Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Duminica a treia din perioada Triodului este numită Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi. Evanghelia care se citește se găseşte la Matei, capitolul 25, versetele 31-46.

Un lucru ar trebui să ne atragă atenția în mod deosebit. Când Iisus spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (34) sau „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (41), atât cei binecuvântați, cât și cei blestemați sunt surprinși. Citind în Evanghelie pericopa respectivă, avem impresia că niciunul nu se aștepta la o astfel de judecată. Iar când Iisus completează spunând: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (35-36), în timp ce celorlalţi le reproşează că nu au făcut aceste fapte de milostenie, toți se întreabă: când, Doamne, am făcut (sau nu) toate acestea?

Ne întrebăm, desigur, de ce apare această întrebare, de ce oamenii par surprinși de hotărârea Mântuitorului Iisus Hristos. Și aici îmi amintesc că la o conferință, prin anul 2003, părintele Rafail Noica spunea că să postești, să te lași de obiceiurile proaste, să citești cărți duhovnicești – e doar primul pas spre Hristos. Nu l-am înțeles atunci. Mi-au luat câțiva ani să îmi dau seama că într-adevăr lucrarea virtuții e primul și cel mai primitiv pas spre mântuire.

Noi confundăm ceea ce facem pentru propria persoană cu ceea ce ar trebui să facem pentru mântuirea noastră. Postul, rugăciunea, înfrânarea – sunt virtuți care ne întăresc. Sunt antrenamentul nostru pentru a alerga pe stadion ca să ajungem la cununa nestricăciunii (I Corinteni 9; 25). Însă, în nici un caz, nu sunt virtuțile care ne așază înaintea lui Dumnezeu. Nu lui Dumnezeu îi folosește rugăciunea sau postul, ci nouă. Pentru a ne face mai puternici în fața ispitelor şi pentru a schimba în bine fiinţa noastră. Este foarte important să înțelegem acest aspect. Ca nu cumva preocupați, din mândrie, de înmulţirea rugăciunii și a nevoințelor să ajungem să îi pierdem din vedere pe acei frați mai mici ai Domnului, amintiţi în pericopa evanghelică („Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” v. 40).

Dacă ne uităm cu atenție la Decalog, observăm că în timp ce primele patru porunci vorbesc de relația om-Dumnezeu, celelalte șase vorbesc de relația dintre om și aproapele său: să nu (îl) minţim (pe aproapele nostru), să nu (îl) ucidem (pe aproapele nostru), să nu depunem mărturie mincinoasă (împotriva aproapelui nostru) etc. Nu apar în Decalog porunci de felul: să postești, să te rogi, să nu te îmbraci într-un anumit fel etc.

Pe de altă parte caracterul Decalogului e unul exterior. Împlinești poruncile din iubire sau din silă? Ești sincer sau ești fățarnic? În Patericul egiptean ni se spune că dacă facem fapte bune doar de ochii lumii ne asemănăm cu un om ce cară apă din mare cu o sită. Ca să înțelegem cum trebuie să facem faptele de milostenie amintite în pericopa Înfricoșatei Judecăți, trebuie să ne desprindem un moment de caracterul restrictiv / negativ al Decalogului („să nu…”) și să ne îndreptăm atenția spre caracterul afirmativ al Fericirilor („Fericiţi cei care…”, Matei 5; 3-11). Atunci vom înțelege că toată fapta cea bună trebuie lucrată din interior, cu toată inima. Aici intervin virtuțile personale – postul, rugăciunea, înfrânarea – care ne ajută să devenim mai buni. Însă ne ajută pe noi, e antrenamentul nostru, strădania pe care trebuie să o depunem ca să ajungem, prin smerenie, să îi ajutăm din tot sufletul pe cei de lângă noi.

Drumul spre cer, vedem astfel, că trece prin aproapele nostru. Dacă nu răspundem nevoilor celor de lângă noi pe motiv că postim sau ne rugăm, s-ar putea să fim surprinşi la înfricoşata Judecată şi să întrebăm plini de uimire: „Când, Doamne?”. S-ar putea ca toată lupta noastră pentru a deveni cât mai virtuoşi să rămână un antrenament steril, nevalorificat în stadion. Transformat în mândria de a ne crede mai buni decât ceilalţi. Însă câtă vreme nu ne-a văzut nimeni intrând în arenă, cum vom putea spune că suntem cei mai buni? Sau cine ne va crede?

De aceea la începutul Postului Mare a fost rânduită tocmai această pericopă din Sfânta Evanghelie după Matei, ca nu cumva preocupaţi de post să uităm de cei ce au nevoie de noi. Să postim aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan Gură de Aur: felia de pâine la care renunţăm pentru post, să o dăm celui flămând. Şi să ţinem cuvintele aceluiaşi Părinte: că dacă avem zece cămăşi, în timp ce altul nu are niciuna, e ca şi cum am fura de la aproapele nostru.
Să îmbinăm postul cu milostenia nu doar acum, ci în toate zilele vieţii noastre, înţelegând că asceza se cere pusă în practică pentru cercetarea aproapelui. Să învăţăm să îi iubim pe toţi oamenii, ca egali ai noştri. Fiindcă toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu, iar pentru un Părinte fiecare fiu e la fel de preţios.

20140223-124112.jpg

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s