Ora de religie

1. Ora de religie a devenit opțională sau facultativă?

2. Ce s-a schimbat?

Am predat religie între anii 2004-2008. Cred și astăzi că am avut o relație foarte bună cu elevii mei. Cred că nu i-am traumatizat.

Ani de zile am urmărit lupta împotriva orei de religie fără să o înțeleg. Toată lumea știe că puteai și înainte să retragi copiii de la oră.

Mi s-a întâmplat doar la Jimbolia, unde erau multe confesiuni și câtiva tineri care se declarau atei. Am fost informată, am acceptat situația. Cei de alte confesiuni au spus că voi primi notele de la biserica lor la sfârșitul semestrului. Nu mă laud, fiindcă în lista mea de FB sunt mulți din foștii elevi. După câteva săptamâni am fost rugată să îi las să asiste la clasă. Le-am dat voie, cu bucurie, desigur. După două luni mi-au cerut să îi evaluez eu.

Am pus doar întrebări din Biblie neoprotestanților, din istorie declaraților atei, din doctrina ortodoxă ortodocșilor.

Nu am cerut să învețe „pe de rost” decât Tatăl nostru și cele 10 porunci. Nu am folosit caietele, nu am dictat în vreun caiet de religie mai mult de 5 rânduri (la clase mari), o dată pe lună. Am avut discuții, întrebări, activități.

Am văzut manuale slabe și la alte materii. Aveam o colegă la Jimbolia care dădea 4 la desen, fără ca cineva să ceară scoaterea desenului din școli, ci doar a respectivei colege.

Am avut trupa de teatru Mâșkin, formată de mine, cu elevii mei de la Religie, care a convins-o pe Roxana să citească Idiotul. Am luat locul întâi pe județ.

La clasa a 12-a am fost cu poezie tânără contemporană la clasă (Claudiu Komartin, Dan Sociu, V.Leac ș.a.) ca să vedem dacă există vreo raportare la divinitate în poezia actuală.

Și nu, nu am fost o profesoară exceptională, tot la Jimbolia înaintea mea predase religie Mihai Roman. A fost o adaptare grea, după un profesor iubit de elevi, deștept și pregătit.

Recunosc că mulți profesori de religie nu aveau suficientă pregătire sau charismă. Dar oare la celelalte materii toți sunt charismatici și bine pregătiti?

 

Mie îmi pare rău după ora de religie. Nu s-au schimbat multe. Înainte faceai cerere că nu vrei la religie, acum faci o cerere că vrei.

Problema e în familiile dezbinate. Cred că ora asta era utilă pentru copiii cu părinții plecați. Cred că ei nu vor pune cerere de participare. Cred că în acest moment presiunea pe profesorii de religie va fi pusă de directori, nu de copii.

îmi pare rău!

Preşedinte ortodox

 

Acest text va rezuma părerile şi argumentele mele vizavi de implicarea Bisericii Ortodoxe în campania electorală.

Să încep cu dezamăgirea mea sau a altora, e pierdere de spaţiu, pentru că aş spune o evidenţă şi atât. Nu voi veni cu un discurs înflăcărat ci doar cu o punctare esenţială, spun eu.

Biserica lui Hristos, care cheamă la iubire şi unitate, a creat premizele unei dezbinări colosale. Pornind de la ideea vehiculată în predici: vrem un conducător ortodox şi român, au dat startul la:

1. Neacceptarea celor de alte confesiuni creştine (România tuturor românilor care vrea preşedinte ortodox, unde îi situează pe cei de alte confesiuni?)
2. Reproşuri şi acuze între ortodocşii care vor ce li se spune în predică şi cei care vor ce le dictează conştiiţa
3. Atacurile celor care nu au definită credinţa împotriva credincioşilor ortodocşi
4. O nouă şi vehementă blamare a preoţilor

De ce un preşedinte ortodox? Ar susţine concepţiile BOR? Nu! Să ne amintim:

1. Am văzut în 25 de ani o grămadă de legi pe care creştinii nu le vor
2. S-a discutat, sub preşedinţi ortodocşi, în numărate rânduri: scoaterea religiei din şcoli, scoaterea icoanelor din locuri publice ş.a.
3. Am asistat întotdeauna la momentul în care, înainte de alegeri sau de hramurile care adunau mult potenţial electorat, aceşti conducători deveneau brusc creştini practicanţi, nu de puţine ori limitându-se accesul creştinilor în biserică tocmai din cauza politicienilor. Vă amintiţi, cred, intrarea la marile hramuri oficiate de Patriarh pe bază de invitaţie.

Să luăm un exemplu de conducere neortodoxă:

BOR are în Nurnberg, Germania, o catedrală mitropolitană frumoasă ridicată cu sprijinul financiar al primarului (neortodox), care la sfinţire, prin 2005 dacă nu mă înşel a avut un discurs extrem de simpatic: „Totdeauna am sperat ca Nurnbergul să ajungă metropolă, acum, datorită fraţilor noştri ortodocşi din România, avem Mitropolie. E ceva!”

Preşedintele ortodox:

Voi lua cel mai simplu şi sinistru exemplu: Vladimir Putin. Da, el, preşedintele ortodox al celui mai mare stat ortodox din lume, cel care de un an de zile comandă uciderea fraţilor ortodocşi din Ucraina, cel ai cărui oponeţi (jurnalişti sau actori) mor subit. Cel care minte că armata Rusiei a ajuns din greşeală în Ucraina. Şi tot cel care se plimbă cu icoane şi merge la toate slujbele bisericii de Paşti şi de Crăciun.

Eu nu spun că VP-ul nostru e VP-ul Rusiei, spun doar că un preşedinte botezat la ortodocşi nu îmi dă nici o garanţie.

Celor care ne reproşează că ne vindem credinţa fiindcă nu votăm un preşedinte ortodox (noi, care le reproşăm preoţilor că îşi vând credinţa pentru a susţine un candidat doar din interese strict materiale ne încadrăm în altă categorie) şi celor care consideră atât de important acest lucru vreau să le adresez câteva întrebări:

1. Când merg la medic să se trateze, nu acceptă ajutorul până nu se asigură că medicul e ortodox?
2. Nu au avut niciodată un director sau alt şef de altă confesiune decât ortodoxă?
3. Administrarea lumească e grija bisericii?
4. Să înţelegem că Biserica susţine administraţia, deci toate barurile de noapte şi tot ce se petrece în stradă?

Ar trebui să se implice Biserica în politică:

1. Fiecare preot are dreptul lui la vot, să îl folosească
2. Clerul, pe modelul sfinţilor ierarhi – celor ca Sfântul Ioan Gură de Aur, are datoria să amendeze, indiferent de conducere, eventuale prejudicii. Să refuze implementarea unor legi în cadrul bisericii. Să nu accepte la nivel eclezial (subliniez eclezial) modificări aduse de legea laică: cum ar fi acceptarea avortului etc.
3. Să fie alături de poporul creştin în momente de mare cumpănă, mai ales când sunt victime umane. Să zicem Revoluţia din 89. Vedeţi ce au făcut preoţii în Ucraina astă iarnă!
4. Să se ocupe de problemele sociale.
5. Dacă doresc o platformă de discuţie la nivel politic, să nu se ascundă după preoţii ei, să pună la punct una foarte bine pregătită formată din teologi laici.
6. La litrughie ni se spune „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”, nu poţi după ce spui asta la altar şi după ce te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos să vorbeşti despre un politician, pentru a cărui conduită morală tu nu ai nici o garanţie.

PSD-ului care a folosit icoane cu imaginea părintelui Arsenie Boca, cu menţiunea că folosoriea imaginii unui părinte care a fost închis sub comunişti mi se pare cu totul şi cu totul cutremurătoare indiferent de ce partid ar vrea să câştige voturi în numele unui martir:

1. Din puţinele mele cunoştinţe, părintele Arsenie Boca încă nu a fost canonizat. Aşa confirmă şi fotografia electorală, care evident nu e icoană, cu atât mai ciudată sfinţirea ei.
2. Trecerea numelui unui candidat pe o fotografie sfinţită vi se pare un pas bun pentru România?
3. După ce ai scris pe spatele icoanei/fotografiei: pentru mântuire, cum poţi scrie votaţi Victor Ponta? Oare el a murit pentru noi pe cruce? Oare mesajul real nu e: urmaţi-l pe Hristos?

Parafarea unei icoane cu inscripţia SFINŢIT este doar o practică penibilă comercială – nu doar în problema de faţă, pentru încurajarea cumpărătorului neavizat, deci nu prea mare ortodox. Fiindcă icoanele sfinţite nu se parafează, canonic vorbind.

Orice ortodox de bun simţ nu poate accepta acest lucru! Gândiţi-vă la părintele Arsenie, oameni buni, care a lăsat cu limbă de moarte să nu fie dezgropat. Fiindcă nu a vrut ca el să fie folosit în vreun fel, nici măcar pentru închinare. Mă cutremur de ani de zile la gândul că părintele nostru a ajuns o sursă de venit, acum şi de voturi? Ne va pedepsi Dumnezeu, cu siguranţă.

Credincioşilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

Iubiţi-vă unii pe alţii!

Preoţilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16; 33)

 

PS Nu cer prin acest articol votarea unui candidat sau altul. Nu! Cer apărarea Bisericii. Spun, aşa cum ar trebui să spună fiecare preot: votaţi, oameni buni, cu cine vreţi; oricum împărăţia noastră nu e din lumea aceasta!

 

 

Un popor schizoid. Sau de ce cred eu că în Moldova nu s-a păstrat așa-zisa și mult evocata identitate națională

Cum ar spune mămica: mi-e greu pe suflet.

Am peste trei ani de când sunt în Basarabia. Sunt mai bine de șase luni de când mi-am depus dosarul pentru cetățenie și nu am primit nici un răspuns. Îmi place în Chișinău. Am sentimentul de casă. Poate fiindcă am venit cu el. Am venit cu convingerea că eu și acești oameni suntem parte a aceluiași popor. Vlahi, urmași ai dacilor și romanilor. Că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș ne fac cinste și unora și altora.

Fac această introducere fiindcă trăiesc de o vreme o mare neputință de înțelegere. Știu, de la Apostolul Pavel, că în Hristos nu mai e nici scit, nici elin. Că în Hristos suntem frați și egali. Că în Duhul Sfânt există omenirea în general și nu națiuniile în special.

Cu toate astea în mintea mea nu se poate șterge istoria tristă și cumplită a țării noastre. Nu atâta vreme cât ortodoxia nu are un singur patriarhat ca Roma. Existența patriarhiilor, la plural, mă face să cred că opțiunea pentru o jurisdicție sau alta e posibilă.

Nu pot înțelege, cu toată cinstea cuvenită sfinților ruși, atașamentul moldovenilor (fiindcă de data asta nu pot spune basarabeni) de Patriarhia Rusă. Nu pot înțelege cum cei cărora le-au murit buneii în Siberia rămân lipiți de cei care le-au omorât buneii în Siberia. Nu pot. Nu pot înțelege cum un preot, care ar trebui să cunoască istoria Bisericii Universale și, eventual pe cea a Mitropoliei Moldovei, dacă nu pe cea a Bisericii Ortodoxe Române, începând cu 1386, continuând cu 1401, cu 1918, cu 1940, cum, mă întreb, un intelectual care cunoaște lucrurile de care vorbesc poate crede că trecerea moldovenilor sub jurisdicția Rusiei e ok. Cum un preot aflat sub această jurisdicție poate deschide o mănăstire cu hramul Ștefan cel Mare și Sfânt?

Să mă înțelegeți bine, nu vreau să condamn, nu arăt cu degetul. Pur și simplu mă doare și nu înțeleg.

Vulturul bicefal bizantin însemna că statul are două capuri, două puteri egale: biserica și împăratul. În acest context mi se pare că nu există o independență reală în Republica Moldova. Moldova a rămas subordonată rușilor. Prin unul din cele două capuri, prin biserică.

Și ca să înțelegeți mai bine ce mă împovărează cel mai tare: istoria a demonstrat că unul din factorii cu contribuție majoră în formarea poporului român, încă din primele secole, a fost unitatea de credință. Limba și biserica. Nici Ardealul nu s-ar fi păstrat românesc aproape un mileniu fără aceste două mari moșteniri ale neamului nostru: limba și unitatea de credință.

După aproape două secole de asuprire rusă, poporul din această parte a Prutului și-a păstrat limba, dar și-a pierdut unitatea de credință. Așa am putut asista la tristul moment din iarna aceasta în care în limba română au fost blestemați românii care țin sărbătorile după calendarul nou. De către oameni ai căror părinți și bunici au ținut calendarul nou din același an cu Patriarhia Română. Mitropolia Basarabiei – care nu a fost înființată, ci repusă în drepturi! a fost silită să accepte calendarul vechi ca să poată – nu activa, ci REACTIVA aici.

Că suntem una în Hristos e clar, dar la fel de clar e că Biserica are o structură ierarhică. Biserica nu e un câmp nivelat, fiindcă în casa Tatălui mai multe locașuri sunt! Iar de această structură ierarhică nu ține doar împărțirea în clerici și laici, ci și structurile administrative ale Bisericii Ortodoxe Universale. Cu patriarhiile și mitropoliile ei. Și datorită acestei structuri ierarhice, acceptate de toți ortodocșii, nu pot înțelege atașamentul basarabenilor de o patriarhie străină de istoria lor, de limba lor, de familia lor.

După trei ani printre basarabeni am ajuns să cred cu adevărat că singurii care și-au păstrat identitatea și conștiința națională sunt unioniștii. Însă și aici doar cei care se consideră români nu doar prin limbă, ci și prin credință. Am ajuns să cred, cu durere în suflet, că Basarabia e doar un vis trecut. Nu mai există Basarabia. Există Republica Moldova. Legată strâns prin unul din cele două capuri bizantine de maica Rusie. Se scrie împotriva Mitropoliei Basarabiei, iar eu cred că se scrie la comandă. Fiindcă vă spun cu toată sinceritatea: vila patriarhului român, pe care am văzut-o cu ochii mei, e mult mai mică decât cea a secretarului Mitropoliei Moldovei de aici, dintre Prut și Nistru.

Cred cu toată puterea că Ștefan cel Mare nu ar fi acceptat jurisdicția Rusiei. Și cred că și românii undeva în adâncul inimii lor înțeleg importanța Moldovei fie ea și cea din partea românească, fiindcă nu întâmplător mitropoliții Moldovei românești sunt primii candidați la scaunul patriarhal. Și mai cred, cu aceeași convingere, că orice preot care a studiat cu adevărat istoria bisericii și istoria acestui neam, își pune aceleași întrebări ca mine. Și mai cred că dacă Ungaria ar fi avut patriarhat ortodox, nu ar fi existat nici o șansă ca ortodocșii ardeleni să fi rămas sub jurisdicția ei.

Știu un caz concret, în care preotul unui sat din sudul Moldovei le-a spus enoriașilor că e dispus să treacă la Patriarhia Română și să țină calendarul nou. Iar sătenii au răspuns: NU! Îi cunosc pe unii dintre săteni și am convingerea că nu se cred români. Am convingerea că ar vota oricând comuniștii dacă li s-ar propune o mărire de leafă.

Ardelenilor li se promisese un trai mai bun când s-a făcut uniația în 1701. Li s-a promis egalitate în drepturi. Nobilii români erau acceptați în rândurile nobililor maghiari dacă renunțau la ortodoxie. Și acest lucru nu s-a întâmplat decât cu excepții. Vezi Iancu de Hunedoara. Cei mai mulți au refuzat. Banatul a ținut de biserica Serbiei doar câtă vreme nu a existat opțiunea de a se alipi de restul românilor. În Moldova nu e așa. În Moldova s-a renunțat cu ușurință. Cei care s-au opus, au murit in Siberia. Ceilalți au devenit atei, măcar în ochii lumii. Iar de la ateism au trecut direct sub jurisdicția Rusiei. Fiindcă ei nu știu nici dogmatica, nici istoria bisericii. În Moldova nu se învață despre Ștefan cel Mare. Așa mi-a spus o profesoară. O altă profesoară, de limba și literatura română, mi s-a plâns că e foarte greu să predai proză istorică la clasă fiindcă elevii nu pot înțelege contextul istoric din cauză că nu știu istoria.

Poate eu greșesc. Poate jurisdicția Rusiei e ok. Poate eu nu reușesc să îmi depășesc identitatea națională pentru unitatea credinței cu toți ortodocșii din lume. Poate că da. Poate e bine. Dar Basarabia nu mai există atâta vreme cât biserica e subordonată Rusiei. Și aici nu mai există loc de poate. Există Republica Moldova și biserica rusă din Republica Moldova.

Cred, așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, dacă nu mă înșel, că fiecare creștin se mântuiește în neamul său. Că după chipul Treimii, toată creația are unitate în diversitate. Și cred că unitatea e dată de Hristos, dar diversitatea e dată de biserica din care faci parte și de neamul în care te-ai născut.

Fără ironie spun: veșnică și sfântă pomenire Basarabiei, printre toți românii.

Întru mulți ani Republică Moldova.

Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, roagă-te pentru întreaga lume, ca să ne mântuim toți!

Mi-am spus acest of astăzi fiindcă e o zi de mare tristețe. Decapitarea unui sfânt. Și mi-am amintit fără să vreau de decapitarea poporului nostru.

MENȚIONEZ: Poate greșesc în ce privește jurisdicția Rusiei. Din punct de vedere creștin (ca român am dreptate). Poți fi creștin și rus, și chiar și arab. Și poate faptul că filtrez problema credinței prin filtrul unei națiuni nu e ok. Însă nu am scris acest text ca să condamn pe cineva. E o mărturie. Mărturia unui român din Chișinău.

Dumnezeu să mă lumineze dacă greșesc.

să stăm strâmb și să judecăm drept

Aseară căutam o chestie, nu spun ce ca să nu căutați și voi.

Am dat de un forum în care mai mulți „credincioși”, cu temeinice cunoștințe teologice, se înjurau, se amenințau și se blestemau în numele ierarhilor pe care îi apărau / acuzau.

Mi s-a făcut rău de-a dreptul. Nu sunt adepta marilor blândeţi, dar nici susţinătoarea buruienismului printre preoţi. Cu atât mai mult cu cât e vorba de Timişoara şi de ierarhii locului.

M-am gândit  în special la romanele cu limbaj licenţios din literatura română. Unele chiar pe raftul de familie. Şi mi-am amintit că atunci când citisem 157 de trepte spre iad sau salvaţi-mă la Roşia Montană în draft, i-am spus lui Sandu că e acolo o scenă cu un preot pe care nu aş publica-o în locul lui. Că e prea de tot. Exagerată. Că oamenii vor crede că are el un ghimpe cu popii. La care Sandu mi-a spus: „N-are cum să pară prea de tot fiindcă e o poveste adevărată, mi-a spus-o cineva care a fost acolo.”

Aseară, citind pe acel site, mi-am spus că Sandu are dreptate. Şi că a fost chiar blând.

M-am întristat, apoi – glumind – i-am spus: să ştii că încep să trag nădejde că ne vom mântui.

Niciodată nu am crezut că un creştin trebuie să zâmbească sec şi să înghită orice. Niciodată nu am spus că un creştin trebuie să se lase călcat în picioare. Însă limbajul pe care l-am văzut aseară, între foşti colegi de ai mei a depăşit cu mult Henry Miller şi Alexandru Vakulovski. M-am gândit că dacă eram o eclesiatomahă luam cu copy-paste dialogul de acolo şi trăgeam un roman anticlerical cu doar conturarea acelor personaje şi redarea fidelă a dialogului. Că avem de-a face cu teologi (fără TE), n-am nici un dubiu: „Boule Înaintevorbitor” nu e o invenţie din spaţiul laic. Mai ales că erau vehiculate pe acolo multe nume cunoscute mie.

Mi-a fost ciudă că am dat peste siteul ăla. Am scris / vorbit şi eu de-a lungul vremii de unii ierarhi nu tocmai de bine. Ba chiar şi pe acest blog. Îmi amintesc ce jignită am fost de iniţiativa patriarhului de a pune garduri în jurul bisericilor la hramuri şi de-a permite intrarea  în biserica respectivă doar pe bază de invitaţie. Însă mi-am spus punctul de vedere. Fără apelative de gară.

Nu cred că un om care face un atât de mare deserviciu bisericii după ce a absolvit teologia, eventual a mai fost şi hirotonit, înjurând de lucruri sfinte şi urându-se cu cei din jur, mai poate face parte din biserică. Nu comentez luarea de poziţie, argumentată şi îndreptăţită, însă folosirea a zeci de apelative pe centimetru pătrat la adresa unui frate în Domnul prin creaţie şi recreaţie (Botez), şi încă şi ascuns sub un pseudonim tâmpit mi se pare că nu se pupă deloc cu creştinismul.

Mi-am amintit citind acolo de Solomon care ne-a sfătuit să fugim de cei care îşi folosesc genele când privesc, de cei care fac semne cu ochii şi dau din picior, care ne-a spus să privim drept şi să vorbim pe faţă. Şi m-am gândit că da, aşa trebuie discutat, atunci când ceva te apasă, atunci când vrei să te ridici împotriva unui ierarh, spune-ţi numele, dă-ţi şi adresa. Te temi? De cine? Oare nu consideri tu că ţii parte lui Hristos? Atunci de cine te vei teme?

Dacă Solomon ne scria astăzi sigur ne-ar fi spus: feriţi-vă de cei care folosesc pseudonime. De cei care sub diferite nicknameuri îşi înjură şi defaimă ierarhii, pe care probabil îi văd când îşi ridică salariile.

M-a scârbit atitudinea lor şi i-a îndreptăţit pe acei ierarhi în ochii mei. Fiindcă nimeni nu poate fi atât de rău.

M-au scârbit acei (TE)OLOGI, care – atunci când mă întâlneau pe stradă – privindu-mă nu drept, cum spunea Solomon, şi înclinându-şi genele mă întrebau dacă soţul meu a scris Pizdeţul. Fără să facă vreo diferenţă legată de literatură, fără să înţeleagă ce înseamnă asumarea.

Mi-a plăcut Pizdeţul. Şi menţionez că l-am citit înainte de a-l cunoaşte pe Sandu. Şi mi-a fost milă de tinerii care, ca în acel roman, merg pe un drum strâmb şi nu mai găsesc ieşirea, nu mai văd lumina. Însă m-am scârbit peste măsură de aceşti tineri îmbătrâniţi şi urâţi care folosesc împotriva ierarhilor limbajul Pizdeţului pe forumuri, fără să şi-l asume, fără să intenţioneze să pună sub lupă o latură periculoasă şi reală a societăţii în care trăim, iar duminica se înghesuie la Sfânta Masă cu acelaşi ierarh despre care scriu în termeni ilizibili.

Ipocriţi. Mincinoşi. Blasfemiatori. Oameni mici. Asta am văzut aseară pe siteul respectiv.

Când m-am trezit de dimineaţă, sila mea se tranformase în milă. M-a păzit Dumnezeu de teologii din ziua de azi, mi-am spus.

Am spus o rugăciune pentru ierarhii noştri şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toţi preoţii frumoşi şi extraordinari pe care i-am cunoscut, pentru fiecare creştin decent, pentru fiecare om cu discernământ. Dar mai ales i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru soţul meu. Care priveşte drept şi vorbeşte pe faţă.

 

PS. Şi până la urmă Hristos nu S-a dus în piaţă să răstoarne mesele negustorilor, nu s-a dus nici la birt să-i biciuie pe curvari şi pe beţivi, ci S-a dus în templu unde se ascund făţarnicii, şi pe cei care se îngrăşau în numele Domnului a pus biciul. Să luăm aminte (noi cei care pretindem că petrecem timpul nostru prin biserici, să luăm aminte la noi şi tarabele noastre, nu să privim peste gard la cei care stau strîmb şi judecă drept)!

 

Cine are nevoie de pocăinţă?

(apărut în Timpul de săptămâna trecută)

Am ajuns în cincea duminică din post, a Cuvioasei Maria Egipteanca – un incredibil exemplu de pocăinţă. Dacă citim viaţa ei, ni se pare că pocăinţa îi era necesară. Şi, din păcate, nu simţim acelaşi lucru şi pentru noi.

Am auzit de multe ori oameni spunând: de ce să ţin post, că nu am păcate. Ceea ce e de necrezut. Sfânta Scriptură spune clar: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1; 8). Deci păcate avem cu toţii. Noi spunem că mai mari sau mai mici, dar până la urmă Patericul ne spune că pentru fiecare păcatul cel mai mare e cel care îl stăpâneşte. Dacă lăcomia pântecelui mă stăpâneşte, atunci – pentru mine – ăsta e cel mai mare păcat.

Pocăinţa e fără îndoială necesară fiecărui om. Iată ce spune Sfântul Marcu Ascetul: „Pocăinţa se cuvine să o urmărească toată viaţa atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi. Prin ea (…) începătorii au parte de introducere în evlavie, cei de la mijloc de sporire şi cei desăvârşiţi de întărire”. Vedem din acest citat că indiferent de nivelul vieţii noastre duhovniceşti, pocăinţa rămâne în sufletul celui care vrea să se mântuiască.

Pentru cei mai mulţi pocăinţa se reduce la spovedanie, iar spovedania la înşiruirea pasivă a păcatelor sau la un simplu prag spre împărtăşanie. Cred că aţi auzit şi voi pe mulţi spunând: mă duc să mă spovedesc că vreau să mă împărtăşesc. Adică nu vreau să mă spovedesc din pricina păcatelor mele, ci fiindcă vreau să mă împărtăşesc. Iar atunci spovedania, care mai e numită şi taina pocăinţei, rămâne un simplu act. Gol – aş îndrăzni să spun.

Când ne spovedim spunem că ne-am certat cu un om sau altul încercând să ne îndreptăţim, dar uităm să spunem pe cine am făcut să sufere. Ne raportăm la lucruri care nu ţin de adevărata pocăinţă, fiindcă de vreme ce spunem că ne-am certat cu cineva, dar nu din vina noastră, înseamnă că nu ne pocăim pentru acest păcat. Ca să nu mai spun că numărul oamenilor care plâng la spovedanie e foarte mic. Iar dintre cei care plâng jumătate plâng de ruşine, nu din pocăinţă.

Aşa cum am mai spus, să încercăm în fiecare moment al vieţii noastre să înţelegem când greşim sau când facem un om să sufere. Indiferent că e vorba de cineva din familia noastră sau un simplu trecător, întristarea pe care o aducem în inimile oamenilor ni se va aduce înainte. Câtă dragoste avem, câtă răutate – sunt lucruri pe care trebuie să le analizăm cu atenţie şi să ne pocăim pentru fiecare om pe care nu îl putem iubi, pentru fiecare suflet pe care îl întristăm. Fiindcă un adevărat creştin ar trebui să aducă pace în jurul său.

Asta, desigur, nu înseamnă să ne umilim fără rost în faţa oamenilor. Drepturile noastre în societatea în care trăim sunt egale cu ale altor oameni. Teama de a nu face un om să sufere nu trebuie dusă în absurd. Adică nu o să ne facem griji pentru un om care suferă fiindcă nu reuşeşte să ne tragă în păcat, nici nu vom plânge pentru un om care ne nesocoteşte munca şi ajungem din această cauză să îl întristăm. Dacă omul de lângă noi se întristează din pricina patimilor lui şi nu din cauza răutăţii noastre, nu suntem datori să ne pocăim pentru întristarea lui, dar suntem datori să ne rugăm pentru îndreptarea lui. De exemplu nu suntem noi vinovaţi când cineva suferă că nu i se înmulţesc banii, sau că nu poate curvi, sau că mâncarea pe care i-o aşezăm înainte i se pare sărăcăcioasă.

În rest, trebuie să vedem fiecare gând rău pe care îl avem, fiecare faptă şi fiecare cuvânt. Să ne rugăm nu doar pentru noi şi familia noastră, ci pentru toţi oamenii (cum spune Biserica: „Să ne rugăm pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc”). Şi să fim conştienţi că pocăinţa ne deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiindcă „Hristos ne-a luat pe garanţie, aşteptând pocăinţa noastră; cine părăseşte pocăinţa nesocoteşte pe Cel ce ne-a luat pe garanţie” (Sfântul Marcu Ascetul). Dumnezeu să ne ajute să săvârşim în pocăinţă acest mare post.

 

pfui pă noi! „Bampirul, suge sângele răzeşilor!”

O mică demonstraţie despre cât de ipocriţi sunt românii:

Ştefan cel Mare a construit 44 de biserici şi mănăstiri. Nu prea mititele. Aş spune chiar nişte colosuri.

Într-o vreme în care eram mai săraci decât acum. Iar parte din venituri mergeau la aprovizionarea armatei. Păpică pentru războaie.

Sigur, şi materialele de construcţie se procurau un pic mai greu. Încă nu intrasem în epoca industriei.

Astăzi se ştie că în vremea lui Ştefan cel Mare, în Moldova, erau patru sute de mii de locuitori. Plus o grămadă de biserici şi mănăstiri construite înainte de Ştefan. Cam multe biserici şi cam mari, nu vi se pare? Parcă cetatea Neamţului e mai mititică decât mănăstirea de la Putna.

Astăzi ctitoriile lui Ştefan sunt în patrimoniul UNESCO. Însă pun pariu că boierii lui Ştefan îl înjurau toată ziua pe facebook şi comentau că uite cum voievodul…

Erau, cu siguraţă, poze cu Ştefan înconjurat de ctitoriile sale, încă după primele 10,  iar dedesubt scria: „Bampirul, suge sângele răzeşilor!”

Sau: „Ştefan cel Mare a intrat agresiv pe proprietatea răzeşilor, scuipă-l şi arată că-ţi pasă!”, „Daniil Sihastru şi Ştefan cel Mare ne-au adus la sapă de lemn!”. Desigur, Ştefan era prea mare ca să îşi bată capul. Mai ales că au început să dea share la poze şi cei de peste Prut, pardon: de peste Olt. Dar Ştefan şi-a văzut de treabă şi a mai făcut nişte biserici.

Mai ales după bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, când oastea lui Ştefan era de cinci ori mai mică decât cea a lui Hadâm Suleiman Paşa. Iar Ştefan, după ce miraculos îi bate pe turci, şi-a pus armata, drept mulţumire lui Dumnezeu, să ţină patru zile de post, dându-le doar pâine şi sare după apusul soarelui.

Pfuuaaaai, ce a mai înnebunit facebookul atunci! Ateii urlau din răsputeri, s-a făcut chiar şi o petiţie online: „Un broiler pentru armata Moldovei!”, dar lui Ştefan tot nu i-a păsat. Era chiar nesimţit la problemele neamului.

Atunci s-au făcut grupuri de suport care au aclamat: „Vrem spitale, nu biserici”. Ştefan s-a consultat cu Daniil Sihastru, iar părintele i-a spus: „Ştefănică, iacă o să vindeci câteva sute de oameni, dar în bisericile tale se vor mântui mii şi mii de suflete de-a lungul timpului”. Aşa că Ştefan a mai construit 10 bisericii, deşi îl supăra destul de tare rana de la picior.

Au fost unii care au mers până acolo încât să spună: „mai bine umbrela musulmană, decât jertfa creştină.” De data asta, Ştefan s-a înfuriat atât de tare, încât a lăsat directive ca după moartea lui, toate bisericile să fie pictate şi în exterior.

Bun, nu ştiu dacă ştiţi finalul poveştii. După ce Papa l-a numit pe Ştefan „Atletul lui Hristos”, boierii moldoveni au considerat că Ştefan s-a vândut papei. Au făcut pagini pe Facebook împotriva lui, l-au batjocorit, l-au măscărit şi au instigat răzeşii să nu mai dea bani la Biserică.

Ştefan a construit şi ultimele bisericii, a angajat un hacker care a distrus toată reţeaua de internet şi de la care am aflat, mai târziu, că Ştefan era „iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge” de unde presupunem că i-a tăiat pe revoltaţi.

Petiţia online a fost anulată, iar bisericile au fost pictate mai târziu aşa cum şi-a dorit Ştefan. Apoi, după 500 de ani, dacă Biserica Orotdoxă a observat că nu mai sunt oameni care să îl critice pe Ştefan că a ridicat biserici, l-a declarat sfânt. Desigur, la asta au contribuit şi sutele de mii de vizitatori la mănăstirile UNESCO. Unii dintre ei atei.

Ştiaţi că aşa s-au petrecut lucrurile?

NU??? Ce, mint eu???

Păi şi atunci ce e cu ipocrizia asta la români?  Ce se dau mari cu Ştefan şi cu mănăstrile lui? De ce nu o dau pe faţă şi să spună: ce mi-e Ştefan, ce mi-e Daniel?

Ştefan a fost bun? Mincinoşilor, ipocriţilor, urâţilor la minte! Ia mai calculaţi o dată veniturile BO pe vremea lui Ştefan, ia mai daţi share pe FB cu copiii lui Ştefan cel mare, că – cică nu e sfânt. Ia mai călcaţi în picioare sfinţenia lui Ştefan, ca să fim siguri că nu ne-a scăpat nici o bucată nescuipată din istoria noastră!

Scuipaţi, fraţilor, scuipaţi, că doar atâta ştim să facem! Că n-am văzut share la numărul preoţilor morţi în închisorile comuniste! orbilor şi mincinoşilor şi manipulaţilor şi agresivilor! Lăsaţi Biserica în pace!

PS Staţi linştiţi, nu m-am enervat, mă prefac.

ortodoxofobie

Mai întâi vreau să fie clar pentru toată lumea: nu dispreţuiesc confesiunile creştine, altele decât cea ortodoxă. Respect fiecare comunitate în parte şi ceea ce voi spune nu îi vizează decât ca mijloc de comparaţie.

De o grămadă de vreme mă enervez când văd cum oamenii se iau de Biserica Ortodoxă. Sau de veniturile Bisericii Ortodoxe. Am văzut chiar şi moldoveni, care nu au nici o gară cu biserica în general, iar dacă au avut vreuna în copilărie a fost cu Patriarhia Rusiei. Oamenii ăştia shareuiesc pe Facebook statusuri împotriva Patriarhiei Române.

Păi să ne lămurim:

1. Oamenii ăştia nu dau bani la biserică – şi nici într-un caz la cea română, aşa că de ce îşi bat capul în locul celor care dau?

2. Dacă părinţii lor dau şi asta îi frustrează, să se gândească de câte ori sunt frustraţi părinţii lor de felul în care îşi cheltuie şi odraslele banii. Iar dacă asta nu le e suficient, să se gândească spre care biserică arată cu degetul. De cele mai multe ori oamenii în cauză nu fac parte din B.O.Română.

3. De ce jurnaliştii umblă să filmeze maşinile preoţilor ortodocşi? Baptiştii nu au maşini?

4. De ce sunt jigniţi că bisericii nu i se pune impozit pe venit? Adventiştii plătesc impozite la stat? Nu ştiu, întreb şi eu.

5. doar ortodocşii ridică biserici, penticostalii nu?

În Chişinău a fost şi un „flashmob” sau cum îi spune. “Cică hai în centru să ne „dezbotezăm”! Fiindcă părinţii ne-au botezat cu sila!” Dar nu au adus cu ei şi certificatele lor de botez. Poate sunt baptişti? Că în Moldova comunitatea baptistă e foarte mare. Am mai avut surprize din astea. Nu m-aş mira. Un paţan care urla că vor ortodocşii să îşi mai tragă o biserică, s-a pomenit, cum-necum, împărţind linkuri baptiste pe blogul personal. Păi să se şi „dezbinecuvinteze”, că nici la binecuvântarea baptistă nu şi-au dat acordul.

Şi mai ceva care o să vă lase cu gura căscată: tot unii dintre băieţii despre care vorbesc sunt cei care fac marşuri pentru drepturile minorităţilor sexuale. Da, da! Ei, cei care strigă împotriva discriminării, mă discriminează pe mine care sunt ortodoxă. Fiindcă cum altfel se numeşte scârba pe care ei şi-o scuipă peste tot?

Oare o poză cu Patriarhul României, înfăţişat ca golumul din Stăpânul inelelor peste imaginea catedralei nu e discriminarea ortodocşilor? Dacă eu aş posta o poză cu un homosexual clocind ouă nu aş fi acuzată de discriminare?

Ecuaţia e foarte simplă vizavi de bugetul bisericii: să întrebe, însă cei care participă la viaţa Bisericii Ortodoxe. Am fost şi eu nemulţumită de multe ori de bogăţia UNOR preoţi, dar când îmi vine un bolşevic de doi bani să scuipe peste valorile mele, mă întreb: până unde se aplică legea discriminării? Şi de ce, vă întreb, nu îşi bate nimeni capul cu maşinile altor confesiuni creştine? Fiindcă eu am văzut nu doar BMWuri, ci şi eoliene. Da, da! Eoliană în curte! Care costă cât tot parcul auto al Mitropoliei Moldovei, dar pe care marii apărători ai discriminaţilor, şi incriminatorii ortodocşilor, nu o văd.

Mi-e scârbă de făţărnicia asta. Şi da, fraţilor, indiferent de confesiune, înmulţiţi-vă maşinile, adunaţi-vă banii, luaţi de la americani – care-i problema? Eu sigur nu o să fug după voi să vă fac poze! Iar dacă o să am întrebări în curtea mea, o să le adresez celor în cauză, nu o să aştept să-mi latre ateii de după gard! Fiindcă până la urmă nu asta e discriminarea: să-ţi intre altul în curte ca să îţi spună cum să te gospodăreşti?

Oare drepturile omului strigă: la zid cu ortodocşii? Oare oamenii care ştiu că suntem ortodocşi şi înjură biserica sau patriarhul nu ne arată făţiş dispreţul lor? Voi vreţi drepturi pentru minorităţi când nici măcar majoritatea covârşitoare, în care se numără şi părinţii voştri, nu o puteţi respecta?

M-aţi auzit vreodată înjurând ateii? Sau batjocorindu-i? Şi atunci în virtutea cărei strâmbe dreptăţi ne batjocoresc ateii?

Să le fie ruşine! Şi să tacă! Când ies în faţă să strige: vrem drepturi, tăindu-le pe ale noastre.

Vorba unui rus: “mişcarea liberă a mâinii voastre se întinde până acolo unde începe obrazul celuilalt”. Asta trebuie să învăţaţi, apoi s-o faceţi pe moraliştii ortodoxofobi.

PA PA PA PA ZO KE (Tο Aλφαβητάρι του Mοναχού)

Acum 9 ani. Postul Crăciunului.

Părintele Leontie mi-a dat o casetă, încă nu se purtau CDurile. A spus că o are de la Putna si că e acolo un imn al monahilor. Nu înţelegeam eu mare lucru, dar am luat caseta şi mi-am înregistrat-o. În postul ăla, parcă înnebunisem toţi cu caseta aia. Toţi ne-o înregistraserăm şi numai PA PA ZO KE aveam în cap.

O ascultam la maxim. Părintele Leontie o avea şi pe partitură, dar pentru mine, caseta conta. N-am fost eu vreo protopsaltă, aşa că nu-mi folosea partitura.

Părintele Veniamin asculta şi el doar PAPAZOKE.  Nu ştiu cum ascultau părinţii la mănăstire, dar mie, în casă, mi se scutura bradul de la PAPAZOKE, cum îi spuneam noi.

Anii au trecut. Caseta s-a sricat. Casetofonul nu mai merge. Părinţii au fost mutaţi la altă mănăstire. Eu mi-am schimbat duhovnicul. Pe Părintele Leontie nu l-am mai văzut de muuuuulţi ani. Însă eu am rămas în suflet cu amintirea acelui Crăciun. Ce curaţi eram, ce bucurii simple aveam!

Când am învăţat să umblu pe net, am tot încercat să găsesc un PAPAZOKE. Nici vorbă!

Am încercat să caut: imnul monahilor (ro şi gr), papazoke, ni pa zo ke di, tot ce îmi mai aminteam. Nici prin cap nu mi+a trecut să cautş ALFABETUL CĂLUGĂRULUI. Şi nu am reuşit. Iar omul, cum în timp îşi uită deprinderile vechi, se îndepărtează de bucuriile simple.

Am uitat de papazoke. Un timp. Alteori îmi aminteam. Dar am renuntat sa mai caut acul în carul cu fân.

Azi, la 9 ani distanţă, după ce am ascultat colinde de Ioan Bocşa, am vrut sa caut un Terirem. Şi văd la un moment dat: MONACHOS KAI TERIREM. Zic, ia să văd, dacă e vreun terirem de juma de oră. De la primul acord, am ştiut: PA PA PA PA ZO KE!

Bucuraţi-vă cu mine!!!!!

amintiri cu locuri dragi, pentru oameni dragi

Sunt lucruri despre care îţi aminteşti toată viaţa. Lucruri, locuri şi oameni.

Pentru mine un astfel de loc e mănăstirea de la Româneşti, dar aşa cum era atunci cînd mergeam duminică de duminică cu tanti Bălu, cu Adina, cu Tania.

Cînd stareţi erau: mai întîi părintele Lucian Mic (PS Lucian al Caransebeşului), apoi părintele Constantin Timiş, iar la urmă părintele Paisie Sadici.

Oamenii s-au schimbat, icoanele s-au schimbat, chiar şi locul s-a schimbat.

Româneştiul de atunci, Româneştiul de altădată, va rămîne doar în sufletul meu şi în sufletul celor care veneau atunci la slujbe. Duminica, de Paşti, de Crăciun, şi chiar de Revelion.

Păcate am şi acum, aveam şi atunci. Greşeli vom face întotdeauna. Dar ceva curat rămîne peste toate.

Pentru toţi cei care s-au numit cîndva româneşteni, dedic acest filmuleţ:

Întâmplător am făcut acest filmuleţ. Cînd l-am făcut, nu bănuiam că va fi ultimul crăciun acolo cu obştea veche.

si bonus:

în atenţia noastră, a celor din bor: aberaţie canonică

Episcopul vicar, conform Dogmaticii şi canoanelor, are rolul de a-l reprezenta pe un episcop plin, atunci când acesta nu poate fi prezent.

În Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, vicarii au avut întotdeauna drept de vot, deşi ei reprezintă acelaşi scaun episcopal cu episcopul plin.  Haric, un vicar e egal cu superiorul său. Administrativ – nu!

Dar în România se poate! IPS Nicolae Corneanu şi PS Paisie Lugojanul, vor semna împreună actele administrative. Adică – canonic – un act va fi semnat de două ori în numele aceleiaşi turme. De un „eu” şi de un reprezentat al „eului”, ca şi când „eul” absentează.

Ce se întâmplă în BOR? De ce încălcăm canoanele?

De ce nu e respectată bătrâneţea mitropolitului nostru? Oare nu e scris în Biblie că nu poate fi ucenicul mai mare decît învăţătorul? (am în vedere aici că însuşi patriarhul a fost vicar mitropolitului Nicolae)

Care e motivul real al acestei atitudini?

De ce anume se învîrte subiectul în jurul puterii administrative?

Ce a reprezentat ptr Patriarhie petiţia semnată de credincioşi?

Şi, că tot veni vorba, părerea turmei nu a contat nici la Româneşti. Am trista senzaţie că turma Banatului e văzută chiar ca o adunătură de oi şi păstorii nu sunt interesaţi de doleanţele ei.

În fine, astea sunt simple întrebări, iar hotărârea Sinodului e o simplă aberaţie canonică.

nelămuriri???