genealogie subiectivă

acum îl îngroapă pe tata mitru în cimitirul din baloşeşti

acelaşi cimitir în care ne odihneam după ce rătăcisem drumul

sper zolt

acum îl îngroapă cu toţi cîinii aproape

şi pot auzi mîrîitul lor venind de dincolo scîncetul lor

pentru tata mitru

.

baloşeştiul îngropat în praf

şi oamenii morocănoşi care spun a murit ţăranul

a băut prea mult – era om rau / dar să nu spunem asta

acum / nu se face

.

neconventional :P

dupa ce “postoiul” a avut parte la prima lansare de un spatiu neconventional – parcarea de la trag, la lumina farurilor lui m.vakulovski, pe blogul aceluiasi a iesit si primul interviu neconventional la subsolul cronicii sale despre cartea mea.

pentru amanunte – cum s-ar zice – clic aici

fara diacritice (ca numele tau)

poveste pentru jacob sau pentru toti copiii care nu au crescut mari.

ursul nu mai e pacalit de vulpe cum ne-au spus bunicii nostri pentru ca de fapt el nu are coada.

si nici la pescuit nu merge ca ii plac mai mult pufuletii cu miere decat pestii de orice fel. nu-i plac pastravii din cauza punctelor care ii aminesc ursuletului (dupa caz – ursuletei) de pojar si rubeola. nu mananca nici somn fiindca miroase a noroi. bani de caviar nu are, iar pestii cei mai mari, care umbla pe strada cu ochii dupa fuste sunt foarte iuti si au gust a ceea ce mananca.

mai mult, uruletii din carpati au aflat ca circula zvonul prin orase cum ca ei au fost pacaliti de vulpe. desi nu stii cu vulpile astea niciodata ce sunt. ele mint atat de mult incat nici macar nu poti sti daca sunt vulpi sau alte animale viclene.

dupa acest zvon ursuletul principal din poveste s-a dus la autorul anonim si la cel cult si a facut o petitie pentru recunoasterea adevarului genetic ca ursuletii nu au coada din nascare si nici nu si-o baga pe unde se nimereste ca – asa-zisa – cumatra vulpe.

dupa ce s-a pus in miscare intregul sistem pentru validarea fizionomiei ursuletilor, ursuletul principal a facut o petrecere unde l-a invitat pe domnul pufulete si l-a

de la lansare

cornel ungureanu, eu, eugen bunaru, adrian bodnaru, viorel marineasa

.

lansare

vă aştept!

despre timp/noi – cugetări siropoase :P

în afinităţi selective şerban foarţă scria la un moment dat:

“Punctualitatea e, dealtfel, nu numai o simplă – elementară – politeţe (fie aceasta şi a regilor), dar, mai cu seamă, un adînc omagiu (cu toate că ne costă prea puţin) făcut aproapelui (care aşteaptă). Căci fiinţa noastră însăşi, alcătuită fiind din timp, pretinde să i se respecte – ori cel puţin, să i se recunoască – substanţa-i proprie: timpul.”

îmi dau deci seama cît din mine pierd aiurea, departe de tine.

realizez deci cît de puţin din mine (ca timp) am efectiv (şi afectiv).

conştientizez deci ce ar trebui să fac şi nu îndrăznesc.

dacă viaţa ar fi literatură, aş putea fenta. aş sări peste paginile care nu mă interesează, peste anostitatea unui job din care cîştig doar cît îmi trebuie ca să nu mor, şi aş citi paginile în care te duci în bucătărie să aduci cafeaua sau în care facem elicoptere  simple sau complexe ca să zburăm prin cameră cu toate basmele aproape.

aseară, cînd pe neaşteptate, s-a oprit curentul, am aprins nişte lumînări de la frate-miu şi mi-am amintit cum era mama tînără, în plin comunism. pe atunci nu o vedeam decît la lumînare. iar la culcare stătea lîngă noi cu o lanternă chioară, şi noi, toate trei – fetele, plîngeam  de frica nopţii, ea  – plîngea pentru viaţa ei. eu o pîndeam şi mi se părea că nici un alt om nu ştie să plîngă tăcut, doar cu lacrimi, fără nici un sunet. era marea provocare. voiam să învăţ să plîng ca ea. pentru tata. din cauza lui.

pot?

nu e vorba de orgolii sau ofense… doar de o nemulţumire – justificată cred eu.

după ce am fost nominalizată la premiul opera prima de la botoşani, premiu oferit lui sgb – il felicit; am avut neplăcerea să constat că atît în anunţul iniţial/oficial cît şi în preluarea lui de către reviste şi bloguri am apărut drept Monica Stănilă (ca să nu mai spun că într-o publicaţie locală eu eram Ionica Stănilă, iar Gabisa – era Mincu).

pur şi simplu m-a iritat povestea şi mă bucur că nu există obiceiul de a publica şi două-trei poeme ale nominalizaţilor fiindcă cine ştie ce surpriză mai aveam.

cei care au citit / măcar văzut cartea mea cam ştiu cum e semnată, pentru cei care nu – am pus o poză.

concluzie: mi se pare penibil să ignori modul în care e semnată o carte.

eventual, aşa drept glumă, se putea: moni stănilă (botezată monica laura)

(dedicat lui v. leac)

obligatoriu pentru toţi prietenii!!!!

nu mai sunaţi pe vechiul meu nr de vodafone.

mi-am schimbat numărul.

pentru nr nou, dacă nu îl primiţi pe mail, solicitaţi-l.

mulţam!!!!!!!!!!!!!!

primele cronici la confesiuni

De Daniel Vighi şi de Florin Caragiu.

Le mulţumesc.

Interferenţe. Timişoara – Chişinău

CENACLUL DE LA BIBLIOTECA HASDEU

Prezentarea filmului Interferenţe. Timişoara – Chişinău

de Ghenadie Popescu

cu:

Dumitru Crudu

Moni Stănilă

Dafina David

Oleg Carp

Alexandru Macrinici

Natalia Graur

Alexandru Potcoavă

Bogdan Cazacu

Alexandru Vakulovski

Diana Iepure

Andreea Toma

Ariana Perhald

Ana Puşcaşu

Nicoleta Papp

Raluca Sandu

Ana Toma

Ne vedem la Ştefan cel Mare!

Sâmbătă, 9 ianuarie, ora 14 fără 15