La un moment dat a trebuit să fac un interviu despre sinucidere. L-am făcut cu duhovnicul meu. L-am convins cu greu, așa că nu îi voi da numele. Ci doar textul. Care mi se pare folositor. Poate cuiva îi va fi spre întărire:
***
„Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica şi Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.” (I Corinteni 3; 16-17)
***
Care este pozitia Bisericii față de sinucigași?
Dacă o luăm canonic poziția Bisericii este limpede și fără echivoc. Încă din perioada sinoadelor, Sfântul Timotei al Alexandriei interzice orice formă de slujire pentru cei care și-au luat singuri viața. Și aceasta a fost o atitudine consecventă în timp. La început foarte condensată, apoi s-a detaliat. Sunt destule canoane care au reluat tema asta. Foarte multe canoane bizantine au reluat forma asta care se regăsește și în pravilele noastre, de exemplu în pravila de la Govora, care interzicea preotului să participe în vreun fel la înmormântarea celui ce s-a sinucis, să nu îl primească în biserică și să nu îl pomenească ulterior în slujbele bisericii.
Nu pare foarte dură această atitudine?
E foarte greu de găsit un cuvânt… În primul rând un astfel de act e definitiv, e irevocabil, nu se mai poate reveni asupra deciziei o dată ce este dusă la capăt. Prin actul acesta omul se poziționează ca adversar al lui Dumnezeu. Viața e calea omului către veșnicie, cale rânduită de Dumnezeu în aşa fel încât la sfârșitul ei omul să ajungă la mântuire; întrerupând-o într-un alt moment decât cel rânduit, practic i se refuză lui Dumnezeu să își exercite pronia (grija). Adică nu are cum să lucreze mântuirea ta. Un exemplu din alt domeniu, care se folosește de multe ori, e viața intrauterină. Acolo, de la forme elementare, fătul îşi dezvoltă în timp nişte mijloace pentru a se putea descurca în lumea aceasta. Dacă undeva pe parcursul devenirii lui se intervine, el rămâne un avorton. Ca fătul să poată supravieţui e necesar să parcurgă o anumită perioadă, adică de la primele clipe până în a noua lună. Deci cel care îşi întrerupe viaţa devine un fel de avorton.
Cele nouă luni din viaţa intrauterină sunt echivalente cu viaţa pe pământ atât cât a rânduit-o Dumnezeu, indiferent că vorbim de zece sau de optzeci de ani?
Tocmai. Alegând eu singur când să ies din viaţa asta nu am cum să ştiu dacă mi-am dezvoltat cele necesare pentru veşnicie. Nu ştim noi lucrările lui Dumnezeu şi nu putem să le analizăm, dar El caută tot timpul, pe tot parcursul vieţii, să găsească modalităţi prin care să îi ofere omului şansa să se mântuiască. El ne lasă în anumite probleme, anumite încercări, anumite stări, care s-ar putea să ne întoarcă spre mântuire. Nu ştim când se întâmplă; la început, la sfârşit, la mijlocul vieţii… Habar n-avem de lucrurile astea. Şi de aceea trebuie să avem răbdare cu noi înşine şi să avem răbdare cu lucrarea lui Dumnezeu, care va veni negreşit într-un moment al existenţei noastre. Dumnezeu va face în aşa fel ca prin asumarea şi trăirea acestor încercări să reuşim să ne mântuim. Neavând răbdare se ajunge la situaţia despre care vorbim. De fapt, din capul locului, ar trebui să vedem care sunt cauzele care duc la sinucidere. Şi exclud din start genul ăsta de analiză, văzut printr-un determinism social, cultural sau psihosomatic. Principala cauză a stării acesteia de nebunie la care ajunge omul sunt duhurile întunecate. Putem, aşa, dacă vrem cu orice preţ, să analizăm diferitele efecte ale atacurilor acestora asupra omului, dar cauza în sine, cauza reală, este ura dintru început a diavolului împotriva omului. Din păcate, astăzi încercăm să găsim fel şi fel de justificări pentru sinucidere, şi vedem aşa diferite cauze, cum ar fi un destin implacabil al omului, nu ştiu ce schimbări bio-chimice din interiorul fiinţei umane care ar cauza cumva, care ar duce la sinucidere. Din păcate lumea asta uită un lucru important şi esenţial: că are un vrăjmaş dintotdeauna. Şi atunci dacă spunem şi clarificăm din start lucrurile, înţelegem că rezistenţa faţă de tentaţia asta a sinuciderii e de fapt un război împotriva duhurilor necurate. Deci ca să revin, Biserica este categorică în ceea ce priveşte sinuciderea, fiindcă prin acest act omul întrerupe lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Într-un fel se leapădă de Dumnezeu, aşa e şi încadrată în Teologia Morală ca păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care, după cuvintele Mântuitorului nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
Intră în păcatele apostaziei (lepădarea de Hristos)?
Da, e o lepădare de Hristos, dacă Îl înţelegem pe Hristos ca şi cale, ca şi adevăr, ca şi viaţă – cum scrie în Evanghelii – cei care se sinucid se leapădă de viaţă şi de adevăr. Şi spun toate acestea ca să înţelegem că nu putem privi canoanele Bisericii doar dintr-o perspectivă juridică.
Deci nu sunt nişte canoane rigide şi superficiale?
Biserica se mişcă în nişte limite. Poate părea ciudat, dar aşa am înţeles eu din învăţăturile părinţilor. Biserica are nişte limite trasate de Însuşi Iisus Hristos, capul Bisericii, limite date pentru cei care o formează. Adică Biserica intervine, se roagă şi mijloceşte, pentru cei care o formează. În momentul în care cineva alege să se lepede, să se rupă de Biserică, ea respectă acea decizie şi se opreşte. Adică dacă tu alegi să ieşi în afara ei, eu ca preot nu te pot urma. Eu te pot însoţi doar cu compasiunea, însă cu rugăciunea nu mai pot fiindcă nu îmi este îngăduit lucrul acesta.
Deci practic nu Biserica este cea care condamnă sinucigaşii, ci ei intră într-o zonă în care Biserica nu îi poate urma.
Sigur! Biserica nu poate pătrunde în acea zonă în care sinucigaşul a intrat printr-o decizie liber asumată. Poate părea cinic, ceva în genul: nu mă interesează, ai ales să pleci, pe mine nu mă priveşte, însă nu e aşa. Milă putem şi trebuie să avem pentru cei ce ajung în asemenea situaţii, dar mai mult de atât nu putem face. Deşi există o anumită iconomie, opusă acriviei, am întâlnit-o la părinţii de la Optina, sfinţii Leonid şi Ambrozie, spuneau că rugăciunea Bisericii nu este îngăduită, dar omul apropiat de sinucigaş se poate ruga, şi dădeau o formă de rugăciune. Citez din memorie şi aproximativ: Doamne caută cu milă spre sufletul celui în cauză, iartă-mi îndrăzneala şi nu-mi socoti păcatul dacă greşesc prin această rugăminte, ci în veci facă-se voia Ta. Cam asta era rugăciunea. Adică nu poţi să faci slujba înmormântări pentru un sinucigaş şi să spui: cu sfinţii odihneşte Hristoase şi sufletul adormitului robului Tău… despre un om care s-a rupt şi a părăsit calea aceasta către sfinţenie. Iarăşi, nu poţi cânta, cum scrie în cântările înmormântării: întru Tine nădejdea şi-a pus…, când tocmai sfârşitul lui e o dovadă a lipsei de nădejde. Dar revenind la dovada dragostei pe care părinţii de la Optina o arată faţă de sufletele celor ieşiţi în acest chip din viaţă, noi putem să spunem în forma cea mai simplă: nu ai voie să te rogi, însă starea de milă şi de suferinţă pe care o simţi pentru un astfel de suflet nu o poţi opri.
Iisus spunea că mai mare dragoaste ca aceasta nu este ca cineva să îşi pună viaţa pentru prietenul său. Nu este o dragoste să ne rugăm pentru sinucigaşi?
Totuşi riscăm, deşi n-aş zice că e nesăbuinţă. Îmi amintesc iarăşi de un exemplu, cred că Sfântul Eustatie, de la mănăstirile din Olimpul Bitiniei, despre care se zicea că a întâlnit odată pe cale un om gârbovit ce târâia o funie după el. Şi Sfântul îl întreabă ce e cu el, ce i s-a întâmplat, iar omul acela spune că a făcut o grozăvie de nedescris, un păcat ce nu se poate spune în cuvinte şi că el nu mai poate să îşi trăiască viaţa având în spate genul ăsta de povară. Şi Sfântul Eustatie face un gest, pe care mi-aş dori să îl am în minte toată viaţa, ia mâna acelui om şi o pune pe umărul său spunând: „Frate, păcatele tale despre care spui le iau asupra mea şi eu voi răspunde la judecată pentru ele”. Dragostea sfinţilor merge şi în iad, poate ajunge şi acolo, poate însoţi chiar şi sufletul osândit al unui sinucigaş. Bine, nu suntem noi la măsura aia. Dar întrucâtva putem rezuma că există speranţă şi pentru ei. Zicea Sfântul Paisie Aghioritul că prea uşor punem sentinţe şi spunem că un suflet e damnat pentru că a ales o cale neconformă orânduirilor bisericeşti, pentru că – spunea el – Dumnezeu lucrează chiar şi în ultima clipă. Ultimul gând, ultima trăire îi poate fi mântuitoare unui om, fiindcă moartea nu e instantanee, de obicei există câteva clipe de agonie, şi acel răgaz poate fi folosit de Dumnezeu pentru a salva omul. Pe de altă parte unii părinţi spun că sufletul, chiar şi după ce a ieşit din trup, este prins între cele două existenţe, cea de aici şi cea de dincolo, iar în acel loc fiind, retrăieşte cumva viaţa. Şi atunci revăzând anumite situaţii din viaţa ta, poate măcar atunci, în ultima clipă, vei înţelege unde ai greşit. Aşa încât nădejde şi speranţă trebuie să avem. Însă noi trebuie să facem ceea ce este rânduit. Nu este bună nici o extremă: nici să considerăm condamnat sufletul unui om, nici să trăim cu convingerea că toţi ne vom mântui. Uite, mai spunea cineva că dacă vrem să mijlocim pentru sufletul unui om care a ieşit astfel din viaţă, să facem tot posibilul să ne mântuim noi înşine şi atunci fiind la tronul lui Dumnezeu, putem şi să vedem ce s-a întâmplat cu sufletul în cauză, putem şi să mijlocim pentru el în mod direct. De multe ori, teoretizând pre mult, scăpăm din vedere care este scopul vieţii noastre.
Ce îl poate determina pe om să se sinucidă?
Mă gândesc că, în mod paradoxal, drumul unui om care îl caută pe Dumnezeu şi drumul unui om care e tentat să îşi pună capăt zilelor merg, e unul comun, până într-un anumit punct ei merg împreună. Şi unul şi altul ajung la un fel de disperare văzând atâta nedreptate şi atâta răutate; meschinăria care e în lumea asta. Şi culmea, toate sunt îmbrăcate cu atâta sclipici, încât îţi vine rău, te saturi; pentru ce, ce se întâmplă, cum ar mai putea evolua lucrurile de acuma încolo? Pe de altă parte, te opreşti asupra ta şi iarăşi vezi nestatornicie, vezi mizerie, vezi inconsecvenţă, ticăloşie de multe ori, şi ajungi la un soi de lehamite şi faţă de tine şi faţă de existenţa asta şi nu mai ştii ce să faci altceva decât să strigi din toată fiinţa ta: „Doamne, scapă-mă!”, iar cel care ajunge în pragul sinuciderii tot la fel trăieşte, înţelege cumva absurdul existenţei ăsteia, însă din păcate nu are perspectiva asta de a privi existenţa prin prisma veşniciei. Şi atunci neavând toate datele, ajunge la aceeaşi disperare însă strigătul din păcate e altul: nu zice „Doamne, scapă-mă”, ci zice „moarte, scapă-mă”, într-un fel aici este nebunia stării ăsteia. Ajungi la anumite stări care ţi se par de netrăit, te gândeşti că de aici nu mai poţi merge, nu mai ai cum să continui existenţa, e atâta de absurd, ajungi să te simţi atât de sătul de existenţă, de tine însuţi încât nu mai ai ce să faci. Realmente cred că ajungi să experimentezi în viaţa ta de aici realitatea iadului, şi atunci vrei să scapi. Problema şi amăgirea şi nebunia e că încerci să scapi de iad intrând în el. E o stare de moment pe care tu, prin gestul pe care îl faci, o înveşniceşti. Asta e cumplit. E ca şi cum ajungem pe buza prăpastiei, iar unul găseşte calea de a se ridica spre cer strigând spre Dumnezeu, iar altul se aruncă în abis. E foarte multă tristeţe cred, multă tristeţe în lumea asta, lăsată în urmă de sufletele astea chinuite. E foarte complicat.
Dacă acceptăm aceste stări cumplite de deznădejde despre care vorbiţi, mă gândesc că există şi oameni care reacţionează în urma unor impulsuri de moment. Adică o dezamăgire din partea cuiva apropiat, iubit, părinte, fiu… Au fost cazuri şi în Moldova şi în România de copii care s-au sinucis fiindcă au părinţii plecaţi peste hotare…
Nu putem spune că există sinucideri grave şi sinucideri soft, indiferent de ceea ce le declanşează, necazurile respective duc la aceeaşi stare, o stare în care nu te mai poţi controla, nu mai poţi lua decizii, nu te mai poţi gândi. Cred că la asta se referă expresia: „îţi stă mintea în loc”. Indiferent că e o poveste de dragoste cu un final nefericit, că e un moment de tristeţe, că sunt momente de frică, poate – la un moment dat – să apară perspectiva asta înşelătoare că moartea e ultima salvare. Adică aşa ca în misiunile soldaţilor, dacă apare ceva ce nu mai pot suporta, am ca ultimă soluţie sinuciderea. E foarte riscant să acceptăm gândul ăsta.
Dar în cazuri clinice grave mai putem vorbi de liberă alegere?
Sunt cazuri şi cazuri. Un om care, în urma unor probleme psihice grave, se aruncă pe fereastră convins că poate zbura şi el dă din mâini crezând că are aripi, nu ia în calcul sinuciderea, ci e convins că o să zboare, însă în cele mai multe cazuri e un act conştient, înţeles, asumat, care duce în cele din urmă la nebunie.
În cazul în care omul a fost inconştient, Biserica face rugăciuni?
Nu există o practică uniformizată. În caz de boală psihică se poate merge la groapă, se poate cânta Trisaghionul, se citeşte Tatăl nostru şi se spun un cuvânt. Sfântul Ioan Maximovici le spunea preoţilor aflaţi în ascultarea sa că dacă există dovezi clare că omul a fost bolnav psihic, atunci – cu înştiinţarea ierarhului – se poate face o slujbă de înmormântare. Iar apoi, mai sunt situaţii în care se face înmormântarea unor persoane foarte bine situate, sus-puse, şi atunci se găseşte cine să facă înmormântarea, însă e un gest inutil.
În morala ortodoxă se vorbeşte şi de sinuciderea spirituală, cu referire la oamenii care îl resping pe Dumnezeu. Însă în cazul lor poate exista speranţa că într-o zi se vor întoarce la Dumnezeu.
Dacă îl refuzi pe Dumnezeu până la moarte, e acelaşi lucru. Iar apoi există şi sinucidere trupească, diferită de înţelesul primar al acestui gest. Abuzul de trup este tot o formă de sinucidere, însă şi în acest caz există şansa ca într-un anumit moment să te salvezi, să te opreşti. Dacă vedem viaţa ca un război, sinucigaşii sunt un fel de dezertori. Fug înainte de bătălia finală.
Credeţi că cine a încercat o dată să se sinucidă, va încerca şi a doua oară?
Aşa se spune, că odată intrat pe acest făgaş nu mai există cale de întoarcere. Decât prin Dumnezeu. Inclusiv când vezi că ai scăpat prima dată, poţi înţelege lucrarea lui Dumnezeu cu tine şi să îţi revii.
Cei care îşi planifică momentul morţii nu o fac din vanitate?
Înţelegi că viaţa ta se va termina odată. Ţi-e greu să accepţi şi atunci te gândeşti că dacă tot se va sfârşi să stabileşti tu când şi cum. Să fii tu stăpânul, păpuşarul; să tragi tu sforile. Dar e foarte trist fiindcă într-un fel te laşi pradă tocmai lumii de care încerci să scapi. Până la urmă sinuciderea e o formă de răzvrătire. Însă adevărata formă de rebeliune care înţelege absurdul lumii ăsteia şi care acceptă şi gândul morţii, adevăratul rebel e călugărul. Care vede viaţa asta, îi vede lipsa de rost, şi o sfidează respingând lumea şi controlându-şi existenţa, însă o face autentic şi conform voii lui Dumnezeu. Ei chiar biruiesc lumea. E o formă de a refuza lumea, de a trăi şi cu gândul morţii, dar de a ajunge în final la mântuire. Îmi amintesc că părintele Steinhardt dădea trei forme de suprevieţuire într-un regim totalitar, iar una dintre ele era a lui Churchill. Germanii erau deasupra Londrei, iar el consemna în jurnal că realizezază distrugerea unui imperiu, dar totuşi el simte o poftă nebună de luptă, de viaţă. Adică e o formă de rezistenţă: vezi că totul se prăbuşeşte în jurul tău, iar tu lupţi cu şi mai mare îndârjire. Ciudat că omul încearcă să învingă moartea cu moartea. Hristos a făcut lucrul ăsta, dar a fost singurul. Noi nu putem face asta, noi nu avem puterea de-a ne lua înapoi viaţa.
Cum aţi reacţiona dacă ar veni la dvs un om cu gânduri de acest fel?
L-aş trimite la altcineva, iar dacă n-aş avea de ales… nu ştiu. Eşti cu sabia deasupra capului. E foarte greu. Omul respectiv se agaţă de cuvântul tău. Cum poţi în câteva clipe să îl faci să realizeze că Dumnezeu îl iubeşte? E vorba de suferinţă. Şi cât de fals sună în gura mea, în gura oricărui om, învăţăturile despre suferinţă… Toată viaţa mi-a fost frică de durere. Noi toţi vrem să trăim bine şi să murim uşor.
Credeţi că dragostea, cea mai instinctivă, nu mă refer neapărat la cea creştină, ci la dragostea copiilor pentru părinţi, a părinţilor pentru copii, a soţilor unul pentru altul, poate salva pe cineva de la sinucidere?
Aşa ar trebui, iubirea pentru toţi ai mei să mă ţină în viaţă.
Şi atunci nu e cumva prima cauză a sinuciderii lipsa iubirii?
Cauza rămâne aşa cum am spus de la început: ura diavolului faţă de om. El se foloseşte de lipsa de iubire, dar nu o transformă în principala cauză.
Ce aţi putea să ne spuneţi acum la final? Cum am putea încheia mai luminos acest interviu?
Cred că în încheiere cel mai potrivit e cuvântul Sfântului Siluan: „Ţine mintea în iad, dar nu deznădăjdui.” Vedem că suntem răi, că merităm iadul, că tot ceea ce e fără Dumnezeu nu are sens, însă cu tot absurdul din jur, să nu deznădăjduim, să avem încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, să luptăm până la capăt.
Publicat de moni stanila 
dogMatista 