Tristețe / bucurie / răutate

De fiecare dată când cineva drag se mută la cele veșnice ne întristăm cu sau fără măsură.

Devenim mai buni sau mai răi. Lăudăm deodată omul pe care nu l-am iubit sau ne facem curaj să îl criticăm mai departe.
Fiecare după micimea sau mărimea sufletului său.

Pe ÎPS Nicolae l-am iubit. În ciuda tuturor lucrurilor care s-au spus despre el, cu cap sau fără. A fost și va rămâne ierarhul meu. Și îl voi accepta cu drag pe succesorul său.

Nu m-am întristat (mult) de mutarea lui la Domnul. Dacă și pentru ierarhi ne-am întrista, ce sens ar mai avea credința noastră?

Cred în mila și bunătatea lui Dumnezeu, cred în înviere.

Pe Înaltu’ – cum îi spuneam noi – l-am cunoscut. Și binecuvântările lui le-am simțit de fiecare dată. Știu că au existat multe motive de poticneală pentru unii, însă – ciudat sau nu – eu i-am simțit harul. L-am respectat. Și în singurul moment în care nu l-am înțeles (2008), nu mi-am permis să îl judec. Singurul lucru pe care îl știu e că un om ca el știe să găsească forme de pocăință cu mult peste înțelegerea mea. Și știu că om fără păcat nu există.

Pentru că de fapt noi nu îi judecăm niciodată pe cei pe care îi iubim. Atunci când cineva din familia noastră, chiar și ateu fiind, greșește – imediat îl scuzăm și îl îndreptățim. Judecata asupra altuia e o declarație sinonimă cu: „eu nu îl iubesc!” Indiferent cine e.

Singurul motiv care mă umple acum de tristețe e puțina mea iubire. Revolta, scârba și dezgustul pe care le simt acum față de toți cei care scuipă astăzi – exact astăzi! – pe numele ierarhului meu. Mi-aș dori să îi pot iubi, să mă pot ruga pentru ei, să reușesc să mă conving că nu l-au cunoscut și că au crezut prea multe, prea ușor.

Dar nu pot. Decât să tremur de furie la fiecare înjurătură. Dar și de neputința de a-l face cunoscut oamenilor așa cum l-am cunoscut eu.

Odihnește-te în pace!
>