de la facere și până acum nu sunt, cum ne place să credem, pe cont propriu. Suntem atât de legați unii de alții că numai dragostea ne poate salva. E suficient să ne amintim de târguirea lui Avraam cu Dumnezeu, de la Facerea 18. Salvarea Sodomei și a Gomorei s-ar fi făcut dacă acolo ar fi trăit 10 oameni drepți.

În 638 Omar intră în Ierusalim și cere un loc în care să se închine. Patriarhul Sofronie îi arată un loc părăsit și gol. Locul pe care astăzi se află moscheea lui Omar. Locul pentru care astăzi se luptă. O legătură făcută într-o clipă și care a iscat conflicte peste mii de ani.

Dacă aș fi slabă doar fiindcă nu pot mai mult! Dar nu e așa. 

Nu el, nu ei, nu voi. Noi toți suntem responsabili. Pentru fiecare lucru care ne nemultumește trebuie să cerem iertare. Un părinte pustnic mi-a spus odată, când îi ceream sfaturi pentru o familie cu probleme: „să te pocăiești pentru păcatele astea!”. Nu l-am înțeles atunci. 

Astăzi când văd ce se întâmplă în lume, pornind de la vecinii noștri, îmi dau seama că dragostea multora s-a răcit. Și îmi amintesc când Pavel, naufragiind corabia în care era prizonier, lângă insula Malta, i-a spus sutașului că dacă nu vor rămâne cu toții în corabie, nu vor scăpa vii. Asta din cauză că unii corăbieri au vrut să coboare.  Și mă gândesc că și noi suntem în aceeași corabie, dacă dezertăm – ceilalți mor.

Dumnezeu să ne ajute să înțelegem legăturile dintre noi toți, ca să se înmulțească și dragostea noastră și să sporim rugăciunile pentru întreaga lume.

???????????????????????????????lucrare de Ligia Seculici


să stăm strâmb și să judecăm drept

Mai 24, 2013

Aseară căutam o chestie, nu spun ce ca să nu căutați și voi.

Am dat de un forum în care mai mulți „credincioși”, cu temeinice cunoștințe teologice, se înjurau, se amenințau și se blestemau în numele ierarhilor pe care îi apărau / acuzau.

Mi s-a făcut rău de-a dreptul. Nu sunt adepta marilor blândeţi, dar nici susţinătoarea buruienismului printre preoţi. Cu atât mai mult cu cât e vorba de Timişoara şi de ierarhii locului.

M-am gândit  în special la romanele cu limbaj licenţios din literatura română. Unele chiar pe raftul de familie. Şi mi-am amintit că atunci când citisem 157 de trepte spre iad sau salvaţi-mă la Roşia Montană în draft, i-am spus lui Sandu că e acolo o scenă cu un preot pe care nu aş publica-o în locul lui. Că e prea de tot. Exagerată. Că oamenii vor crede că are el un ghimpe cu popii. La care Sandu mi-a spus: „N-are cum să pară prea de tot fiindcă e o poveste adevărată, mi-a spus-o cineva care a fost acolo.”

Aseară, citind pe acel site, mi-am spus că Sandu are dreptate. Şi că a fost chiar blând.

M-am întristat, apoi – glumind – i-am spus: să ştii că încep să trag nădejde că ne vom mântui.

Niciodată nu am crezut că un creştin trebuie să zâmbească sec şi să înghită orice. Niciodată nu am spus că un creştin trebuie să se lase călcat în picioare. Însă limbajul pe care l-am văzut aseară, între foşti colegi de ai mei a depăşit cu mult Henry Miller şi Alexandru Vakulovski. M-am gândit că dacă eram o eclesiatomahă luam cu copy-paste dialogul de acolo şi trăgeam un roman anticlerical cu doar conturarea acelor personaje şi redarea fidelă a dialogului. Că avem de-a face cu teologi (fără TE), n-am nici un dubiu: „Boule Înaintevorbitor” nu e o invenţie din spaţiul laic. Mai ales că erau vehiculate pe acolo multe nume cunoscute mie.

Mi-a fost ciudă că am dat peste siteul ăla. Am scris / vorbit şi eu de-a lungul vremii de unii ierarhi nu tocmai de bine. Ba chiar şi pe acest blog. Îmi amintesc ce jignită am fost de iniţiativa patriarhului de a pune garduri în jurul bisericilor la hramuri şi de-a permite intrarea  în biserica respectivă doar pe bază de invitaţie. Însă mi-am spus punctul de vedere. Fără apelative de gară.

Nu cred că un om care face un atât de mare deserviciu bisericii după ce a absolvit teologia, eventual a mai fost şi hirotonit, înjurând de lucruri sfinte şi urându-se cu cei din jur, mai poate face parte din biserică. Nu comentez luarea de poziţie, argumentată şi îndreptăţită, însă folosirea a zeci de apelative pe centimetru pătrat la adresa unui frate în Domnul prin creaţie şi recreaţie (Botez), şi încă şi ascuns sub un pseudonim tâmpit mi se pare că nu se pupă deloc cu creştinismul.

Mi-am amintit citind acolo de Solomon care ne-a sfătuit să fugim de cei care îşi folosesc genele când privesc, de cei care fac semne cu ochii şi dau din picior, care ne-a spus să privim drept şi să vorbim pe faţă. Şi m-am gândit că da, aşa trebuie discutat, atunci când ceva te apasă, atunci când vrei să te ridici împotriva unui ierarh, spune-ţi numele, dă-ţi şi adresa. Te temi? De cine? Oare nu consideri tu că ţii parte lui Hristos? Atunci de cine te vei teme?

Dacă Solomon ne scria astăzi sigur ne-ar fi spus: feriţi-vă de cei care folosesc pseudonime. De cei care sub diferite nicknameuri îşi înjură şi defaimă ierarhii, pe care probabil îi văd când îşi ridică salariile.

M-a scârbit atitudinea lor şi i-a îndreptăţit pe acei ierarhi în ochii mei. Fiindcă nimeni nu poate fi atât de rău.

M-au scârbit acei (TE)OLOGI, care – atunci când mă întâlneau pe stradă – privindu-mă nu drept, cum spunea Solomon, şi înclinându-şi genele mă întrebau dacă soţul meu a scris Pizdeţul. Fără să facă vreo diferenţă legată de literatură, fără să înţeleagă ce înseamnă asumarea.

Mi-a plăcut Pizdeţul. Şi menţionez că l-am citit înainte de a-l cunoaşte pe Sandu. Şi mi-a fost milă de tinerii care, ca în acel roman, merg pe un drum strâmb şi nu mai găsesc ieşirea, nu mai văd lumina. Însă m-am scârbit peste măsură de aceşti tineri îmbătrâniţi şi urâţi care folosesc împotriva ierarhilor limbajul Pizdeţului pe forumuri, fără să şi-l asume, fără să intenţioneze să pună sub lupă o latură periculoasă şi reală a societăţii în care trăim, iar duminica se înghesuie la Sfânta Masă cu acelaşi ierarh despre care scriu în termeni ilizibili.

Ipocriţi. Mincinoşi. Blasfemiatori. Oameni mici. Asta am văzut aseară pe siteul respectiv.

Când m-am trezit de dimineaţă, sila mea se tranformase în milă. M-a păzit Dumnezeu de teologii din ziua de azi, mi-am spus.

Am spus o rugăciune pentru ierarhii noştri şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toţi preoţii frumoşi şi extraordinari pe care i-am cunoscut, pentru fiecare creştin decent, pentru fiecare om cu discernământ. Dar mai ales i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru soţul meu. Care priveşte drept şi vorbeşte pe faţă.

 

PS. Şi până la urmă Hristos nu S-a dus în piaţă să răstoarne mesele negustorilor, nu s-a dus nici la birt să-i biciuie pe curvari şi pe beţivi, ci S-a dus în templu unde se ascund făţarnicii, şi pe cei care se îngrăşau în numele Domnului a pus biciul. Să luăm aminte (noi cei care pretindem că petrecem timpul nostru prin biserici, să luăm aminte la noi şi tarabele noastre, nu să privim peste gard la cei care stau strîmb şi judecă drept)!

Templul

 


Oravitzan

Mai 18, 2013

Joi seara am fost la Muzeul Țăranului Român unde a fost o expoziție de Silviu Oravitzan. Peste 160 de lucrări. Privind expoziția mi-am amintit cum Sandu exclamase cândva, văzând lucrările noi ale maestrului: „Acum înțeleg de ce lenea e un păcat!” O exclamație îndreptățită. Lucrările mai noi ale lui Oravitzan demonstrează o capacitate de lucru ieșită din comun.

Și dacă ar fi doar asta! Văzând lucrările expuse ai senzația clară că stai în fața unui artist care a ajuns în polul plus, vorba lui Barbu, că înțelegerea lui asupra lumii e într-un punct în care cei mai mulți nici nu visează să ajungă.

Nu întâmplător Oravitzan a mizat pe pătrat, cerc, centru și cruce. Structurile cruciforme sunt expresia imuabilului – cu i mare sau mic, cum vreți. Lucrările sunt ca niște porți. Se face prin ele o trecere. Un filosof ar spune de la lumea fenomenală la cea numenală.

Expoziția a fost pentru mine o liturghie. Și o mare bucurie. Nu e prima expoziție a lui Oravitzan pe care am văzut-o. Am fost și în Timișoara, dar am vizitat și biserica din Cluj, unde iconostasul realizat de Silviu Orvitzan e împrejmuit de mozaicul lui Rupnik.

Duminică urmează Mogoșoaia. O altă liturghie.

Recomand tuturor să nu piardă această experiență a luminii. Mergeți și vizitați expoziția. Bucurați-vă de frumusețea lucrărilor.

Aș încheia cu o altă amintire. Ioan Ică jr. spunea despre iconostasul din Cluj, la un curs de-al nostru, prin 2005: „E canonic, deci poate fi considerat asemenea (cu celelalte iconostase), dar e cu totul altceva.” Pornește de la vechi, dar e de o noutate incredibilă. Așa sunt toate lucrările lui Oravitzan.

20130518-105953.jpg


Pe unde ne mai citim

Mai 11, 2013

Internetul ne-a schimbat viața. Încă nu știm dacă în bine sau în rău. Eu mă gândesc cu nostalgie la studenția mea. Nu aveam referatele de pe net atunci. Vorba unui profesor: internetul e pentru plagiat, nu pentru învățat.

Acum există o dependență. De blog, de facebook, de siteuri. Însă, ca să spun vorba unui alt Profesor, de-al nostru de data asta: toate sunt bune când sunt luate cu măsură (Apostolul Pavel).

Sf. Ioan Hrisostom spunea: nu băutura e păcat, ci beția; nu mâncarea, ci lăcomia; nu femeia, ci curvia etc.

Astfel internetul nu e rău dacă îl folosim cu cap și discernământ. Cel mai ciudat e că oricât ai vrea să îti rămâi de fidel, în folosirea unui cont, sfârșești prin a-ți încâlci linkurile și prezența prin diferite locuri. Așa se face că după ce am plecat în Basarabia, am observat că în mare parte pe acest blog sunt – ca și până acum – cititorii mei mai vechi.

În Basarabia lucrez ca editorialist la Timpul, cei mai mulți probabil știți. Am editoriale socio-politice, dar și articole despre ortodoxie – articole care mi-au adus (și îmi aduc) un feedback bun de la cititori. Cărora le mulțumesc. Fiindcă am cunoscut mulți oameni prin intermediul opțiunii „contactează autorul”.

Săptămânile trecute am plasat aici unul dintre acele articolele respective și am observat că v-a stârnit interesul. Așa că – pentru prima dată – m-am gândit că probabil nu toți știți de colaborarea mea cu Timpul.

Cei care vor să citească articolele respective le vor găsi aici

Să ne auzim, citim, vedem cu pace.

20130511-165409.jpg


Cine are nevoie de pocăinţă?

Aprilie 27, 2013

(apărut în Timpul de săptămâna trecută)

Am ajuns în cincea duminică din post, a Cuvioasei Maria Egipteanca – un incredibil exemplu de pocăinţă. Dacă citim viaţa ei, ni se pare că pocăinţa îi era necesară. Şi, din păcate, nu simţim acelaşi lucru şi pentru noi.

Am auzit de multe ori oameni spunând: de ce să ţin post, că nu am păcate. Ceea ce e de necrezut. Sfânta Scriptură spune clar: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1; 8). Deci păcate avem cu toţii. Noi spunem că mai mari sau mai mici, dar până la urmă Patericul ne spune că pentru fiecare păcatul cel mai mare e cel care îl stăpâneşte. Dacă lăcomia pântecelui mă stăpâneşte, atunci – pentru mine – ăsta e cel mai mare păcat.

Pocăinţa e fără îndoială necesară fiecărui om. Iată ce spune Sfântul Marcu Ascetul: „Pocăinţa se cuvine să o urmărească toată viaţa atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi. Prin ea (…) începătorii au parte de introducere în evlavie, cei de la mijloc de sporire şi cei desăvârşiţi de întărire”. Vedem din acest citat că indiferent de nivelul vieţii noastre duhovniceşti, pocăinţa rămâne în sufletul celui care vrea să se mântuiască.

Pentru cei mai mulţi pocăinţa se reduce la spovedanie, iar spovedania la înşiruirea pasivă a păcatelor sau la un simplu prag spre împărtăşanie. Cred că aţi auzit şi voi pe mulţi spunând: mă duc să mă spovedesc că vreau să mă împărtăşesc. Adică nu vreau să mă spovedesc din pricina păcatelor mele, ci fiindcă vreau să mă împărtăşesc. Iar atunci spovedania, care mai e numită şi taina pocăinţei, rămâne un simplu act. Gol – aş îndrăzni să spun.

Când ne spovedim spunem că ne-am certat cu un om sau altul încercând să ne îndreptăţim, dar uităm să spunem pe cine am făcut să sufere. Ne raportăm la lucruri care nu ţin de adevărata pocăinţă, fiindcă de vreme ce spunem că ne-am certat cu cineva, dar nu din vina noastră, înseamnă că nu ne pocăim pentru acest păcat. Ca să nu mai spun că numărul oamenilor care plâng la spovedanie e foarte mic. Iar dintre cei care plâng jumătate plâng de ruşine, nu din pocăinţă.

Aşa cum am mai spus, să încercăm în fiecare moment al vieţii noastre să înţelegem când greşim sau când facem un om să sufere. Indiferent că e vorba de cineva din familia noastră sau un simplu trecător, întristarea pe care o aducem în inimile oamenilor ni se va aduce înainte. Câtă dragoste avem, câtă răutate – sunt lucruri pe care trebuie să le analizăm cu atenţie şi să ne pocăim pentru fiecare om pe care nu îl putem iubi, pentru fiecare suflet pe care îl întristăm. Fiindcă un adevărat creştin ar trebui să aducă pace în jurul său.

Asta, desigur, nu înseamnă să ne umilim fără rost în faţa oamenilor. Drepturile noastre în societatea în care trăim sunt egale cu ale altor oameni. Teama de a nu face un om să sufere nu trebuie dusă în absurd. Adică nu o să ne facem griji pentru un om care suferă fiindcă nu reuşeşte să ne tragă în păcat, nici nu vom plânge pentru un om care ne nesocoteşte munca şi ajungem din această cauză să îl întristăm. Dacă omul de lângă noi se întristează din pricina patimilor lui şi nu din cauza răutăţii noastre, nu suntem datori să ne pocăim pentru întristarea lui, dar suntem datori să ne rugăm pentru îndreptarea lui. De exemplu nu suntem noi vinovaţi când cineva suferă că nu i se înmulţesc banii, sau că nu poate curvi, sau că mâncarea pe care i-o aşezăm înainte i se pare sărăcăcioasă.

În rest, trebuie să vedem fiecare gând rău pe care îl avem, fiecare faptă şi fiecare cuvânt. Să ne rugăm nu doar pentru noi şi familia noastră, ci pentru toţi oamenii (cum spune Biserica: „Să ne rugăm pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc”). Şi să fim conştienţi că pocăinţa ne deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiindcă „Hristos ne-a luat pe garanţie, aşteptând pocăinţa noastră; cine părăseşte pocăinţa nesocoteşte pe Cel ce ne-a luat pe garanţie” (Sfântul Marcu Ascetul). Dumnezeu să ne ajute să săvârşim în pocăinţă acest mare post.