bradul – salvarea lui şi animalele de companie

Decembrie 20, 2012

O postare, cu drag, pentru Carolina.

1. Oamenii sunt extrem de derutaţi. Deruta vine din faptul că nu înţelegem lumea în care trăim. Ca să vă dau un exemplu: oamenii înainte de cădere erau vegetarieni. Da, dar erau şi goi. Cum ar fi astăzi dacă toţi vegetarienii să umble dezbrăcaţi?

2. Oamenii vor să protejeze viaţa. Aşa că îşi iau un animal de companie. 90 la sută din aceste animale sunt castrate, iar 80 la sută sunt combinaţii genetice. Iar noi considerăm că le protejăm specia.

3. Căprioara mănâncă iarba, iar tigrul mănâncă sărmana căprioară sau un om. Omul mănâncă iarba şi căprioara. Dacă omul ar fi renunţat  la căprioară / oaie / porc etc, ele s-ar fi înmulţit într-o mie de ani încât ar fi sufocat planeta şi ar fi mâncat toată iarba. Câte oi ar fi în o sută de ani dacă o mieluşea ar naşte două mieluşele care la rândul lor ar naşte patru mieluşele care la rândul lor ar naşte 8 mieluşele (pe patru ani ar însemna deja 15) care ar mânca iarba, pomişorii, salatele etc. Tigrul ar trebui să mănânce oile / căprioarele etc, ca nu cumva să rămânem fără spaţii verzi.

4. Iarba e mai mică şi mai firavă decât un pom. Deşi din punct de vedere botanic diferenţa dintre ele e doar de durata vieţii şi de mărime. Ca diferenţa dintre un om şi o vrăbiuţă. O libelulă trăieşte o zi, o albină – 9 luni. Conform logicii (vorbind despre durata de viaţă): mâncăm salată, dar nu tăiem copacii, rezultă că putem omorî libelulele, dar nu albinele sau alte insecte longevive; (vorbind despre mărime): putem mânca un papagal, dar niciodată un elefant.

5. Oamenii cumpără brazi artificiali: din comoditate sau ca să protejeze natura? Brazii artificiali sunt extrem de toxici, pe lângă faptul că sunt urâţi. Fabricarea lor face rău stratului de ozon 🙂 . Brazii de Crăciun sunt o afacere. Oamenii care îi vând, îi cresc cu acest scop în rezervaţii speciale. Nu are loc defrişarea munţilor pentru sărbătorirea Crăciunului. E o afacere: ca o seră cu salată sau o fermă cu porci. Pantofii de piele, cerceii din lemn, creioanele dermatografe, şi toate produsele care conţin lemn sau piele au fost fabricate dintr-un pom tăiat sau dintr-un animal înjunghiat. Deci nu am văzut nici un om care să nu profite de pe urma unui pom tăiat sau a unui animal mort.

6. Cei care privesc descumpăniţi brazii de Crăciun sau cârnaţul de porc afumat se joacă cu căţeii castraţi şi se extaziază în faţa unui bonzai – care e subnutrit şi tăiat pe etape ca să ajungă pitic.

Marea nedreptate pentru mine vine din deruta oamenilor. Ei din bună credinţă vor să apere animalele şi pomii, însă din derută uită de problemele esenţiale: cum s-ar spune văd paiul, dar nu bârna. Anticoncepţionalele sunt avortive. Cine ia pastile anticoncepţionale permite eliminarea (avortare) ovulului fecundat din trupul său, fără să ştie vreodată numărul vieţilor întrerupte. Asta e trist, nu mai merge pe tonul articolului 😦 . Copiii morţi de foame, dictaturile, avorturile, drogurile, cerşetorii, prostituţia.

 

Dar asta e lumea căzută. Asta e consecinţa paradisului pierdut.

Ce să mai facem?

 

Aşa că nu vă mai luaţi de bradul pe care vreau să îl împodobesc conform tradiţiei. Câtă vreme – conştient sau nu – vă jucaţi cu animale castrate, aveţi curele de piele, cercei de lemn – nu vă mai luaţi de cîrnaţul de porc şi bradul de Crăciun 🙂

PS. Acum fără glumă: intenţiile sunt frumoase. E bine să nu sacrifici animale şi să nu încurajezi exploatarea brazilor. Cinste celor care o fac!

Cinste şi celor care nu ucid paianjenii din casă.

Cinste şi celor care încearcă să ajute un bolnav sau un cerşător.

Cinste celor care protejează viaţa la toate nivelurile ei.

Cinste celor care au grijă de animalele lor castrate.

Până la urmă, cinste tuturor că vine Crăciunul! Însă vrem-nu vrem trebuie să recunoaştem: trăim în derută şi într-un fel sau altul încurajăm cel puţin un lucru rău în viaţă.

Pentru cineva un brad nu e totuna cu salată. Pentru altcineva un avort nu e luarea unei vieţi. Pentru alţii un animal castrat poate fi fericit. Fiecare cu deruta lui. Însă singurul lucru cert e că de la firul de iarbă la elefant – fiecare încearcă să crească, să înflorească şi să îşi depună sămânţa.
Şi fiecare se hrăneşte din viaţa celuilalt, fie el floră sau faună.

DSCF7001bradul meu de anul trecut 🙂

 

 

Anunțuri

PA PA PA PA ZO KE (Tο Aλφαβητάρι του Mοναχού)

Decembrie 15, 2012

Bild 056

Acum 9 ani. Postul Crăciunului.

Părintele Leontie mi-a dat o casetă, încă nu se purtau CDurile. A spus că o are de la Putna si că e acolo un imn al monahilor. Nu înţelegeam eu mare lucru, dar am luat caseta şi mi-am înregistrat-o. În postul ăla, parcă înnebunisem toţi cu caseta aia. Toţi ne-o înregistraserăm şi numai PA PA ZO KE aveam în cap.

O ascultam la maxim. Părintele Leontie o avea şi pe partitură, dar pentru mine, caseta conta. N-am fost eu vreo protopsaltă, aşa că nu-mi folosea partitura.

Părintele Veniamin asculta şi el doar PAPAZOKE.  Nu ştiu cum ascultau părinţii la mănăstire, dar mie, în casă, mi se scutura bradul de la PAPAZOKE, cum îi spuneam noi.

Anii au trecut. Caseta s-a sricat. Casetofonul nu mai merge. Părinţii au fost mutaţi la altă mănăstire. Eu mi-am schimbat duhovnicul. Pe Părintele Leontie nu l-am mai văzut de muuuuulţi ani. Însă eu am rămas în suflet cu amintirea acelui Crăciun. Ce curaţi eram, ce bucurii simple aveam!

Când am învăţat să umblu pe net, am tot încercat să găsesc un PAPAZOKE. Nici vorbă!

Am încercat să caut: imnul monahilor (ro şi gr), papazoke, ni pa zo ke di, tot ce îmi mai aminteam. Nici prin cap nu mi+a trecut să cautş ALFABETUL CĂLUGĂRULUI. Şi nu am reuşit. Iar omul, cum în timp îşi uită deprinderile vechi, se îndepărtează de bucuriile simple.

Am uitat de papazoke. Un timp. Alteori îmi aminteam. Dar am renuntat sa mai caut acul în carul cu fân.

Azi, la 9 ani distanţă, după ce am ascultat colinde de Ioan Bocşa, am vrut sa caut un Terirem. Şi văd la un moment dat: MONACHOS KAI TERIREM. Zic, ia să văd, dacă e vreun terirem de juma de oră. De la primul acord, am ştiut: PA PA PA PA ZO KE!

Bucuraţi-vă cu mine!!!!!


Personaje secundare

Decembrie 13, 2012

Uneori când citesc o carte sau văd un film, îmi cade în faldurile musculare ale inimii câte un personaj secundar, care, prin câteva apariţii, anulează personajul principal şi acţiunea de bază a textului.

În general sunt personaje demne de milă. Dar nu prin condiţia socială sau prin răutate, ci prin acceptarea destinului lor. Printr-o bunătate excesivă care nu se vrea nici răsplătită, nici luată în seamă. Personajele astea te fac să doreşti să rescrii romanul, iar acolo fie să-i răsplăteşti cu o clipă de bunătate, fie să îi răzbuni.

În Zăpada lui Pamuk a apărut un băiat care urma să îşi piardă un ochi.

În Audiţia lui Ryu Murakami e băiatul lui Aoyama.

În război şi pace e căpitanul Tuşin. Omul micuţ şi neînsemnat, care îşi pierde ambele braţe la un bombardament.

Am în minte pe cineva anume. Un omulean amărât. Pentru care nu se rescrie istoria, cartea, scenariul.

Fiecare dintre noi ar vrea, măcar o dată, pentru vreun necunoscut din stradă, să rescrie istoria.

Personajele astea sunt cele mai apropiate de smerenie, de sfinţenie, fără să o ştie.


prima cronică la sagarmatha

Decembrie 4, 2012

…de Dumitru Crudu. (Mă aşteptam ca prima cronică să apară în Md. 🙂 ) Conform legilor ateniene mai am câteva luni până voi deveni un chişinăuiean adevărat!

Prin poarta asta nimeni nu trece

Dumitru Crudu
Cheia de boltă a celei mai noi cărţi de poezii a lui Moni Stănilă Sagarmatha, apărută de curând la editura Tracus Arte, e chiar citatul din Apocalipsă, cu care se deschide volumul, în care se spune că „cei care vin din strâmtorarea cea mare şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului.” Sub semnul acestei trimiteri biblice se găseşte toată cartea, care, e compusă, de fapt, dintr-un singur poem amplu. Imaginea din citatul auroral este reluată şi în ultimul text în care sacrificiul e asumat chiar de către povestitor: „mercenarii lui / şi-au împlântat cuţitele negre în inima mea// toţi ai mei au plâns cu strigăt mare/ şi şi-au mânjit sângele meu pe haine”.  Între motto-ul biblic de la începutul cărţii şi ultimul text se întinde ca un curcubeu, dacă ar fi să vorbes cu imaginile autoarei, restul textelor din această carte a războiului. Tonul poemului e unul războinic: „din lanţurile de la biciclete facem bice/ şi pocnim aerul”.  Predomină verbele („ vă pun”,  „lustruim”, „am legat”, „m-am născut” ) şi enumerările. Acţiunea e alertă, furioasă, dinamică, atât de dinamică încât „ proprietariii de drept ai templului maiaş/ ne respiră în ceafă aproape/ tot mai aproape de noi şi de morţii lor”. Războiul e în toi. Până şi „Moş Crăciun…împrăştie bombe prin hornuri”. Despre ce fel de război ar fi vorba? Şi cine ia parte la acest război? La un tur de orizont, se pare că e un război al celor năpăstuiţi şi învinşi contra „graşilor pământului”, cum sunt undeva caracterizaţi de către autoare. Soldaţii care mărşăluiesc pe paginile acestei cărţi sunt soldaţii apocalipsei. Ei vin să le aducă frigul, bunăoară, „reeducatorilor de la Piteşti”. Iar de partea lor e şi faimosul portar al Stelei:„Doar / Helmut Duckadam va fi acolo/ va scuipa  în mănuşi cu patimă/ şi va spune/ prin poarta asta nimeni nu trece”. Una dintre constatările pe care nu poţi să nu le faci citind cartea e că cel care povesteşte e un eu colectiv. Noi, deţinuţii de la Jilava sau de la Piteşti („suficient de uşoare încât gleznele noastre distruse/ la Piteşti”) , deţinuţii din închisorile comuniste, deportaţii în Siberia, cei care au murit de foame în 1947 în Antoneşti, dar şi creştinii de azi ( „paşapoartele cu cip le adunăm în pungi mari/ umflate cu aer călduţ, / şi le dăm drumul pe apă”) sunt cei care vorbesc în această carte care văzut. Pentru că „lumea s-a împărţit în două tabere”, autoarea îi invită şi pe cititori să se implice în acest război şi să completeze cele două pagini albe din carte cu numele morţilor lor, „care au mers până la capăt”. În acest război nu există spectatori. Toţi luptă, fie de o parte a baricadei, fie de alta.
Marile realizări ale acestei cărţi ar trebui să le căutăm în domeniul imaginarului. Or, imaginarul din această carte este diferit de imaginarul din poezia mizerabilistă sau minimalistă, în parte pentru că-şi extrage seva din întâlnirea dintre corporalitate, istorie şi religiozitate, în parte deoarece este foarte teatral şi în parte fiindcă funcţionează ca şi un contrapunct în raport cu restul poemului. În multe dintre textele din acest volum corpul este raportat atât la istorie, cât şi sau în primul rând la sacralitate. Până şi sexul este văzut tot dintr-un unghi creştin. Dar nu pentru a fi reprobat sau pentru a fi pus la index. Dimpotrivă chiar, pentru a fi reconsiderat. Oricât ar părea de şocant pentru unii, sexualitatea din poezia lui Moni Stănilă este sacralizată, aşa cum se întâmplă şi în versul „uterul propriu subţire ca o coajă de ou”, în care ni se vorbeşte despre fragilitatea naşterii, dar şi despre natura religioasă a acesteia. Nu întâmplător personajul acestor poeme  poate să aleagă singur şi încă „ din pântece/ lumea şi timpul în care urma să vină”. Asemănarea oamenilor cu nişte „caise mici şi sălbatice” se justifică tot dintr-o perspectivă creştină, vieţile lor fiind nişte fructe coapte pentru urmaşi sau pentru o altă lume.
Imaginile din acest poem sunt spectaculoase, fe că sunt olfactive („înainte să se sărute/ tinerii se miroseau”), auditive („sunetul frunzelor de porumb care se ating vara/ pe câmpuri/suntem noi”), tactile („tigri graşi se rotesc încet pe coapse”) sau vizionare („aşteptând moartea  cum ai mei aşteaptă să plouă/  să răsară cartofii” sau „Pâinea o înconjurăm cu sârmă”) şi seamănă cu nişte ferestre lăsate deschise, funcţionând ca un contrapunct faţă de tonul patetic din alte fragmente.
Una peste alta, dacă ar fi să caut un calificativ pentru a caracteriza acest volum, i-aş zice că e emoţia. Sau, altfel spus, cartea lui Moni Stănilă este pur şi simplu tulburătoare.”