dl. din Anglia

Octombrie 31, 2011

sâmbătă la atelierul de proză Vlad Ioviță, Radu Vancu a dat următoarea temă: după un început din Dumitru Crudu (Oameni din Chișinău), să vorbim de fericire și nefericire. Mie mi-a ieșit asta:

,, Pentru a-l întâlni pe dl. din Anglia, încă de pe la șase și jumătate, am ieșit în fața restaurantului cu un ștergar alb spânzurându-mi pe brațul stâng.,,

După cum înțelesesem de la directoarea mea, ștergarul ăsta ar fi trebuit să fie suficient ca el să mă recunoască. Bucuriile sunt mici, oamenii mărunți – spunea directoarea ori de câte ori i se părea că e liniște în jur.

Pentru mine, un tânăr plin de coșuri și speranțe, dl. din Anglia avea să fie duhul din lampa lui Aladin. El urma să aducă cu sine lumina! Și gândul ăsta mă încolăcea ca un ștergar scos din apă fiartă. Pentru că pe malul mării noastre, lângă restaurantul Steluța, fiecare tânăr sub 13 ani nu putea visa la altceva decât la ziua în care îl va căuta dl. din Anglia.

Cei care plecau cu el nu se mai întorceau. Și nici nu aveau de ce. Fiindcă dl. din Anglia era frumos. Avea părul blond și ochelari. Niște ochelari atât de frumoși. Iar gesturile lui erau așa de elegante. Mai ales că nu avea nici un coș. Frumusețea lui era unică deoarece doar el avea puterea de a ne smulge dintre alge și de-a ne duce în palatul luxos de la marginea orașului, pe care scria cu neoane roz: Anglia.

El venea în școala noastră doar o dată pe an. La ora de gimnastică. O lună mai târziu, directoarea îl chema pe vreunul din clasă, uneori și fete, și îl trimitea, cu un ștergar pe brațul stâng, în fața restaurantului Steluța. Noi urmăream de la distanță. Uneori treceau zile sau săptămâni fără ca dl. din Anglia să apară. Colegul ales stătea nemișcat de la răsărit până la apus. Apoi pleca acasă în hohote de plâns.

Noi, roși de invidie, jubilam. Deși ne dădeam seama că la un moment dat el va veni și toată mizeria colegului nostru se va transforma în ambrozie.

Când directoarea chema la sine vreun coleg, inima mea îngheța. Apoi exploda lovindu-mi coastele: BUM!

Eu nu știu nimic despre alt oraș.  Aici, pe malul mării noastre, nici un copil nu are părinți. Directoarea spune că venim din Eprubetă. Noi am căutat toate inscripțiile din oraș, dar Eprubeta n-am aflat-o. În afară de Steluța și de Anglia, aici nimic nu are nume. Pe noi ne recunosc după numere și ștergare. Numărul meu e 5.

Și eu sunt acum atât de fericit pe cât de nefericit am fost când l-au chemat pe 4. Mi se părea nedrept. Voiam și eu cât mai curând în Anglia. Poate Eprubeta se află acolo.

Iar înaintea lui 4 l-au chemat pe 3. Și atunci am suferit enorm. Am plâns câteva nopți în dormitorul comun. Din nas îmi ieșeau muci care se întindeau pe față și pe pernă, fiindcă nu voiam să afle ceilalți că plâng. Așa că nici nu îi inspiram brusc, nici nu foloseam batista.

Suferința mea era așa de adâncă! Noi, copiii, simțim toate altfel.

Zilele mergeam și intram în mare lăsând meduzele să își fixeze ventuzele pe buzele mele. Durerea era singura ieșire din suferință. Pedepsirea trupului pentru triumful sufletului.

Dar acum iată! Eu, numărul 5, cu ștergar alb pe brațul stâng, stau în față la Steluța cu toate pânzele ridicate spre Anglia. Unde cei care se duc nu se mai întorc. Fiindcă acolo e bine, acolo e Eprubeta, e lumina. Acolo fericirea e atât de mare încât numerele dinaintea mea nu s-au mai întors. Iar lumina din Anglia coboară violetă din neoanele roz peste oasele albe din jurul zidului.

Doamne, cum ar fi să moară omul cu inundația asta de încredere și bine până în vârful unghiilor.

Iar dacă dl. din Anglia nu va veni nici azi, nu voi plânge. Voi avea răbdare. Fiindcă de acum am fost ales, iar fericirea mea e deja deplină.


munţi în timişoara

Octombrie 19, 2011

În Timişoara sunt mai mulţi munţi.

Eu vă prezint doar doi:

Silviu Oravitzan şi Şerban Foarţă.

Şi cîteva lucrări de Silviu Oravitzan:

credit foto: Moni Stănilă

(postare dedicată Ionelei Piroi)


amintiri cu locuri dragi, pentru oameni dragi

Octombrie 11, 2011

Sunt lucruri despre care îţi aminteşti toată viaţa. Lucruri, locuri şi oameni.

Pentru mine un astfel de loc e mănăstirea de la Româneşti, dar aşa cum era atunci cînd mergeam duminică de duminică cu tanti Bălu, cu Adina, cu Tania.

Cînd stareţi erau: mai întîi părintele Lucian Mic (PS Lucian al Caransebeşului), apoi părintele Constantin Timiş, iar la urmă părintele Paisie Sadici.

Oamenii s-au schimbat, icoanele s-au schimbat, chiar şi locul s-a schimbat.

Româneştiul de atunci, Româneştiul de altădată, va rămîne doar în sufletul meu şi în sufletul celor care veneau atunci la slujbe. Duminica, de Paşti, de Crăciun, şi chiar de Revelion.

Păcate am şi acum, aveam şi atunci. Greşeli vom face întotdeauna. Dar ceva curat rămîne peste toate.

Pentru toţi cei care s-au numit cîndva româneşteni, dedic acest filmuleţ:

Întâmplător am făcut acest filmuleţ. Cînd l-am făcut, nu bănuiam că va fi ultimul crăciun acolo cu obştea veche.

si bonus:


vineri la republica

Octombrie 10, 2011

afis de alexandru vakulovski

 


atenţie, vin!

Octombrie 7, 2011

dar nu la voi 🙂

eu prima dată în viaţă particip la facerea vinului 🙂


un blog nou

Octombrie 5, 2011

Pentru cei care o ştiu pe Ligia Seculici, sau sunt interesaţi de sculptură, o pot găsi acum pe internet:

aici

Ligia a terminat Liceul de Arte plastice la Arad,

la timişoara

facultatea – lucrarea de licenţă Clonarea coastei lui Adam – materialul de bază: lutul

masterul – lucrarea Vestigii o puteţi vedea pe blog: ceramică

şi doctoratul – Sculptura monumentală în pământ.

Mai jos, o lucrare mai nouă din lemne de la Baloşeşti

a expus în România, Ungaria, Germania, Austria.