Despre premiile USM – pe bune!

Anul acesta premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova cred că au creat cele mai multe reacții. De la revoltă până la bășcălie (bășcălia o găsiți pe blogul lui Alexandru Vakulovski).

Degetul mustrător a fost îndreptat spre juriu, nu doar spre unii membri ai juriului. Îmi pare rău că s-a nimerit ca președintele juriului să fie tocmai Iulian Ciocan și – prin asta – oalele să se spargă în capul lui. Cu toate că orice om onest își poate da seama  ca un rezultat nu depinde de un singur membru al juriului, fie el și președintele. (Și asta nu o spun fiindcă Iulian Ciocan a votat în primul tur Sagarmatha, deși recunosc că m-am bucurat când am aflat fiindcă o părere pozitivă din partea lui Iulian mă bucură tot atât cât o cronică.)

Nemulţumirile au fost multe şi, aşa cum am spus, s-au manifestat diferit, însă majoritatea celor care s-au exprimat asupra rezultatelor s-au ferit să vorbească concret. De aceea vreau să o fac eu cu plus de sinceritate. Sper ca cititorii, inclusiv persoanele vizate, să aprecieze sinceritatea mea fără să se supere.

Înainte să o iau pe categorii, voi spune doar atât: indiferent cât de subiectivi ar fi cei din Uniunea Scriitorilor din România, totuşi situaţia e foarte diferită. Nominalizaţii USR sunt foarte buni, aşa că dacă alegi greşit acolo, tot nu ai cum să o dai în bară. Nu poţi să o dai în bară când ai de ales între Vlad Moldovan şi Nicolae Prelipceanu – de exmplu.

Să revin. Nu voi vorbi despre toate categoriile ci doar despre debut, poezie şi mai puţin la proză, unde nu cunosc toate cărţile nominalizate.

DEBUT

Am citit romanul domnului Pavel Borş cu mult înainte de publicare, dumnealui a avut chiar şi o lectură la Republica. Ceea ce spune câte ceva. Pentru că suntem selectivi. Povestea de viaţă e frumoasă, chiar dacă are stângăcii stilistice, şi – probabil – cum îl sfătuise Dumitru Crudu pe Pavel Borş, dacă îşi încadra cartea la memorii şi nu la ficţiune, era mult mai bine. Mai ales că atunci nu i se puteau imputa (prea tare) acele stângăcii. E evident că Pavel Borş e un om foarte inteligent şi sensibil, şi asta se vede cu ochiul liber. Cartea are momente savuroase. Construieşte bine câteva portrete. Însă foarte de departe s-a simţit lipsa lecturilor. Sigur, nu mă refer la clasici, pe care i-a citit orice intelectual. Mă refer la pulsul şi temperatura mişcărilor literare, la noţiunile de teorie literară etc. Credo e o lectură plăcută, însă cum nu ai potrivi-o nu o poţi numi debutul anului. Şi nu în concurenţă cu Anatol Grosu. Credo, cum nota pe FB Nina Corcinschi, e „bunicel”. Un roman bunicel nu poate lua premiul unei Uniuni a Scriitorilor pentru debut. Sper că domnul Borş nu se va supăra pe mine şi va înţelege că vreau doar să fiu onestă.

Volumul lui Anatol Grosu are cu prisosinţă ceea ce îi lipseşte romanului de mai sus. Tehnică, stil, puls. E fără discuţie o carte foarte bună. Sigur, nu împărtăşesc nici entuziasmul altora. Adică, dacă raportez acest volum la toate celelalte volume de limbă română (deci şi din România), n-aş spune cu mâna pe inimă că e cel mai bun. Sunt câteva apropieri riscante în debutul lui Anatol, cum e cea de Ioan Es Pop. Iar din punctul meu de vedere poezia lui Ioan Es Pop nu poate fi depăşită şi nici confiscată, deci e – cum ar spune Simona Popescu – un domeniu luat. Să nu uităm că şi Ieudul fără ieşire a fost la vremea lui un debut, aşa cum e Epistola din Filipeni.

Însă aceste mici obiecţii ale mele la cartea lui Anatol ar putea influenţa un juriu în România, unde cărţile de debut au fost multe şi foarte bune. Însă în Moldova, fără discuţie şi fără îndoieli, trebuia să ia premiul

PROZĂ

Nu pot să spun ce carte trebuia premiată aici. Fiindcă nu am citit toate cărţile nominalizate. Iar cartea Mihaelei Perciun face parte din cărţile necitite. Am citit însă alte texte ale Mihaelei şi am asistat la câteva lecturi. Aşa că aici nu mă voi pronunţa cu asupra de măsură, necunoscând cărţile, însă îmi voi da cu părerea. Îmi vine greu să cred că Mihaela Perciun a crescut atât de mult de la ultimele texte citite de mine. E imposibil de crezut că s-a ridicat peste Busuioc. Mi-au plăcut unele texte de-ale autoarei, dar cred că nu e – cel puţin nu încă – o premiantă la proză.

POEZIE

Ehe, aici e grav. Nu fiindcă fac parte din nominalizaţi. Deloc. L-aş premia pe Dumitru Crudu în faţa mea şi fără să îi citesc cartea, pe care evident am citit-o. Dumitru Crudu şi Alexandru Vakulovski sunt doi scriitori de forţă, de asta nu se îndoieşte nimeni. Cum-necum, nepremiaţi de uniuni. Excepţie făcând debutul lui Dumitru Crudu, care a fost totuşi premiat.

Despre Sagarmatha vă spun sincer: nu am aşteptat nici un moment ca această carte să ia premii. Asta nu înseamnă că nu am încredere în ea. Dacă nu credeam în volumul acesta nu îl publicam. Însă au fost câteva riscuri pe care – cu bună ştiinţă – mi le-am asumat. În primul rând ieşirea din matcă. Mi-a trebuit curaj că scot o carte cu ton vizionar, belicos şi apocaliptic. Şi încă mă mir că nu m-a ras critica. Aşa cum observa Marius Conkan într-o cronică la Sagarmatha, riscurile sunt asumate, nu inconştiente. Mă bucur că până acum, deşi timid, cartea a fost bine primită, da de unde să mai aştept şi premii?

Daţi foc la cărţi e un volum care, la fel ca Oedip, regele mamei lui Freud, va rămâne actuală şi proaspătă. E o carte foarte diferită de cele ce se scriu acum, dar şi apropiată. O carte care nu ar stârni controverse dacă ar lua vreun premiu. Ca şi Eşarfe în cer. Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski, Vasile Romanciuc sunt atât de talentaţi încât ar putea stârni doar invidii, nu şi controverse. Sunt scriitori de cursă lungă, care au confirmat şi, sunt sigură, vor confirma pe mai departe.

Rămâne acum să îmi spun părerea despre EvAdam, cartea Radmilei Popovici. Nu aş vrea ca autoarea să îmi poarte pică, ne cunoaştem şi mă bucur când ne întâlnim pe la evenimente. Cum observa cu subtilitate Emilian Galaicu-Păun, o textieră bună cu şanse mari să crească. Volumul, în rime jucăuşe, însă previzibile şi la îndemână, se pare că a cucerit juriul. Nu vă imaginaţi joc de rimă ca la Şerban Foarţă. Vorbim de rime comune, întâlnite (plate-neîncercate, răsar hoinar, mlădois-faimos, alegi-regi). Jocuri în pagină, aşezări în clepsidre ca la avangardiştii începutului de secol (XX!). Substantive cu litere mari (Rai, Pământ, Lună, Soare Nou). Epitete de genul: piatra vremii, stele obosite, cuvânt răcoros, zvelte manechine. Nu lipsesc diferitele vânturi şi prafurile de fluturi. Sau versuri: „Captiva ritmului latino / şi-a rimelor cu fuste scurte”, „M-a sărutat o nouă insomnie”, „Ţin în palme pântecele erei” şi multe asemenea.

Cartea e prefaţată de Aliona Grati, iar pe coperta a IV-a semnează (pe lângă Felix Nicolau, care spune ceva despre trăiri abisale) o altă membră a juriului, care descrie poezia din carte cu un enunţ despre „Muzică, Culoare şi Cuvânt”(da, cu majuscule). Deci, cum spunea Mircea V Ciobanu: „La Poezie, fiecare dintre cele patru cărţi nominalizate („Eşarfe în cer” de Dumitru Crudu, „Cuvântul ne adaugă vedere” de Vasile Romanciuc, „Sagarmatha” de Moni Stănilă și „Daţi foc la cărţi” de Alexandru Vakulovski), dar ne-premiate, a fost mai bună decât cartea premiată („EvAdam” de Radmila Popovici-Paraschiv). Este opinia mea categorică.”

Nu vreau să supăr pe nimeni, nu acuz pe nimeni. Dar cei mai mulţi şi-au arătat nemulţumirea fără să spună lucrurilor pe nume. Foarte mulţi s-au plâns de cartea Radmilei, dar cei mai mulţi s-au ferit să spună asta public. Şi mi se pare prea puţin onest. Când publici o carte, îţi asumi reacţiile, pozitive sau negative. Cred că, cel puţin în cazul poeziei, nu s-ar fi stârnit valuri dacă ar fi câştigat oricare din cei trei poeţi nominalizaţi. Fiecare meritând pe deplin orice premiu.

Nu e vina unui singur membru al juriului, sau a vreunui autor, însă rezultatul e unul trist. Şi dacă e pe prietenii, deja devine mai puţin trist. Mai putem spera în recunoaşterea corectă a cărţilor, măcar pe furiş, dacă nu asumat.

 

DSCN1355o lucrare de Ligia SECULICI 

 

Anunțuri

3 Responses to Despre premiile USM – pe bune!

  1. Semsphere spune:

    pe bune ca imi place articolul asta

    Apreciază

  2. Radu Vancu spune:

    Bravo, Moni, ești la fel de curajoasă & cinstită ca întotdeauna.
    O singură nuanță aș avea: între cărțile lui Vlad Moldovan și Nicolae Prelipceanu e totuși o diferență serioasă: cartea lui Prelipceanu e onorabilă, a lui Moldovan e foarte bună.
    În rest, chapeau!

    Apreciază

  3. moni stanila spune:

    🙂 sigur nu e prapastia dintre cartea lui Pavel Bors si Anatol Grosu / Dumitru Crudu si Radmila Popovici. Adica tocmai de aceea notasem: cand USR gafeaza, cumparand cartile premiate citesti carti onorabile, pe cand USM, vorba lui Erizanu, omoara cititorul. Deci la USR sunt nuante, la USM – culori primare 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s