Leapșă

Aprilie 21, 2014

I thank Marius Conkan for inviting me to join this game.

Diana Iepure and Ana-Maria Caia will answer next Monday.

1) What am I working on?
I am writing a big poem. I will name it The island of the day of tomorrow, starting from Umberto Eco’s book: The island of the day before. It is a poem about an island where there is no technology, where we live in simple houses, drinking tea or old whiskey, eating cereals. In fact I found the Eden, and I share it with others . At certain moments I talk about my city, for antithesis.
I am coordinating the literary circle “Republica” at the National Library in Chisinau, R. Moldova, and I also work as an editorialist (Time newspaper from Moldova). I like it.
2) How does my work differ from others of its genre?
I pledge for no program: either minimalism, maximalism or something else. I write what I want and I am not afraid of it. I think that this is different. There is also the mysticist note in my work. I know it is different, but not necessary better.
3) Why do I write what I do?
I believe that my work must be similar (must reflect?) with my point of view. To be honest, I want to find myself in my poems and the poems to find place in my mind.
4) How does your writing process work?
In my head. Looking up. Telling me: now is the best moment! On the street. I write in my mind and when I have time I put it down. Nothing special. I just need more time. On holidays i am the best writer.


Insula din ziua de mâine

Aprilie 7, 2014

(fragmente)

1

 

E acolo o insulă pe care sateliții

nu reușesc să o înregistreze.

La intrare prezentăm amulete de lut,

iar hainele trebuie să fie numai bune

de plimbat prin târgul de flori.

 

O barcă ne lasă la mal și se îndepărtează

– nu se va mai întoarce, să știi.

 

E o lume veche pe care toți o văd nouă,

oamenii

 

nu știu foarte multe lucruri,

dar nici nu știu că nu știu ca să fie fericiți

pentru neștiința lor.

 

Se bucură de grăunțele lor fierte și de sare,

de ierarhia stabilă

 

Ne aranjăm într-un han cu totul și cu totul din lemn,

bem rachiu de orz din pahare de lemn

și lumina se strecoară roșie pe sub pălăriile felinarelor.

 

Cântece răsună slab la fereastră

când dependenţii se întrec în balade și doze.

 

 

 

Să tot stai, să tot bei, într-o insulă ca asta, ne spunem noi,

și mai comandăm o carafă.

 

 

7

În zilele uscate ne apropiem de mare,

strigătele ei ne ajută să înțelegem mai multe despre

 

Privită cu atenție suprafața nesfârșită de apă

e ușor bombată la mijloc

și un pic mai înaltă decât malul,

ca un strop uriaș de rouă pe o frunză de salcâm.

 

Ne adunăm cu toții,

dar fiecare în grupul său de trei.

 

Noi suntem mereu aceiași, nu ne amestecăm.

 

Stăm ca un triptic pe o bucată de stâncă,

valurile spulberate ne invadează plămânii.

 

Stăm nemișcați cu mâinile încleștate. Gândurile noastre

se combină

ca fructul, zahărul și laptele într-un milkshake,

împărtășim, în felul ăsta o singură viziune,

 

despre trecut.

 

Și se materializează, ca în Solaris,

 

nu ținem socoteala timpului

– când stăm acolo,

stăm.

 

Nu e nici un folos, aici, pe insulă, să te grăbești în vreun fel.

 

 

9

 

Când ne îndrăgostim lucrurile sunt mai simple aici.

 

Îl privesc în ochi și când merg la vânătoare, el stă aproape lipit de calul meu. Și dacă mă rănesc, el mă pansează, nu doctorii.

 

E un fel de luare în grijă care durează ani mulți.

Uneori,

după ani, și o luare de mână. Dragostea pe insulă e foarte tăcută.

 

Cei care se iubesc tac mult, dar se însoțesc pretutindeni. Și într-o zi când apare un motiv de foarte mare tristețe, celălalt spune: sunt aici.

 

Și ăsta e jurământul după care au râvnit atâția ani.

 

 

14

Locuiești într-un oraș aglomerat. Eventual e o piață în apropiere. Șoseaua de sub fereastră îți invadează viața,

 

îți trece prin fiecare por. Deosebești clar tusea unui motor mic sau șuieratul eșapamentelor de troleibuze. Îți cumperi din prima farmacie dopuri de urechi. Le îndeşi bine și când ele vor încerca să revină la starea inițială, îți vor acoperi compact pâlnia urechilor.

 

Vor deveni un amortizor între creier și zgomote.

 

Iar tu vei putea, în sfârșit, să asculți cu atenție doar vocile din capul tău. Să le asculți,

sortezi,

E important să te întinzi în pat cu ochii mijiți la tavanul alb, care va deveni un amortizor între imaginile din jur și cele din capul tău.

 

Să nu mergi deloc.

Pașii îţi vor transmite

vibrația prin oase, până în calota craniană.

 

Și nu va fi plăcut.

Cu timpul te vei obișnui și te vei bucura. Sau

 

într-o zi vei abandona toate ca să vii aici

pe insulă.

 

 

 

22

Un singur lucru mi-a rămas străin de când sunt
liberă aici. Nu știu cum se face dragoste pe insulă.
Mă uit lung la femeile gravide.
Stau în porțile caselor cu dosul palmei de la mâna dreaptă
pe frunte, iar cu palma stângă sub pântecele bombat
ca un strop uriaș de rouă pe o frunză de salcâm.

Se uită în depărtări ca și cum bărbatul
le-ar fi plecat pe front și nu s-a întors la sfârșitul războiului.

Recunosc că simt o împunsătură
mică în piept care îmi mișcă imperceptibil sprâncenele.

Când și unde fac ele dragoste?

Cu cine?

Nu mi-a spus nimeni cum trebuie să te iubești
pe insulă şi nici că pântecele poate dospi.

Din necunoștință

sexul îmi pare mai înfiorător decât moartea.

Sigur, pot să ştiu după lumina fețelor,
când se despart fără îmbrățișări la poartă,
femeia privește roșu în pământ, bărbatul
o privește drept,

pot să știu atunci că cei doi s-au iubit.

 

Aici doar fecioarele privesc drept în față.

 

35

 

Treci prin oraş cu ochii înceţoşaţi. Intri într-un parc, mare sau mic, încerci să te doseşti după un trunchi gros. Auzul încordat. Orice, dar să nu mai auzi maşinile. Să crezi un moment că ai ieşit cu totul.

 

Să nu te gândeşti că în ţara ta cad trei hectare de pădure pe oră. N-ai nici o şansă să rezişti. Ei, copacii, n-au nici o cale să opună rezistenţă. Ca şi cum ţi-ar creşte rădăcini pe linia de tren exact atunci când sirena anunţă apropierea lui de gară. Tu nu poţi să ridici măcar călcâiul stâng sau să îţi duci protector antebraţul la ochi. Şi nu doar atât. Ci să nu existe în mintea ta posibilitatea de a fugi sau de a-ţi feri privirea.

 

Trei hectare de oameni pe oră.

 

Stai în parcul de lângă bloc, îţi acoperi ochii cu antebraţul, şi spui: niciodată piţigoiul nu a reuşit să acopere macaraua din faţa blocului. Ce folos că are la balcon un nuc, o salcie şi un corcoduş. Piţigoiul se aude doar la cinci dimineaţa în pauza de trei minute dintre un troleibuz şi altul.

 

În rest doar disfonia provocată de ţipătul lui şi tusea mecanică a unei macarale de mare tonaj.

 

DSCN1092


1 aprilie: cine mi-a furat calul?

Aprilie 1, 2014

Lumea e fericită. În 13 ore ajungi dintr-un capăt în altul al pământului. Şi:

LUMEA E FERICITĂ

Smartphonuri sau foane sau cum se cheamă. Nu ştiu. Am un Nokia, cică office, din ăla fără cameră foto şi fără internet. Nu îmi plângeţi de milă că am şi Ipad 2. Mi-am scris romanul pe Ipad 2.

Şi oamenii îmi spun despre storage, aplicaţii, teamwiewer să îmi intre în comp. Să mă ajute. Şi eu prefer să merg la poştă să îmi plătesc facturile, deşi dacă cineva s-ar oferi să îmi pună 5 dolari pe skype, ca să îl pot suna pe tata, aş fi fericită. Dar eu mă tem de plăţi online. Mă tem că cineva îmi va intra în comp sau în contul gol. Mă tem pur şi simplu.

Fiindcă mă tem şi de avioane de nu mai pot! Mi-e rău când merg cu avionul şi de frică îmi curge sânge pe nas. Dar mie mi-ar plăcea să merg cu căruţa în Germania. Toţi să meargă cu căruţa. Să nu existe maşini / accidente cu maşini / avioane prăbuşite / găuri în stratul de ozon.

Aş merge cu căruţa. Sau cu calul. Aş simţi / vedea / respira aerul fiecărei bucăţi de drum. Aş şti cum miroase în Ungaria, Austria, Germania. Aş sta pe gânduri, aş alerga pe câmpii, aş trăi minunat.

Dar dacă trăiesc în secolul XXI şi singura mea plăcere e să merg prin păduri, şi singura mea abilitate tehnică e să folosesc Wordul, şi toate frustrările mele sunt legate de plăţi online, semnături electronice, carduri nuşdecare şi credite bancare… Nu îmi rămâne nimic de făcut. Doar să mă adaptez.

So, am fost să îmi iau semnătură electronică pentru fisc. Am luat. Dar şi aştia care vorbesc de karma bănuiesc ceva din realitate. Fiindcă Sandu a primit semnătura mult mai simplu, repede şi fain decât mine. Ieri, când să dau declaraţia, datele mele – ŞI DOAR ALE MELE – erau greşite. Şi după ce am completat declaraţia fără să o pot salva de câteva ori, şi după ce am dat telefoane peste telefoane, iar la un moment dat cei de la fisc, din cale afară de drăguţi, au început ei să îmi dea telefoane peste telefoane, ajunsărăm la un singur rezultat, numitorul comun: mâine veţi avea datele actualizate.

Aşa că îmi băui cafa şi mă apucai de declaraţie. Tăt normal până la activarea semnăturii de pe CD. Şi iara telefoane, şi iara mi-au intrat în comp de la distanţă, şi iară mi-au spus că e mai bine să o dau la oficiu (Stefan-Vodă). Dar pe cuvântul meu de gentilom că toţi cunoscuţii mei s-au descurcat din prima. IO NU!!!!

Am căutat programe pe net, i-am stresat pe Buzu, Macrinici, operatorii de la fisc, am dat disable şi enable la toate driverele posibile din comp. I-am intrat în cap copmuterului până nu am mai ştiut care e capul meu şi care al lui. Apoi, după câteva ore întregi şi îngrozitoare, i-am şters ochiul mic, sticlos şi luminos din CD Rom cu o cârpă. Şi a mers. Am activat CDul, mi-am instalat semnătura, şi când să semnez declaraţia îmi tot pica pagina şi netul îmi transmitea UPS!

A reieşit:

– 2 ore completare declaraţii, că îs varză la orice se cheamă conta (24 martie)

– 1 oră înregistrare pt mine şi soţ (25 martie)

– 1 oră 1/2 scoatere CD semnătură (26 martie)

– 3 ore schimbare domiciliu în înregistrarea online (31 martie)

– 3 oră 1/2 semnare declaraţie electronică (1 aprilie)

– 4 dureri de cap

– patru pastile ibuprofen 400

şi UNA concluzie:

Păi oare nu aveam eu timp în toate orele astea adunate să mă duc în oraşul Ştefan Vodă şi să depun declaraţia direct acolo?? 11 ore. Păi şi cu calul mă duceam şi simţeam eu  acum parfumul de corcoduşi din Anenii Noi până la Căuşeni, vedeam eu cum se grozăvesc caişii din Căuşeni până la Ştefan Vodă. Şi la o adică n-aveam decât să mai dau şi o raită la cules de urzici.

Eu şi calul. 11 ore. 

Mă rog, e plin de maşini afară! Aştept salariul, încerc să îmi refac dispoziţia, refuz să cred că am o karmă proastă când e vorba de acte, refuz să cred în carmă – deşi încă nu am cetăţenie md, şi zic şi eu (închizând ochii şi imaginându-mi lumea mult mai netehnologizată, nemotorizată, neonlineizată, negigabiteizată, necomputerizată, neelectrocasnicizată, necipizată, nedigitalizată, netelecomunicatizată):

– Întâi april – întâi april, înţeleg, da’ cine fras mi-o furat calul???

DSCN1051