Gheena, scrisoare deschisă pentru Alex Condrache

Am terminat de redactat interviurile și mă gândeam la ghena de care te mirai. M-am gândit bine şi ştiu precis că am trăit în blocuri cu ghene. Dar unde? Când? Sigur nu la Tomeşti. Îmi amintesc foarte bine cum e la Tomeşti. E totuşi casa!

La Tomeşti e dificil să arunci gunoiul, nu e una-două. Pentru că există un sigur loc de aruncat gunoiul în tot satul. Aşa că toţi mergem acolo. De când eram mică e aşa.

Ieşi din bloc, treci de scara mea şi de scara următoare, faci colţul înspre aleea de la blocul şase, treci podul de la şcoală şi mergi pe drumul nou până la gunoi. Când eram mici, era criză de pungi. Nu era ca acum. Să strângi gunoiul în pungi aşezate în găleata de gunoi. Pungile se păstrau, doar costa un leu una! Puneai direct în găleată şi cu timpul se aşeza un jeg negru şi cleios. Dar oricum era regulă. Când veneai de la gunoi, coborai scările de lângă pod şi clăteai găleata în Bega. Era acolo o piatră mare gri-verzui. De pe trepte, coborai pe pietroi şi clăteai găleata. Asta era singura parte mişto din aruncatul gunoiului. După ploi abundente pietroiul intra sub apă, iar noi clăteam găleata direct de pe trepte.

Dar unde? Unde oare era ghenă? Poate la căminul 15, unde stătea Eliza, ăla de lângă 3 F? Sau poate în 17? Parcă nu în 17. S-ar putea la Sibiu, în căminul de la peda. Ştiu sigur că şi în 15, şi la Sibiu, era un balcon în capătul holului, unde mergeam la ţigară. Undeva, chiar acolo era o uşă care dădea spre ghenă. În 15? La Sibiu? Asta nu îmi pot aminti.

Sau unde strângeam gunoiul? În care colţ al camerelor mari de cămin? Nici asta nu mai ştiu. Aveam pungi, aveam găleată, coş? Uite, tot nu ştiu. Dar noi, când stăteam pe Frunzei? Sigur că aveam gunoiul în bucătărie, dar în ce îl strângeam?

Şi trebuie să ţii cont că la Tomeşti era mai puţin gunoi, se aduna mai greu o găleată. Că mai strângeam oase la câinii blocului sau la câinii mei, pâine uscată la găini, resturi de mâncare la porc. Aşa că, deşi mergeam mai rar, ţin minte perfect cum se aruncă gunoiul la Tomeşti. Ies din bloc, fac dreapta până la colţul blocului, din nou dreapta până trec de bloc, stânga pe pod, stânga pe drumul nou – trec de şcoală, de drumul care duce spre izvor, spre Moga, spre cimitir – mai nou, şi ajung la gunoi.

Pe vremuri nu era cimitir la Tomeşti. Îţi imaginezi? Un sat cu blocuri, cu un singur loc de depozitat gunoiul şi fără cimitir. Aveam primărie, miliţie, dispensar, aprozar, mezeluri, universal, alimentară, câteva baruri, dar nu aveam cimitir! Parcă e dintr-un film. Oricum, drumul e clar, de la mine din bloc. Două la dreapta, două la stânga. Până la gunoi. Spre cimitir sunt mai multe drumuri că – nu-i aşa? – toate drumurile poate nu duc la Roma, dar la cimitir duc precis.

Unde era ghena? În 15? În 17? La Sibiu? Nu îmi amintesc. Unde aruncam gunoiul pe Frunzei? Unde aruncam gunoiul când am stat pe Bujorilor, pe Aleea Castanilor, pe Timiş, pe Stefan Stâncă? Unde? Poate, dacă mă concentrez, ştiu dacă aveam covoare, poate îmi amintesc culoarea lor. Îmi amintesc porumbeii din debaraua  aia sinistră, plină de borcane goale, de pe Frunzei. Îmi amintesc mirosul insuportabil de acolo. Balcon aveam?

Pot să îmi amintesc foarte multe lucruri, dar nu legate de gunoi. Cred că ţii minte camera cu trei uşi şi fără ferestre în care trăiam eu la Jimbolia. Găinile uriaşe, casa în construcţie din curte, căţelul amărât din spatele grădinii. Dar gunoiul? Ce făceam la Jimbolia cu gunoiul? Unde duceam gunoiul, în ce îl strângeam?

Ţin minte chiar şi chioşcul de pe colţul străzii. Doctorul Nu-ştiu-care se chema strada. Pe vremea aia fumam Kent. Sau doar tu fumai Kent?

Îmi amintesc multe lucruri. Destul de multe. Nimic legat de gunoi. Ca şi cum în viaţa mea nu a existat decât gunoiul din Tomeşti. Gunoiul adunat direct în găleată. Una portocalie din plastic cu buza ştirbită. Una verde din metal.

La Sibiu. Ce se întâmpla cu gunoiul din Sibiu? Sigur că aveam, trebuie să fi avut. Şi nu, ştiu ce crezi, dar nu ai dreptate să îţi închipui că de fiecare dată ducea altcineva gunoiul. De exemplu, când stăteam singură, cine crezi tu că îmi căra gunoiul? Eu! Eu cu mânuţa mea! Eu hotăram în ce anume depozitez gunoiul! Eu singură!

Probabil că aşa am reuşit să îmi menţin pozitivismul în viaţa, evitând gunoiul. Nu uit nici acum cât de şocată am fost când mi-a amintit Mihaela Huru că am fost de două ori la Turda. O dată vara, o dată iarna. Iarna ştiu, mi-au înţepenit picioarele prin Turda. Era un frig pe care nu pot să îl uit. Eram în nişte împuţiţi de blugi largi, nu ştiu cum îi chema, dar nu Piramida, altfel. Şi cu o nenorocită de geacă de blugi, iar în Turda crăpau ouăle sub găini de frig. Şi asta am ţinut minte, restul nu.

Nu îmi pot aminti ce am făcut cu tot gunoiul din viaţa mea. Uite, am vrut să dorm de amiază şi nu am reuşit. Din cauza ghenei tale. Ca şi cum tot gunoiul din viaţa mea a fost un puternic şoc emoţional, iar eu sufăr de black-out ori de câte ori arunc gunoiul. Pe cel de la Tomeşti mi-l amintesc datorită Begăi, datorită pădurii din jur. Dar şi a faptului că am fost o dată acolo cu văru-miu Vali, în copilărie, să căutăm timbre. Poate şi fiindcă Bambi era înnebunit de plăcere după groapa de gunoi. Poate, nu ştiu. Poate pur şi simplu datorită apei.

În rest nu există. Nu am reuşit să adorm. E ca şi cum mi-ai amintit de cel mai cumplit coşmar din viaţa mea. Ca şi cum nu ştii că moartea există, ani la rând, şi deodată cineva te sileşte să îţi aminteşti: voi muri!

Mi-ai provocat o mare traumă. Gunoiul. Care a existat. Dar cât şi unde a dispărut? Ce am făcut cu gunoiul din viaţa mea? E o adevărată traumă. Conştientizez că el a existat, atât. Nu îmi dau seama de formă sau mărime. De miros. De locul în care exista ghena aia afurisită. Dar nu fiindcă mi-ai spus de gura căscată care înghite gunoiul. Ci fiindcă ai pus pe… pe ce naiba, că nu pot să îi spun hârtie?! … fiindcă ai pus pe retina mea acest cuvânt: ghenă.

Nu orice gheenă, ci una contemporană. Că în rest termenul îmi era extrem de familiar. Gheena din Evanghelii. O groapă lângă oraş, tot aşa mai retras, ca pe drumul nou din Tomeşti, unde în perioada Noului Testament se ardea gunoiul şi fiind mult gunoi era un foc nestins. Iar Iisus a făcut o metaforă din locul ăla, desemnând iadul cu termenul gheenă. Adică foc veşnic.

Între timp oamenii au aflat că nu-i face bine stratului de ozon un foc veşnic la propriu, mai ales alimentat cu gunoaie, şi gunoiul nu a mai fost ars. Se depozitează, există firme speciale care îl adună şi habar nu am ce fac cu el.

Între timp te întreb, mă întreb, vă întreb: unde era gheena din viaţa mea? În 15? La Sibiu?

Tu habar nu ai că acum am nevoie de asistenţă medicală. Un psihiatru bătrân sau o psihologă tânără şi frumoasă, aşa ca Paula, care să îmi spună unde a dispărut gunoiul. Fiindcă toată frumuseţea şi curăţenia (morală) în care trăiam s-a risipit. Am deschis lada din Frumuseţe fără murdărie şi viaţă fără de gunoaie. Şi brusc un gunoi invizibil, de fapt, ce spun?, tone de gunoi invizibil mi-au bombardat mintea. Tone de gunoi strâns în 35 de ani. Care s-a dus undeva, şi nu singur. Pe care eu l-am dus, dar nu îmi amintesc.

Crezi că e posibil să fie vorba de o hipnoză la mijloc? Ceva care m-a blocat, mi-a şters hardul, şi ca în filmele cu hipnoze şi hipnotici să existe un cuvânt cheie care să declanşeze mecanismul invers de revenire la realitate, de conştientizare a faptelor, a gunoiului, şi că de fapt acest cuvânt cheie să fi fost – până la urmă, de ce nu? – tocmai gheena?

Cam aşa, şi ce să îţi mai spun? Între timp m-am cam săturat de Moldova. Şi tot din cauza ta, cu ghena ta şi amintirile şi asocierile astea, cum le spui tu?, a, da, căcăcioase! Că mi-am dat seama că poporul ăsta de dincoace de Prut are probleme mari: nu are o ghenă. Înţelegi? Gunoiul nu se aruncă, nu se reciclează. Se păstrează. Se ascunde prin casă, prin suflete, îl maschează, îl cosmetizează. Dar nu îl reciclează. Şi ei sunt conştienţi de tot gunoiul acesta de care se ruşinează, dar nu vor să spună nimănui că ţin gunoiul în casă. Se comportă, dintr-un anumit punct de vedere, ca şi mine. Adică ca şi cum gunoiul nu există. Ca şi cum comuniştii nu există. Dar eu aveam un sistem mai sănătos de protejare, îl duceam, îl aruncam şi dădeam delete. Gata cu gunoiul. Ei nu. Ei îi adună, îl ascund, îl ştiu, îl contabilizează şi, din când în când, îl scot la vedere. Sau îi dau un premiu, un titlu de artist emerit al poporului. Iar când tu spui, băi, frate, s-a adunat atâta gunoi! Eu ce fac cu el? Ei îţi scriu mesaje pe privat: da, ştiu, am şi eu gunoi de felul acesta sub preş, dar na, n-aş spune, că se supără lumea.

Îţi dai seama? Se tem să spună chiar şi atunci când cineva îşi duce propriul gunoi la ei în curte. Lor nu li-e ruşine când li se fac mizerii, li-e ruşine doar să recunoască: altul mi-a făcut o astfel de mizerie. Nu e ca la noi, la Timişoara, unde tu îţi permiţi să îmi vorbeşti de ghenă şi gunoi într-un interviu. Spui gunoi, devii proscris – aşa e aici. Aşa a ajuns Sandu, soţul meu, să fie considerat un om înspăimântător. A scris despre gheena din căminul 16 din Cluj. Şi a spus gunoiului pe nume. Peste tot, gol-goluţ, şi, da, împuţit, cum e tot gunoiul. Nu a putut vedea: flori, buze şi morminte (frumoase) unde era gunoi. A deschis ochii şi a văzut: căcatul e căcat, mucii sunt muci, sexul e … ştii şi tu, gunoaie de felul ăsta. Concrete. Fără nici o gheenă prin care să dispară. Droguri, supradoze, furturi, politicieni mincinoşi, bătaie de joc, tineri fără viitor, salarii neplătite. Şi apoi s-a întors în Moldova unde gunoiul e ascuns în dulap. Poţi scrie despre dulap, dar nu despre gunoi. Tot ce e pe interior nu există. Ca la Sfinţii Părinţi: răul e ceea ce nu există. Aşa e cu gunoiul în Moldova. Parcă aici e raiul: răul nu există! Şi Sandu şi-a luat o tobă, ca tipul pitic din Gunter Grass şi a bătut toba: aici e gunoiul! Şi gata, s-a încheiat povestea. Şi el a aşteptat bucuros să apară gunoierii, să strângă gunoiul, să refacă curţile, casele, să elibereze dulapurile. Dar toţi au sărit disperaţi cu curul pe gunoiul lor. Au plâns şi au ţipat! Să fie pedepsit! Să fie bătut peste gură! Să fie dus de la noi! Ştii tu, nu e ca în Timişoara, cu gunoiul pe faţă! E cu el sub fuste. Şi pute ca naiba. Dar ce bine să nu ştim!

Doar o babă din blocul vecin ne-a adus o dată o plăcintă cu mere ca să îi mulţumească lui Sandu. A zis că fata ei trebuia să meargă la studii în România, la Cluj, în 16. Dar baba a citit Pizdeţul şi s-a prins că gunoiul ăla e real. Şi şi-a înscris fata aici, la Academia de Poliţie, ca să fie ferită de deziluzii. Şi drept mulţumire ne-a adus o plăcintă cu mere.

Eu am fost foarte fericită, chiar şi pentru o singură babă. Că mai mare fericire este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi. Dar nu a fost chiar aşa. Baba voia de fapt să ne plătească să facem un gunoi: să scriem noi despre buze şi flori şi să îi vindem lucrarea pentru fie-sa, ca să se facă remarcată la academie. Apoi Sandu a scris şi despre gunoiul cu baba.

Vezi bine că la noi, în Timişoara, e cu gunoiul pe faţă, mai ales după ce Puiu Ilieşu le-a scris americanilor în 88 despre el. De-aia, dragă Alex, ai văzut gheena cu ochii tăi! Fiindcă nu e ascunsă! Dar aici, gunoiul nu e la vedere, şi poate din cauza asta am uitat de gunoiul din România, de peste tot pe unde am trăit. Doar din Tomeşti nu. Fiindcă acolo e casa. Şi dacă uiţi ceva de acasă, uiţi de tine.

Iar cu Sandu e o chestie de educaţie. Soacră-mea şi-a făcut propria gheenă, după modelul evanghelic, pune tot gunoiul pe foc, nu s-a lăsat păcălită de sistem, ca să îşi adune gunoiul acasă. Iar socru-meu, când trăia, le-a spus băieţilor că sunt români, nu moldoveni. Le-a spus ce naşpeţi sunt comuniştii. Şi le-a arătat tot gunoiul din ţară, din sat, din vecini. Aşa că băieţii au crescut mari şi nu au înţeles să ascundă gunoiul, ci, ca la noi, la Timişoara, ca în România, au dat gunoiul pe faţă. Că el există!

Te îmbrăţişez, dragă Alex, salut-o pe Paula şi pe domnul Bunaru, eu sper din suflet să ajungem în decembrie la Timişoara şi să mai vorbim şi noi, în tihnă, la o bere, despre toate gunoaiele din lumea asta!

Ţine-o tot aşa, fii curajos, dă cu gunoiul pe faţă! Suntem mândri de tine şi aşteptăm o lucrare deşteaptă despre tomberoane şi gheene.

Cu preţuire aleasă, de sub tone invizibile de gunoi,

A ta fostă coechipieră de aruncat gunoaie,

Stănilă D. Monica