Gheena, scrisoare deschisă pentru Alex Condrache

Noiembrie 16, 2013

Am terminat de redactat interviurile și mă gândeam la ghena de care te mirai. M-am gândit bine şi ştiu precis că am trăit în blocuri cu ghene. Dar unde? Când? Sigur nu la Tomeşti. Îmi amintesc foarte bine cum e la Tomeşti. E totuşi casa!

La Tomeşti e dificil să arunci gunoiul, nu e una-două. Pentru că există un sigur loc de aruncat gunoiul în tot satul. Aşa că toţi mergem acolo. De când eram mică e aşa.

Ieşi din bloc, treci de scara mea şi de scara următoare, faci colţul înspre aleea de la blocul şase, treci podul de la şcoală şi mergi pe drumul nou până la gunoi. Când eram mici, era criză de pungi. Nu era ca acum. Să strângi gunoiul în pungi aşezate în găleata de gunoi. Pungile se păstrau, doar costa un leu una! Puneai direct în găleată şi cu timpul se aşeza un jeg negru şi cleios. Dar oricum era regulă. Când veneai de la gunoi, coborai scările de lângă pod şi clăteai găleata în Bega. Era acolo o piatră mare gri-verzui. De pe trepte, coborai pe pietroi şi clăteai găleata. Asta era singura parte mişto din aruncatul gunoiului. După ploi abundente pietroiul intra sub apă, iar noi clăteam găleata direct de pe trepte.

Dar unde? Unde oare era ghenă? Poate la căminul 15, unde stătea Eliza, ăla de lângă 3 F? Sau poate în 17? Parcă nu în 17. S-ar putea la Sibiu, în căminul de la peda. Ştiu sigur că şi în 15, şi la Sibiu, era un balcon în capătul holului, unde mergeam la ţigară. Undeva, chiar acolo era o uşă care dădea spre ghenă. În 15? La Sibiu? Asta nu îmi pot aminti.

Sau unde strângeam gunoiul? În care colţ al camerelor mari de cămin? Nici asta nu mai ştiu. Aveam pungi, aveam găleată, coş? Uite, tot nu ştiu. Dar noi, când stăteam pe Frunzei? Sigur că aveam gunoiul în bucătărie, dar în ce îl strângeam?

Şi trebuie să ţii cont că la Tomeşti era mai puţin gunoi, se aduna mai greu o găleată. Că mai strângeam oase la câinii blocului sau la câinii mei, pâine uscată la găini, resturi de mâncare la porc. Aşa că, deşi mergeam mai rar, ţin minte perfect cum se aruncă gunoiul la Tomeşti. Ies din bloc, fac dreapta până la colţul blocului, din nou dreapta până trec de bloc, stânga pe pod, stânga pe drumul nou – trec de şcoală, de drumul care duce spre izvor, spre Moga, spre cimitir – mai nou, şi ajung la gunoi.

Pe vremuri nu era cimitir la Tomeşti. Îţi imaginezi? Un sat cu blocuri, cu un singur loc de depozitat gunoiul şi fără cimitir. Aveam primărie, miliţie, dispensar, aprozar, mezeluri, universal, alimentară, câteva baruri, dar nu aveam cimitir! Parcă e dintr-un film. Oricum, drumul e clar, de la mine din bloc. Două la dreapta, două la stânga. Până la gunoi. Spre cimitir sunt mai multe drumuri că – nu-i aşa? – toate drumurile poate nu duc la Roma, dar la cimitir duc precis.

Unde era ghena? În 15? În 17? La Sibiu? Nu îmi amintesc. Unde aruncam gunoiul pe Frunzei? Unde aruncam gunoiul când am stat pe Bujorilor, pe Aleea Castanilor, pe Timiş, pe Stefan Stâncă? Unde? Poate, dacă mă concentrez, ştiu dacă aveam covoare, poate îmi amintesc culoarea lor. Îmi amintesc porumbeii din debaraua  aia sinistră, plină de borcane goale, de pe Frunzei. Îmi amintesc mirosul insuportabil de acolo. Balcon aveam?

Pot să îmi amintesc foarte multe lucruri, dar nu legate de gunoi. Cred că ţii minte camera cu trei uşi şi fără ferestre în care trăiam eu la Jimbolia. Găinile uriaşe, casa în construcţie din curte, căţelul amărât din spatele grădinii. Dar gunoiul? Ce făceam la Jimbolia cu gunoiul? Unde duceam gunoiul, în ce îl strângeam?

Ţin minte chiar şi chioşcul de pe colţul străzii. Doctorul Nu-ştiu-care se chema strada. Pe vremea aia fumam Kent. Sau doar tu fumai Kent?

Îmi amintesc multe lucruri. Destul de multe. Nimic legat de gunoi. Ca şi cum în viaţa mea nu a existat decât gunoiul din Tomeşti. Gunoiul adunat direct în găleată. Una portocalie din plastic cu buza ştirbită. Una verde din metal.

La Sibiu. Ce se întâmpla cu gunoiul din Sibiu? Sigur că aveam, trebuie să fi avut. Şi nu, ştiu ce crezi, dar nu ai dreptate să îţi închipui că de fiecare dată ducea altcineva gunoiul. De exemplu, când stăteam singură, cine crezi tu că îmi căra gunoiul? Eu! Eu cu mânuţa mea! Eu hotăram în ce anume depozitez gunoiul! Eu singură!

Probabil că aşa am reuşit să îmi menţin pozitivismul în viaţa, evitând gunoiul. Nu uit nici acum cât de şocată am fost când mi-a amintit Mihaela Huru că am fost de două ori la Turda. O dată vara, o dată iarna. Iarna ştiu, mi-au înţepenit picioarele prin Turda. Era un frig pe care nu pot să îl uit. Eram în nişte împuţiţi de blugi largi, nu ştiu cum îi chema, dar nu Piramida, altfel. Şi cu o nenorocită de geacă de blugi, iar în Turda crăpau ouăle sub găini de frig. Şi asta am ţinut minte, restul nu.

Nu îmi pot aminti ce am făcut cu tot gunoiul din viaţa mea. Uite, am vrut să dorm de amiază şi nu am reuşit. Din cauza ghenei tale. Ca şi cum tot gunoiul din viaţa mea a fost un puternic şoc emoţional, iar eu sufăr de black-out ori de câte ori arunc gunoiul. Pe cel de la Tomeşti mi-l amintesc datorită Begăi, datorită pădurii din jur. Dar şi a faptului că am fost o dată acolo cu văru-miu Vali, în copilărie, să căutăm timbre. Poate şi fiindcă Bambi era înnebunit de plăcere după groapa de gunoi. Poate, nu ştiu. Poate pur şi simplu datorită apei.

În rest nu există. Nu am reuşit să adorm. E ca şi cum mi-ai amintit de cel mai cumplit coşmar din viaţa mea. Ca şi cum nu ştii că moartea există, ani la rând, şi deodată cineva te sileşte să îţi aminteşti: voi muri!

Mi-ai provocat o mare traumă. Gunoiul. Care a existat. Dar cât şi unde a dispărut? Ce am făcut cu gunoiul din viaţa mea? E o adevărată traumă. Conştientizez că el a existat, atât. Nu îmi dau seama de formă sau mărime. De miros. De locul în care exista ghena aia afurisită. Dar nu fiindcă mi-ai spus de gura căscată care înghite gunoiul. Ci fiindcă ai pus pe… pe ce naiba, că nu pot să îi spun hârtie?! … fiindcă ai pus pe retina mea acest cuvânt: ghenă.

Nu orice gheenă, ci una contemporană. Că în rest termenul îmi era extrem de familiar. Gheena din Evanghelii. O groapă lângă oraş, tot aşa mai retras, ca pe drumul nou din Tomeşti, unde în perioada Noului Testament se ardea gunoiul şi fiind mult gunoi era un foc nestins. Iar Iisus a făcut o metaforă din locul ăla, desemnând iadul cu termenul gheenă. Adică foc veşnic.

Între timp oamenii au aflat că nu-i face bine stratului de ozon un foc veşnic la propriu, mai ales alimentat cu gunoaie, şi gunoiul nu a mai fost ars. Se depozitează, există firme speciale care îl adună şi habar nu am ce fac cu el.

Între timp te întreb, mă întreb, vă întreb: unde era gheena din viaţa mea? În 15? La Sibiu?

Tu habar nu ai că acum am nevoie de asistenţă medicală. Un psihiatru bătrân sau o psihologă tânără şi frumoasă, aşa ca Paula, care să îmi spună unde a dispărut gunoiul. Fiindcă toată frumuseţea şi curăţenia (morală) în care trăiam s-a risipit. Am deschis lada din Frumuseţe fără murdărie şi viaţă fără de gunoaie. Şi brusc un gunoi invizibil, de fapt, ce spun?, tone de gunoi invizibil mi-au bombardat mintea. Tone de gunoi strâns în 35 de ani. Care s-a dus undeva, şi nu singur. Pe care eu l-am dus, dar nu îmi amintesc.

Crezi că e posibil să fie vorba de o hipnoză la mijloc? Ceva care m-a blocat, mi-a şters hardul, şi ca în filmele cu hipnoze şi hipnotici să existe un cuvânt cheie care să declanşeze mecanismul invers de revenire la realitate, de conştientizare a faptelor, a gunoiului, şi că de fapt acest cuvânt cheie să fi fost – până la urmă, de ce nu? – tocmai gheena?

Cam aşa, şi ce să îţi mai spun? Între timp m-am cam săturat de Moldova. Şi tot din cauza ta, cu ghena ta şi amintirile şi asocierile astea, cum le spui tu?, a, da, căcăcioase! Că mi-am dat seama că poporul ăsta de dincoace de Prut are probleme mari: nu are o ghenă. Înţelegi? Gunoiul nu se aruncă, nu se reciclează. Se păstrează. Se ascunde prin casă, prin suflete, îl maschează, îl cosmetizează. Dar nu îl reciclează. Şi ei sunt conştienţi de tot gunoiul acesta de care se ruşinează, dar nu vor să spună nimănui că ţin gunoiul în casă. Se comportă, dintr-un anumit punct de vedere, ca şi mine. Adică ca şi cum gunoiul nu există. Ca şi cum comuniştii nu există. Dar eu aveam un sistem mai sănătos de protejare, îl duceam, îl aruncam şi dădeam delete. Gata cu gunoiul. Ei nu. Ei îi adună, îl ascund, îl ştiu, îl contabilizează şi, din când în când, îl scot la vedere. Sau îi dau un premiu, un titlu de artist emerit al poporului. Iar când tu spui, băi, frate, s-a adunat atâta gunoi! Eu ce fac cu el? Ei îţi scriu mesaje pe privat: da, ştiu, am şi eu gunoi de felul acesta sub preş, dar na, n-aş spune, că se supără lumea.

Îţi dai seama? Se tem să spună chiar şi atunci când cineva îşi duce propriul gunoi la ei în curte. Lor nu li-e ruşine când li se fac mizerii, li-e ruşine doar să recunoască: altul mi-a făcut o astfel de mizerie. Nu e ca la noi, la Timişoara, unde tu îţi permiţi să îmi vorbeşti de ghenă şi gunoi într-un interviu. Spui gunoi, devii proscris – aşa e aici. Aşa a ajuns Sandu, soţul meu, să fie considerat un om înspăimântător. A scris despre gheena din căminul 16 din Cluj. Şi a spus gunoiului pe nume. Peste tot, gol-goluţ, şi, da, împuţit, cum e tot gunoiul. Nu a putut vedea: flori, buze şi morminte (frumoase) unde era gunoi. A deschis ochii şi a văzut: căcatul e căcat, mucii sunt muci, sexul e … ştii şi tu, gunoaie de felul ăsta. Concrete. Fără nici o gheenă prin care să dispară. Droguri, supradoze, furturi, politicieni mincinoşi, bătaie de joc, tineri fără viitor, salarii neplătite. Şi apoi s-a întors în Moldova unde gunoiul e ascuns în dulap. Poţi scrie despre dulap, dar nu despre gunoi. Tot ce e pe interior nu există. Ca la Sfinţii Părinţi: răul e ceea ce nu există. Aşa e cu gunoiul în Moldova. Parcă aici e raiul: răul nu există! Şi Sandu şi-a luat o tobă, ca tipul pitic din Gunter Grass şi a bătut toba: aici e gunoiul! Şi gata, s-a încheiat povestea. Şi el a aşteptat bucuros să apară gunoierii, să strângă gunoiul, să refacă curţile, casele, să elibereze dulapurile. Dar toţi au sărit disperaţi cu curul pe gunoiul lor. Au plâns şi au ţipat! Să fie pedepsit! Să fie bătut peste gură! Să fie dus de la noi! Ştii tu, nu e ca în Timişoara, cu gunoiul pe faţă! E cu el sub fuste. Şi pute ca naiba. Dar ce bine să nu ştim!

Doar o babă din blocul vecin ne-a adus o dată o plăcintă cu mere ca să îi mulţumească lui Sandu. A zis că fata ei trebuia să meargă la studii în România, la Cluj, în 16. Dar baba a citit Pizdeţul şi s-a prins că gunoiul ăla e real. Şi şi-a înscris fata aici, la Academia de Poliţie, ca să fie ferită de deziluzii. Şi drept mulţumire ne-a adus o plăcintă cu mere.

Eu am fost foarte fericită, chiar şi pentru o singură babă. Că mai mare fericire este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi. Dar nu a fost chiar aşa. Baba voia de fapt să ne plătească să facem un gunoi: să scriem noi despre buze şi flori şi să îi vindem lucrarea pentru fie-sa, ca să se facă remarcată la academie. Apoi Sandu a scris şi despre gunoiul cu baba.

Vezi bine că la noi, în Timişoara, e cu gunoiul pe faţă, mai ales după ce Puiu Ilieşu le-a scris americanilor în 88 despre el. De-aia, dragă Alex, ai văzut gheena cu ochii tăi! Fiindcă nu e ascunsă! Dar aici, gunoiul nu e la vedere, şi poate din cauza asta am uitat de gunoiul din România, de peste tot pe unde am trăit. Doar din Tomeşti nu. Fiindcă acolo e casa. Şi dacă uiţi ceva de acasă, uiţi de tine.

Iar cu Sandu e o chestie de educaţie. Soacră-mea şi-a făcut propria gheenă, după modelul evanghelic, pune tot gunoiul pe foc, nu s-a lăsat păcălită de sistem, ca să îşi adune gunoiul acasă. Iar socru-meu, când trăia, le-a spus băieţilor că sunt români, nu moldoveni. Le-a spus ce naşpeţi sunt comuniştii. Şi le-a arătat tot gunoiul din ţară, din sat, din vecini. Aşa că băieţii au crescut mari şi nu au înţeles să ascundă gunoiul, ci, ca la noi, la Timişoara, ca în România, au dat gunoiul pe faţă. Că el există!

Te îmbrăţişez, dragă Alex, salut-o pe Paula şi pe domnul Bunaru, eu sper din suflet să ajungem în decembrie la Timişoara şi să mai vorbim şi noi, în tihnă, la o bere, despre toate gunoaiele din lumea asta!

Ţine-o tot aşa, fii curajos, dă cu gunoiul pe faţă! Suntem mândri de tine şi aşteptăm o lucrare deşteaptă despre tomberoane şi gheene.

Cu preţuire aleasă, de sub tone invizibile de gunoi,

A ta fostă coechipieră de aruncat gunoaie,

Stănilă D. Monica

Anunțuri

ne-am dat de-a dura

Iunie 13, 2013

am în cap un personaj care intră în lume cam așa:

De pe vârful unei pante abrupte, fără pomi sau pietre, așezat pup, își prinde urechile între genunchi și strâââânge; își prinde gleznele cu mâinile, se fixează bine și coboară panta ca o roată. Capul său e ferit bine.

Știu exact ce fel de haină m-ar avantaja. Știu și machiajul. Știu și poziția în fotografie. Doar că nu vreau să mă dau mare. N-are nici un sens.

Și cobor, cobor, cu genunchii bine fixați pe urechi. N-aud nimic.

Copacii sunt ca niște flori imense neînflorite sau veșnic înflorite și toaaaată coroana lor e o floare.

Cobor panta. Într-o zi, după multe, mă opresc în  dreptul unui pârâu. Mă întind pe burtă.  Urmăresc niște pești albăstrui.

Toată viața lui, personajul ăsta, care sunt eu, evident, fiindcă fiecare personaj e autorul, iar cei care nu recunosc asta sunt slabi de fire și supuși la judecată, deci, spuneam, toată viața lui personajul ăsta se dă peste cap de pe culmi, iubește copacii și urmărește peștii. Din când în când râde de mâțe, le trage de coadă sau, din contră, când mănâncă le arată mătura.

Toată viața admir copacii. Chiar acum, așa, așezată în pat, sub pilota cu stele și flori, pe cearșaful albastru întunecat, cu laptopul mic în brațe, și cu gândul la cupa virtuală de la wordpress pentru aniversarea celor patru ani, mă uit pe fereastră și eu… și personajul din capul meu vede pe lângă salcia înaltă cât blocul, pe lângă bănuitul nuc cât blocul, fiindcă din poziția asta nu îl vede, cum se mișcă plopul îngust și subțire, muuuult mai înalt ca blocul.

Am să vă povestesc cândva mult mai multe despre mine.

PS Impresii de lectură sau cronică la cartea Ceilalți a lui Mamleev.

DSCN1629foto A.VAKULOVSKI – Balosesti


Mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă

Iulie 26, 2012

(fragment nescris din cartea În gura foametei de Alexei Vakulovski)

Alexei Vasilievici, ce să vă spun? Sunteţi om cu carte, om citit. Ştii matale prea bine. Oricât ar încerca cineva să vorbească despre foame, nu mă convinge. Mi-e a mânca. Ne-au mătrurat podul. Ne-au căutat grâul şi în perete. Pe unii i-au mutat în Palanca. Mi-e a mânca şi acuma după toată masa asta, să-i dea Dumnezeu sănătate la Sofia Vasilievna. Să nu treceţi prin foamete, Doamne fereşte! Că foamea nu-i ca bătaia, Alexei Vasilievici. Că o capeţi până leşini, ce uciganie n-ar fi, şi să mori, da’i mai repede cumva. Da’ aşa, Alexei Vasilievici, să nu-ţ’ puie nici tata o fărâmă de făină în palmă…! Eu eram copchil, da’ tot am înţeles că foamea îţi roade firea, şiţi ce zic? Nu mai poţi să zâmbeşti la nime’. Ce mai ţi-e un tată sau mamă? Nu te mai uiţi la fraţi decât că-s mulţi. Te uiţi că tre’ să rupi în două o cartoafă îngheţată. Ştii am avut o soră mai mare, Lida, avea zece ani, la foamete, cu patru ani mai mare decât mine şi mi s-a făcut rău prin decembrie. Era gata cu mine. Mama era în Polonia, iar tata se prăpădise în război. Deja mi-l închipuiam pe Ivănaş Spătaru cum mă aruncă în sanie peste alţii şi mă duce. Şi plângeam aşa fără lacrimi, de frică, stăteam cu ochii în tavan şi făceam îîî-îîî, da’ Lida plângea şi ea. Şi-mi îndesa pâine din trestie cu scoici în gură şi tot zicea, mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă. Şi plângea săraca, plângea aşa, vă daţi seama Alexei Vasilievici, că ea, vai de zilele şi păcatele noastre. Şi-a tîiat pâinea, şi-a luat-o de la gură, şi tot repeta aşa mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă, şi după ce îmi îndesa pâinea în gură îşi lipea palmele de obrajii mei aprinşi de febră şi îngâna după mine îîî-îîî. Se uita, aşa, fix în ochii mei şi se căina cu mine.

S-a prăpădit Lida, Doamne iartă-mă, păcatele mele Alexei Vasilievici, s-a prăpădit ea şi eu am trăit. Pentru mine s-a prăpădit săraca. Am ucis-o, Alexei Vasilievici. Şi cum să mai trăiesc eu cu pace? De-aia, cum credeţi? De-aia am plecat în Trebujeni.  Nu mai pot să văd cu ochii ăştia, vai de mine, nu mai pot să privesc Antonocva că-s bătrân, Alexei Vasilievici, şi uite, în Trebujeni merg pe dealurile alea de piatră şi parcă îmi vine tot a spune: mi-e a mânca. Mă duc spre Scoc, da’n gând tot aşa îmi vine: mi-e a mănâncă, şi mă pun pe malu’ Răutului cu o bucată de plăcintă, da’ cum să mânc? Mai pot eu pune plăcintă în gură, Alexei Vasilievici? Şi mă uit aşa, că şi apa aia seamănă cu foamea. Neagră şi stătută. Tulbure, nu vezi prin ea. Aşa şi foamea ne întuneca la chip, parcă toţi eram scoşi din Răut sau din Nistru, puşi aşa la uscat ca scoicile, şi apoi fărâmaţi cu sucitoru’ să ne facă făină pe toţi, să ne mânce comuniştii bată-i Dumnezeu să-i bată, că din cauza lor s-a ucis Lida, iar pe mine neom m-au făcut. Că spune mata, cum să mă mai împac? Că vezi, eram prunc, nu mi-am dat seama cum s-omoară ea de dragu’  meu. Şi ce să spun acu? Poate chiar că mi-am dat seama. Poate de aia nu mai pot trăi ca tot omu’. Nici nevastă nu mi-am luat. Că nu m-a lăsat inima, fiin’că eu ştiu, Alexei Vasilievici, cum era foametea. Şi nu e, să mă crezi, chin mai mare pe pământ. Şi nici păcat mai mare ca ăsta. Cum să ucizi copiii cu foametea? Că-i greu şi-i mult. Nu trece. Lung şi greu, aştepţi zi după zi, tot cu gândul la pâine eşti. Şi-apoi începe a te durea capul, şi se îmflă pântecul. Săraca Lida, de-aia nu mai vin în Antoneşti, că de la drumu’ mare, cum mă apropii de sat, îmi apare-n minte cu obrajii aprinşi de la plâns, îi simt căldura din mâini, cum mă ţinea şi îngâna cu mine îîî-îîî.

Ş’apoi nu degeaba e un Dumnezeu în cer! S-or înturna toate cumva, şi-o fi Lida mea, Dumnezeu s-o ţie, o fi îngeraş. Da’ parcă şi asta nu mă linişteşte. Că m-am mâniat şi pe Dumnezeu, Doamne iartă-mă, Alexei Vasilievici, o bucată de pâine, cum vezi astăzi că aruncă alţii la gunoi. O bucată iac-atâtica de pâine, şi aş fi şi eu om şi Lida în viaţă. Iartă-mă Doamne, păcatele mele, că nici eu nu mai înţeleg, cine a ucis-o. Comuniştii, eu,  sau Dumnezeu bunul? Spune matale, Alexei Vasilievici, spune matale, fie-ţi milă, să mor şi eu cu pace. Mi-a fost frică să mă prăpădesc, nu m-am mai gândit la Lida, numa la Ivănaş Spătaru mi-era gându’ atunci. La sania lui plină cu morţi. Şi aşa şi-am mâncat pâinea Liudei. Doamne iartă-mă, păcatele mele, Alexei Vasilievici.

(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)


jurnal de zile mici

Iunie 22, 2012

Ziua întâi:

Am văzut două filme cu Tom Hanks: Terminalul și Culoarul morții.  Filmele acestea despre dezechilibrul umanității, despre răutate și lipsă de compasiune, despre rasism și șovinism, m-au făcut să înjur de două ori din cauza nerecunoașterii golului dat de Marko Devici. Franța pleca acasă, Ucraina rămânea. A fost o greșeală sau un acord tacit în favoarea Franței?

Ziua a doua:

Ieri am avut o discuție faină cu Anatol Ștefăneț, maestrul de la Trigon. Interviul va apărea în revista Punkt.

Ziua a treia:

Ion Buzu a fost din nou faultat de Consulatul României din Chișinău. Deci nu va citi la București pe 24. A fost amânat până a pierdut trenul. Ca în decembrie când nu ne-a putut însoți la Timișoara.

Ziua a patra:

Urmărim meciurile. Ținem cu Germania. Din când în când mai fumăm câte o țigară în cameră. E vară și putem aerisi. Cum stăm în pat, am așezat scrumiera pe o carte. Asta mi-a amintit de Todor. Venea la noi, la Tomești, să vadă meciurile. Îi plăcea la noi la fotbal. Nu e prea fain să vezi meciurile de unul singur. Nu voia să se descalțe așa că se așeza pe colțul canapelei. Apoi cerea de la mami un ziar. Îl desfăcea și își așeza scrumiera: ca să nu împrăștiem scrumul, adăuga. Un om puternic și pedant. Și a fost seară, a fost dimineață, Todor a murit. Dumnezeu să îl odihnească.

Îmi amintesc cum ne ridica în sus (aproape că aș putea spune: de urechi. Ca să creștem mari.).

Ziua a cincea:

Aș vrea să am bani să îmi cumpăr o casă.

Ziua a șasea:

Mihail Vakulovski vine săptămâna viitoare la Chișinău. Va fi un eveniment super. Nu-l ratați! Detalii pe Republica.

Ziua a șaptea:

Ne-am întâlnit cu Romeo Damaschin. Ni l-a adus pe Sf Antim Ivireanu. Icoană și cuvânt.

Zi de odihnă.

Amintiri:

(Hosă cu două minți, Bogdan Lipcanu / de confundat cu Sandu, și IO)


Discursul preşedintelui

Noiembrie 3, 2011

Trecuse deja un an de la alegerea preşedintelui. În PMAN se dăduseră trei zile concerte, filme şi cârnaţi. Au fost aduse câteva firme de catering din Iaşi ca să ne servească cu mici româneşti. Toţi păreau într-o fierbere fără margini. Şi toţi vorbeau de profeţii. Adică la o aşa întorsătură nu se aşteptase nimeni cu un an în urmă. Unii mergeau pe stradă smulgându-şi părul de necaz, alţii de bucurie.

Despre Voronin am auzit că a plecat din ţară. Ceruse azil politic în Rusia, iar Dodon se ascundea la găgăuzi. Singurul care îşi păstrase oarecum cumpătul, fiind obişnuit să se aplece după vânt, a fost Filat. Deşi se vorbea pe la colţuri că a încercat să se sinucidă chiar în noaptea de Anul Nou. Lupu scăzuse cel puţin jumătate de metru de necaz, iar Ghimpu a plecat la odihnă în Vadul lui Vodă. Cum s-au amestecat lucrurile până în acest punct, nimeni nu o putea spune. Am înţeles de la alţii că Roşca şi Plahotniuc încercau cu încredere să ocupe funcţii pe lângă actualul preşedinte.

Eu mă trezisem de dimineaţă, mi-am citit acatistul, m-am îmbrăcat în costum popular şi m-am grăbit să prind câţiva mici. Pe mine mă durea în 14 unde fugiseră toţi. Important era să primesc gratis ceva de haleală. Nu că nu mă descurcam cu banii, dar eram zgârcit de felul meu.

Cum am ieşit din bloc, mi-am acoperit urechile cu palmele. Lângă blocul meu, în arţarii din parc, erau atârnate boxe din care, neobosit, cânta Tudor Gheorghe: Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, sufletului nostru încolţit de jale. Am reuşit să ajung la rutieră. Am urcat cu greu din pricina îmbulzelii spre PMAN. În rutieră la radio era o piesă de teatru radiofonic de Dumitru Crudu. Oameni fugiţi din Chişinău. Deşi rutiera înainta greu, m-am dat jos înainte de a afla cum se pronunţa exact titlul, adică dacă era vorba de: oameni! Fugiţi din Chişinău, sau oamenii fugiţi din Chişinău.

Peste tot pancarde pe care scria Moldova ne iubeşte! Erau ale actualului primar.

Am coborât la Fidesco. Am trecut pe jos înspre centru. La o fereastră, chiar vizavi de Catedrală, cineva scosese la fereastră un televizor. Era o emisiune de-a lui Ghenadie Popescu „Mămăligă pe muţească”. Era cea mai bizară emisiune de la PROtest TV. Artistul avea câte un invitat. Făceau o mămăligă. O mâncau în linişte, mai cinsteau din când în când câte un pahar de vin. Dura cam 5 ore, până se îmbăta invitatul, apoi se încheia emisiunea. Era emisiunea cu cel mai mare rating. După emisiunea lui Moni Stănilă Invitaţi din România, care nu stiu de ce se chema aşa, de vreme ce nu era nici un invitat. Nu era prezentă nici măcar moderatoarea. La emisiunea asta e transmitea sfânta Litrghie. Şi atât.

Astăzi, invitatul lui Popescu, era Alexandru Vakulovski, căruia – după alegerea preşedintelui – i se acordase titlul de cetăţean de onoare al întregii Românii.

Probabil din cauza asta la emisiune era ales pentru fundalul sonor un cântec din perioada legionară. Adică imnul. Sfântă tinereţe legionară.

Am ajuns în centru exact la fix. Micii abureau. Ne dădeau câte 5. Era minunat. M-am chinuit să îmi fac loc pe lângă oamenii înghesuiţi. În spatele meu o doamnă critica conducerea. Spunea că a venit anume să huiduie preşedintele. Nu era de acord cu nimic. Plângea după comunişti. Colegul ei se bâlbâia intimidat, nu cred că îi convenea că doamna vorbea aşa de tare. Eu am tăcut din gură şi mi-am aşteptat porţia de mici.

Între timp au dat drumul la boxe. Se pregăteau de concert. Cei mai mulţi erau nerăbdători să îi asculte pe Toten Hosen. O formaţie nemţească – a cărei nume, în traducere, însemna „pantaloni morţi”.

Odată ce am pus mâna pe mici, m-am îndepărtat. Lângă gemeni, în locul fostelor reclame la jurnal tv, erau nişte bannere imense. Pe două din ele scria Sagarmatha şi era o poză cu un tânăr cu aripi, care avea în mână un kalaşnikov. Pe celelalte patru erau poze cu Ion Buzu şi Leonida Lari lângă bustul lui Ştefan. Ion Buzu era fotografiat în aşa fel încât să pară mai înalt decât era în realitate. Tot acolo, erau scoase alte boxe din care răsunau Versuri pacifiste. Iarba e minunată. Cerul e minunat. Fiecare dintre noi, e un viitor împărat.

M-am apropiat de chioşcul de ziare. Toate ziarele din Moldova se distribuiau gratuit. Fiindcă scriitorii mâncau gratis la Leogrand Hotel, şi aveau case construite recent în pădurea din Valea Morilor. Am luat Timpul, care se împărţea cu o carte. Vinerea asta era o carte de-a lui Pavel Păduraru. Ediţie bilingvă. Româno-engleză.

Mai erau cam 30 de minute până la discursul preşedintelui. Aşa că m-am dus lângă fostul Mc Donalds, unde se deschisese un nou restaurant, Bong. M-am aşezat şi am cerut o prăjitură spaţială. Apoi m-am apucat să răsfoiesc ziarul. Pe pagina a doua era anunţul despre licitaţia dusă la New York cu scopul de a pune în vânzare ochelarii preşedintelui. Era un mod ciudat de a susţine economia. Oricum speculanţii credeau că Moldova va obţine în această afacere cel puţin 40 de milioane de dolari. Eu, ce să spun? Totul e posibil! Lucrurile se schimbau de la o zi la alta. Ce să mai cred? Poate se va găsi un nebun să cumpere ochelarii.

Cu 10 minute înainte de discursul preşedintelui, m-am îngrămădit şi eu în piaţă. Când a apărut preşedintele ovaţiile au fost aşa de puternice, încât cred că doamna care dorea să huiduie a asurzit. Preşedintele a apărut într-un fel de papamobil, maşinuţă ca cea cu care se plimbă papa prin Vatican. Doar că la noi se numea acum prezidentmobil. Preşedintele a venit ca la bal mascat. Pe cap avea o căciulă ţurcănească, pe care erau prinse toate medaliile câştigate într-un an de zile. Surâdea din inimă şi din minut în minut întorcea capul spre premier, căutând parcă susţinerea morală a acestuia. Premierul, renunţase la regie de când a intrat în politică. Avea şi acum plete şi încă mai împărţea mere pe stradă, la schimb cu ţigări.

Preşedintele s-a dat jos din prezidentmobil, a urcat pe scenă, a pupat mâna tuturor dansatoarelor de pe stradă, a făcut o piruetă şi s-a întors spre mulţime. Avea manta de purpură, prinsă cu clame, de cravatele miniştrilor.

– Dragilor, ce să vă spun? Sunteţi minunaţi şi nu uitaţi că vă iubesc!

Mulţimea izbucni în urale: O-leg-carp, o-leg-carp, o-leg-carp. Preşedintele roşi puţin de plăcere şi emoţie şi începu să facă noi piruete.

(Text scris la atelierul Vlad Iovita. Alexandru Vakulovski ne-a cerut sa ne imaginam Moldova dupa alegerea presedintelui)