Preşedinte ortodox

noiembrie 12, 2014

 

Acest text va rezuma părerile şi argumentele mele vizavi de implicarea Bisericii Ortodoxe în campania electorală.

Să încep cu dezamăgirea mea sau a altora, e pierdere de spaţiu, pentru că aş spune o evidenţă şi atât. Nu voi veni cu un discurs înflăcărat ci doar cu o punctare esenţială, spun eu.

Biserica lui Hristos, care cheamă la iubire şi unitate, a creat premizele unei dezbinări colosale. Pornind de la ideea vehiculată în predici: vrem un conducător ortodox şi român, au dat startul la:

  1. Neacceptarea celor de alte confesiuni creştine (România tuturor românilor care vrea preşedinte ortodox, unde îi situează pe cei de alte confesiuni?)
  2. Reproşuri şi acuze între ortodocşii care vor ce li se spune în predică şi cei care vor ce le dictează conştiiţa
  3. Atacurile celor care nu au definită credinţa împotriva credincioşilor ortodocşi
  4. O nouă şi vehementă blamare a preoţilor

De ce un preşedinte ortodox? Ar susţine concepţiile BOR? Nu! Să ne amintim:

  1. Am văzut în 25 de ani o grămadă de legi pe care creştinii nu le vor
  2. S-a discutat, sub preşedinţi ortodocşi, în numărate rânduri: scoaterea religiei din şcoli, scoaterea icoanelor din locuri publice ş.a.
  3. Am asistat întotdeauna la momentul în care, înainte de alegeri sau de hramurile care adunau mult potenţial electorat, aceşti conducători deveneau brusc creştini practicanţi, nu de puţine ori limitându-se accesul creştinilor în biserică tocmai din cauza politicienilor. Vă amintiţi, cred, intrarea la marile hramuri oficiate de Patriarh pe bază de invitaţie.

Să luăm un exemplu de conducere neortodoxă:

BOR are în Nurnberg, Germania, o catedrală mitropolitană frumoasă ridicată cu sprijinul financiar al primarului (neortodox), care la sfinţire, prin 2005 dacă nu mă înşel a avut un discurs extrem de simpatic: „Totdeauna am sperat ca Nurnbergul să ajungă metropolă, acum, datorită fraţilor noştri ortodocşi din România, avem Mitropolie. E ceva!”

Preşedintele ortodox:

Voi lua cel mai simplu şi sinistru exemplu: Vladimir Putin. Da, el, preşedintele ortodox al celui mai mare stat ortodox din lume, cel care de un an de zile comandă uciderea fraţilor ortodocşi din Ucraina, cel ai cărui oponeţi (jurnalişti sau actori) mor subit. Cel care minte că armata Rusiei a ajuns din greşeală în Ucraina. Şi tot cel care se plimbă cu icoane şi merge la toate slujbele bisericii de Paşti şi de Crăciun.

Eu nu spun că VP-ul nostru e VP-ul Rusiei, spun doar că un preşedinte botezat la ortodocşi nu îmi dă nici o garanţie.

Celor care ne reproşează că ne vindem credinţa fiindcă nu votăm un preşedinte ortodox (noi, care le reproşăm preoţilor că îşi vând credinţa pentru a susţine un candidat doar din interese strict materiale ne încadrăm în altă categorie) şi celor care consideră atât de important acest lucru vreau să le adresez câteva întrebări:

  1. Când merg la medic să se trateze, nu acceptă ajutorul până nu se asigură că medicul e ortodox?
  2. Nu au avut niciodată un director sau alt şef de altă confesiune decât ortodoxă?
  3. Administrarea lumească e grija bisericii?
  4. Să înţelegem că Biserica susţine administraţia, deci toate barurile de noapte şi tot ce se petrece în stradă?

Ar trebui să se implice Biserica în politică:

  1. Fiecare preot are dreptul lui la vot, să îl folosească
  2. Clerul, pe modelul sfinţilor ierarhi – celor ca Sfântul Ioan Gură de Aur, are datoria să amendeze, indiferent de conducere, eventuale prejudicii. Să refuze implementarea unor legi în cadrul bisericii. Să nu accepte la nivel eclezial (subliniez eclezial) modificări aduse de legea laică: cum ar fi acceptarea avortului etc.
  3. Să fie alături de poporul creştin în momente de mare cumpănă, mai ales când sunt victime umane. Să zicem Revoluţia din 89. Vedeţi ce au făcut preoţii în Ucraina astă iarnă!
  4. Să se ocupe de problemele sociale.
  5. Dacă doresc o platformă de discuţie la nivel politic, să nu se ascundă după preoţii ei, să pună la punct una foarte bine pregătită formată din teologi laici.
  6. La litrughie ni se spune „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”, nu poţi după ce spui asta la altar şi după ce te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos să vorbeşti despre un politician, pentru a cărui conduită morală tu nu ai nici o garanţie.

PSD-ului care a folosit icoane cu imaginea părintelui Arsenie Boca, cu menţiunea că folosoriea imaginii unui părinte care a fost închis sub comunişti mi se pare cu totul şi cu totul cutremurătoare indiferent de ce partid ar vrea să câştige voturi în numele unui martir:

  1. Din puţinele mele cunoştinţe, părintele Arsenie Boca încă nu a fost canonizat. Aşa confirmă şi fotografia electorală, care evident nu e icoană, cu atât mai ciudată sfinţirea ei.
  2. Trecerea numelui unui candidat pe o fotografie sfinţită vi se pare un pas bun pentru România?
  3. După ce ai scris pe spatele icoanei/fotografiei: pentru mântuire, cum poţi scrie votaţi Victor Ponta? Oare el a murit pentru noi pe cruce? Oare mesajul real nu e: urmaţi-l pe Hristos?

Parafarea unei icoane cu inscripţia SFINŢIT este doar o practică penibilă comercială – nu doar în problema de faţă, pentru încurajarea cumpărătorului neavizat, deci nu prea mare ortodox. Fiindcă icoanele sfinţite nu se parafează, canonic vorbind.

Orice ortodox de bun simţ nu poate accepta acest lucru! Gândiţi-vă la părintele Arsenie, oameni buni, care a lăsat cu limbă de moarte să nu fie dezgropat. Fiindcă nu a vrut ca el să fie folosit în vreun fel, nici măcar pentru închinare. Mă cutremur de ani de zile la gândul că părintele nostru a ajuns o sursă de venit, acum şi de voturi? Ne va pedepsi Dumnezeu, cu siguranţă.

Credincioşilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

Iubiţi-vă unii pe alţii!

Preoţilor, dacă aş avea cum, le-aş transmite:

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16; 33)

 

PS Nu cer prin acest articol votarea unui candidat sau altul. Nu! Cer apărarea Bisericii. Spun, aşa cum ar trebui să spună fiecare preot: votaţi, oameni buni, cu cine vreţi; oricum împărăţia noastră nu e din lumea aceasta!

Protests Continue In Kiev As The Opposition Calls For A Snap Election 140220095454-24-ukraine-0220-horizontal-gallery pnl-cluj-icoana-arsenie-boca ucr

 

 


Despre sinucidere

octombrie 18, 2014

La un moment dat a trebuit să fac un interviu despre sinucidere. L-am făcut cu duhovnicul meu. L-am convins cu greu, așa că nu îi voi da numele. Ci doar textul. Care mi se pare folositor. Poate cuiva îi va fi spre întărire:

***

„Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica şi Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.” (I Corinteni 3; 16-17)

***

Care este pozitia Bisericii față de sinucigași?

Dacă o luăm canonic poziția Bisericii este limpede și fără echivoc. Încă din perioada sinoadelor, Sfântul Timotei al Alexandriei interzice orice formă de slujire pentru cei care și-au luat singuri viața. Și aceasta a fost o atitudine consecventă în timp. La început foarte condensată, apoi s-a detaliat. Sunt destule canoane care au reluat tema asta. Foarte multe canoane bizantine au reluat forma asta care se regăsește și în pravilele noastre, de exemplu în pravila de la Govora, care interzicea preotului să participe în vreun fel la înmormântarea celui ce s-a sinucis, să nu îl primească în biserică și să nu îl pomenească ulterior în slujbele bisericii.

Nu pare foarte dură această atitudine?

E foarte greu de găsit un cuvânt… În primul rând un astfel de act e definitiv, e irevocabil, nu se mai poate reveni asupra deciziei o dată ce este dusă la capăt. Prin actul acesta omul se poziționează ca adversar al lui Dumnezeu. Viața e calea omului către veșnicie, cale rânduită de Dumnezeu în aşa fel încât la sfârșitul ei omul să ajungă la mântuire; întrerupând-o într-un alt moment decât cel rânduit, practic i se refuză lui Dumnezeu să își exercite pronia (grija). Adică nu are cum să lucreze mântuirea ta. Un exemplu din alt domeniu, care se folosește de multe ori, e viața intrauterină. Acolo, de la forme elementare, fătul îşi dezvoltă în timp nişte mijloace pentru a se putea descurca în lumea aceasta. Dacă undeva pe parcursul devenirii lui se intervine, el rămâne un avorton. Ca fătul să poată supravieţui e necesar să parcurgă o anumită perioadă, adică de la primele clipe până în a noua lună. Deci cel care îşi întrerupe viaţa devine un fel de avorton.

Cele nouă luni din viaţa intrauterină sunt echivalente cu viaţa pe pământ atât cât a rânduit-o Dumnezeu, indiferent că vorbim de zece sau de optzeci de ani?

Tocmai. Alegând eu singur când să ies din viaţa asta nu am cum să ştiu dacă mi-am dezvoltat cele necesare pentru veşnicie. Nu ştim noi lucrările lui Dumnezeu şi nu putem să le analizăm, dar El caută tot timpul, pe tot parcursul vieţii, să găsească modalităţi prin care să îi ofere omului şansa să se mântuiască. El ne lasă în anumite probleme, anumite încercări, anumite stări, care s-ar putea să ne întoarcă spre mântuire. Nu ştim când se întâmplă; la început, la sfârşit, la mijlocul vieţii… Habar n-avem de lucrurile astea. Şi de aceea trebuie să avem răbdare cu noi înşine şi să avem răbdare cu lucrarea lui Dumnezeu, care va veni negreşit într-un moment al existenţei noastre. Dumnezeu va face în aşa fel ca prin asumarea şi trăirea acestor încercări să reuşim să ne mântuim. Neavând răbdare se ajunge la situaţia despre care vorbim. De fapt, din capul locului, ar trebui să vedem care sunt cauzele care duc la sinucidere. Şi exclud din start genul ăsta de analiză, văzut printr-un determinism social, cultural sau psihosomatic. Principala cauză a stării acesteia de nebunie la care ajunge omul sunt duhurile întunecate. Putem, aşa, dacă vrem cu orice preţ, să analizăm diferitele efecte ale atacurilor acestora asupra omului, dar cauza în sine, cauza reală, este ura dintru început a diavolului împotriva omului. Din păcate, astăzi încercăm să găsim fel şi fel de justificări pentru sinucidere, şi vedem aşa diferite cauze, cum ar fi un destin implacabil al omului, nu ştiu ce schimbări bio-chimice din interiorul fiinţei umane care ar cauza cumva, care ar duce la sinucidere. Din păcate lumea asta uită un lucru important şi esenţial: că are un vrăjmaş dintotdeauna. Şi atunci dacă spunem şi clarificăm din start lucrurile, înţelegem că rezistenţa faţă de tentaţia asta a sinuciderii e de fapt un război împotriva duhurilor necurate. Deci ca să revin, Biserica este categorică în ceea ce priveşte sinuciderea, fiindcă prin acest act omul întrerupe lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Într-un fel se leapădă de Dumnezeu, aşa e şi încadrată în Teologia Morală ca păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care, după cuvintele Mântuitorului nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

Intră în păcatele apostaziei (lepădarea de Hristos)?

Da, e o lepădare de Hristos, dacă Îl înţelegem pe Hristos ca şi cale, ca şi adevăr, ca şi viaţă – cum scrie în Evanghelii – cei care se sinucid se leapădă de viaţă şi de adevăr. Şi spun toate acestea ca să înţelegem că nu putem privi canoanele Bisericii doar dintr-o perspectivă juridică.

Deci nu sunt nişte canoane rigide şi superficiale?

Biserica se mişcă în nişte limite. Poate părea ciudat, dar aşa am înţeles eu din învăţăturile părinţilor. Biserica are nişte limite trasate de Însuşi Iisus Hristos, capul Bisericii, limite date pentru cei care o formează. Adică Biserica intervine, se roagă şi mijloceşte, pentru cei care o formează. În momentul în care cineva alege să se lepede, să se rupă de Biserică, ea respectă acea decizie şi se opreşte. Adică dacă tu alegi să ieşi în afara ei, eu ca preot nu te pot urma. Eu te pot însoţi doar cu compasiunea, însă cu rugăciunea nu mai pot fiindcă nu îmi este îngăduit lucrul acesta.

Deci practic nu Biserica este cea care condamnă sinucigaşii, ci ei intră într-o zonă în care Biserica nu îi poate urma.

Sigur! Biserica nu poate pătrunde în acea zonă în care sinucigaşul a intrat printr-o decizie liber asumată. Poate părea cinic, ceva în genul: nu mă interesează, ai ales să pleci, pe mine nu mă priveşte, însă nu e aşa. Milă putem şi trebuie să avem pentru cei ce ajung în asemenea situaţii, dar mai mult de atât nu putem face. Deşi există o anumită iconomie, opusă acriviei, am întâlnit-o la părinţii de la Optina, sfinţii Leonid şi Ambrozie, spuneau că rugăciunea Bisericii nu este îngăduită, dar omul apropiat de sinucigaş se poate ruga, şi dădeau o formă de rugăciune. Citez din memorie şi aproximativ: Doamne caută cu milă spre sufletul celui în cauză, iartă-mi îndrăzneala şi nu-mi socoti păcatul dacă greşesc prin această rugăminte, ci în veci facă-se voia Ta. Cam asta era rugăciunea. Adică nu poţi să faci slujba înmormântări pentru un sinucigaş şi să spui: cu sfinţii odihneşte Hristoase şi sufletul adormitului robului Tău… despre un om care s-a rupt şi a părăsit calea aceasta către sfinţenie. Iarăşi, nu poţi cânta, cum scrie în cântările înmormântării: întru Tine nădejdea şi-a pus…, când tocmai sfârşitul lui e o dovadă a lipsei de nădejde. Dar revenind la dovada dragostei pe care părinţii de la Optina o arată faţă de sufletele celor ieşiţi în acest chip din viaţă, noi putem să spunem în forma cea mai simplă: nu ai voie să te rogi, însă starea de milă şi de suferinţă pe care o simţi pentru un astfel de suflet nu o poţi opri.

Iisus spunea că mai mare dragoaste ca aceasta nu este ca cineva să îşi pună viaţa pentru prietenul său. Nu este o dragoste să ne rugăm pentru sinucigaşi?

Totuşi riscăm, deşi n-aş zice că e nesăbuinţă. Îmi amintesc iarăşi de un exemplu, cred că Sfântul Eustatie, de la mănăstirile din Olimpul Bitiniei, despre care se zicea că a întâlnit odată pe cale un om gârbovit ce târâia o funie după el. Şi Sfântul îl întreabă ce e cu el, ce i s-a întâmplat, iar omul acela spune că a făcut o grozăvie de nedescris, un păcat ce nu se poate spune în cuvinte şi că el nu mai poate să îşi trăiască viaţa având în spate genul ăsta de povară. Şi Sfântul Eustatie face un gest, pe care mi-aş dori să îl am în minte toată viaţa, ia mâna acelui om şi o pune pe umărul său spunând: „Frate, păcatele tale despre care spui le iau asupra mea şi eu voi răspunde la judecată pentru ele”. Dragostea sfinţilor merge şi în iad, poate ajunge şi acolo, poate însoţi chiar şi sufletul osândit al unui sinucigaş. Bine, nu suntem noi la măsura aia. Dar întrucâtva putem rezuma că există speranţă şi pentru ei. Zicea Sfântul Paisie Aghioritul că prea uşor punem sentinţe şi spunem că un suflet e damnat pentru că a ales o cale neconformă orânduirilor bisericeşti, pentru că – spunea el – Dumnezeu lucrează chiar şi în ultima clipă. Ultimul gând, ultima trăire îi poate fi mântuitoare unui om, fiindcă moartea nu e instantanee, de obicei există câteva clipe de agonie, şi acel răgaz poate fi folosit de Dumnezeu pentru a salva omul. Pe de altă parte unii părinţi spun că sufletul, chiar şi după ce a ieşit din trup, este prins între cele două existenţe, cea de aici şi cea de dincolo, iar în acel loc fiind, retrăieşte cumva viaţa. Şi atunci revăzând anumite situaţii din viaţa ta, poate măcar atunci, în ultima clipă, vei înţelege unde ai greşit. Aşa încât nădejde şi speranţă trebuie să avem. Însă noi trebuie să facem ceea ce este rânduit. Nu este bună nici o extremă: nici să considerăm condamnat sufletul unui om, nici să trăim cu convingerea că toţi ne vom mântui. Uite, mai spunea cineva că dacă vrem să mijlocim pentru sufletul unui om care a ieşit astfel din viaţă, să facem tot posibilul să ne mântuim noi înşine şi atunci fiind la tronul lui Dumnezeu, putem şi să vedem ce s-a întâmplat cu sufletul în cauză, putem şi să mijlocim pentru el în mod direct. De multe ori, teoretizând pre mult, scăpăm din vedere care este scopul vieţii noastre.

Ce îl poate determina pe om să se sinucidă?

Mă gândesc că, în mod paradoxal, drumul unui om care îl caută pe Dumnezeu şi drumul unui om care e tentat să îşi pună capăt zilelor merg, e unul comun, până într-un anumit punct ei merg împreună. Şi unul şi altul ajung la un fel de disperare văzând atâta nedreptate şi atâta răutate; meschinăria care e în lumea asta. Şi culmea, toate sunt îmbrăcate cu atâta sclipici, încât îţi vine rău, te saturi; pentru ce, ce se întâmplă, cum ar mai putea evolua lucrurile de acuma încolo? Pe de altă parte, te opreşti asupra ta şi iarăşi vezi nestatornicie, vezi mizerie, vezi inconsecvenţă, ticăloşie de multe ori, şi ajungi la un soi de lehamite şi faţă de tine şi faţă de existenţa asta şi nu mai ştii ce să faci altceva decât să strigi din toată fiinţa ta: „Doamne, scapă-mă!”, iar cel care ajunge în pragul sinuciderii tot la fel trăieşte, înţelege cumva absurdul existenţei ăsteia, însă din păcate nu are perspectiva asta de a privi existenţa prin prisma veşniciei. Şi atunci neavând toate datele, ajunge la aceeaşi disperare însă strigătul din păcate e altul: nu zice „Doamne, scapă-mă”, ci zice „moarte, scapă-mă”, într-un fel aici este nebunia stării ăsteia. Ajungi la anumite stări care ţi se par de netrăit, te gândeşti că de aici nu mai poţi merge, nu mai ai cum să continui existenţa, e atâta de absurd, ajungi să te simţi atât de sătul de existenţă, de tine însuţi încât nu mai ai ce să faci. Realmente cred că ajungi să experimentezi în viaţa ta de aici realitatea iadului, şi atunci vrei să scapi. Problema şi amăgirea şi nebunia e că încerci să scapi de iad intrând în el. E o stare de moment pe care tu, prin gestul pe care îl faci, o înveşniceşti. Asta e cumplit. E ca şi cum ajungem pe buza prăpastiei, iar unul găseşte calea de a se ridica spre cer strigând spre Dumnezeu, iar altul se aruncă în abis. E foarte multă tristeţe cred, multă tristeţe în lumea asta, lăsată în urmă de sufletele astea chinuite. E foarte complicat.

Dacă acceptăm aceste stări cumplite de deznădejde despre care vorbiţi, mă gândesc că există şi oameni care reacţionează în urma unor impulsuri de moment. Adică o dezamăgire din partea cuiva apropiat, iubit, părinte, fiu… Au fost cazuri şi în Moldova şi în România de copii care s-au sinucis fiindcă au părinţii plecaţi peste hotare…

Nu putem spune că există sinucideri grave şi sinucideri soft, indiferent de ceea ce le declanşează, necazurile respective duc la aceeaşi stare, o stare în care nu te mai poţi controla, nu mai poţi lua decizii, nu te mai poţi gândi. Cred că la asta se referă expresia: „îţi stă mintea în loc”. Indiferent că e o poveste de dragoste cu un final nefericit, că e un moment de tristeţe, că sunt momente de frică, poate – la un moment dat – să apară perspectiva asta înşelătoare că moartea e ultima salvare. Adică aşa ca în misiunile soldaţilor, dacă apare ceva ce nu mai pot suporta, am ca ultimă soluţie sinuciderea. E foarte riscant să acceptăm gândul ăsta.

Dar în cazuri clinice grave mai putem vorbi de liberă alegere?

Sunt cazuri şi cazuri. Un om care, în urma unor probleme psihice grave, se aruncă pe fereastră convins că poate zbura şi el dă din mâini crezând că are aripi, nu ia în calcul sinuciderea, ci e convins că o să zboare, însă în cele mai multe cazuri e un act conştient, înţeles, asumat, care duce în cele din urmă la nebunie.

În cazul în care omul a fost inconştient, Biserica face rugăciuni?

Nu există o practică uniformizată. În caz de boală psihică se poate merge la groapă, se poate cânta Trisaghionul, se citeşte Tatăl nostru şi se spun un cuvânt. Sfântul Ioan Maximovici le spunea preoţilor aflaţi în ascultarea sa că dacă există dovezi clare că omul a fost bolnav psihic, atunci – cu înştiinţarea ierarhului – se poate face o slujbă de înmormântare. Iar apoi, mai sunt situaţii în care se face înmormântarea unor persoane foarte bine situate, sus-puse, şi atunci se găseşte cine să facă înmormântarea, însă e un gest inutil.

În morala ortodoxă se vorbeşte şi de sinuciderea spirituală, cu referire la oamenii care îl resping pe Dumnezeu. Însă în cazul lor poate exista speranţa că într-o zi se vor întoarce la Dumnezeu.

Dacă îl refuzi pe Dumnezeu până la moarte, e acelaşi lucru. Iar apoi există şi sinucidere trupească, diferită de înţelesul primar al acestui gest. Abuzul de trup este tot o formă de sinucidere, însă şi în acest caz există şansa ca într-un anumit moment să te salvezi, să te opreşti. Dacă vedem viaţa ca un război, sinucigaşii sunt un fel de dezertori. Fug înainte de bătălia finală.

Credeţi că cine a încercat o dată să se sinucidă, va încerca şi a doua oară?

Aşa se spune, că odată intrat pe acest făgaş nu mai există cale de întoarcere. Decât prin Dumnezeu. Inclusiv când vezi că ai scăpat prima dată, poţi înţelege lucrarea lui Dumnezeu cu tine şi să îţi revii.

Cei care îşi planifică momentul morţii nu o fac din vanitate?

Înţelegi că viaţa ta se va termina odată. Ţi-e greu să accepţi şi atunci te gândeşti că dacă tot se va sfârşi să stabileşti tu când şi cum. Să fii tu stăpânul, păpuşarul; să tragi tu sforile. Dar e foarte trist fiindcă într-un fel te laşi pradă tocmai lumii de care încerci să scapi. Până la urmă sinuciderea e o formă de răzvrătire. Însă adevărata formă de rebeliune care înţelege absurdul lumii ăsteia şi care acceptă şi gândul morţii, adevăratul rebel e călugărul. Care vede viaţa asta, îi vede lipsa de rost, şi o sfidează respingând lumea şi controlându-şi existenţa, însă o face autentic şi conform voii lui Dumnezeu. Ei chiar biruiesc lumea. E o formă de a refuza lumea, de a trăi şi cu gândul morţii, dar de a ajunge în final la mântuire. Îmi amintesc că părintele Steinhardt dădea trei forme de suprevieţuire într-un regim totalitar, iar una dintre ele era a lui Churchill. Germanii erau deasupra Londrei, iar el consemna în jurnal că realizezază distrugerea unui imperiu, dar totuşi el simte o poftă nebună de luptă, de viaţă. Adică e o formă de rezistenţă: vezi că totul se prăbuşeşte în jurul tău, iar tu lupţi cu şi mai mare îndârjire. Ciudat că omul încearcă să învingă moartea cu moartea. Hristos a făcut lucrul ăsta, dar a fost singurul. Noi nu putem face asta, noi nu avem puterea de-a ne lua înapoi viaţa.

Cum aţi reacţiona dacă ar veni la dvs un om cu gânduri de acest fel?

L-aş trimite la altcineva, iar dacă n-aş avea de ales… nu ştiu. Eşti cu sabia deasupra capului. E foarte greu. Omul respectiv se agaţă de cuvântul tău. Cum poţi în câteva clipe să îl faci să realizeze că Dumnezeu îl iubeşte? E vorba de suferinţă. Şi cât de fals sună în gura mea, în gura oricărui om, învăţăturile despre suferinţă… Toată viaţa mi-a fost frică de durere. Noi toţi vrem să trăim bine şi să murim uşor.

Credeţi că dragostea, cea mai instinctivă, nu mă refer neapărat la cea creştină, ci la dragostea copiilor pentru părinţi, a părinţilor pentru copii, a soţilor unul pentru altul, poate salva pe cineva de la sinucidere?

Aşa ar trebui, iubirea pentru toţi ai mei să mă ţină în viaţă.

Şi atunci nu e cumva prima cauză a sinuciderii lipsa iubirii?

Cauza rămâne aşa cum am spus de la început: ura diavolului faţă de om. El se foloseşte de lipsa de iubire, dar nu o transformă în principala cauză.

Ce aţi putea să ne spuneţi acum la final? Cum am putea încheia mai luminos acest interviu?

Cred că în încheiere cel mai potrivit e cuvântul Sfântului Siluan: „Ţine mintea în iad, dar nu deznădăjdui.” Vedem că suntem răi, că merităm iadul, că tot ceea ce e fără Dumnezeu nu are sens, însă cu tot absurdul din jur, să nu deznădăjduim, să avem încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, să luptăm până la capăt.

20141018-125859.jpg


Poem azi

octombrie 13, 2014

Două lucruri

Două inimi se dau cap în cap armonic, armonic, cromatic:
Dintotdeauna le-am știut așa: mama și tata

Buchete de copaci înghesuite la fereastră

E o toamnă ca toate toamnele. Colorată.
În fond, nu e mare lucru din ea. Nici măcar cerșetorii nu par mai spectaculoși.

Eu, la fereastră, fac cu mâna: salutare lume, salutare lume

Și dintr-o dată sunt în fața parlamentului. Spune, spune odată ce ai de spus!
Nebuno, vorbește, fir-ar tu să fii! Deschide gura!

Clipesc speriată . închid ochii, mă
Văd deschizând larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,
Din spatele meu năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca russel crow în gladiatorul

O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.

Deschid ochii. Vorbește odată, nebuno!
Și toți parlamentarii mă privesc cu ură. Eu ce să le spun?

Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză
Și Manuel Neuer în poartă.

2
deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,
Din spatele meu năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca prinții nelegitimi din serialele coreene.

Fac cinci pași, ecoul lor creează o muzică aparte
Un răpăit de tobe și în fața ochilor apar munți de armate sălbatice.

Dar tocmai atunci portarul urlă să îmi las geanta la garderobă.

Oricât mă chinui, nu pot reface traseul.

În fața mea apar munți de femei bătrâne,
Vociferând în rusă politici despre Europa.

4
Pe stradă oamenii nu îmi dau bună ziua.
Trec de mine apoi întorc capul și comentează. Ei comentează și cresc,
Eu îi ascult și devin mică.
Mă strecor printre picioarele pițigoilor, am ochii în lacrimi.

Și nu e nici un alt om acolo, cu mine. Feresc cu grijă nisipul din calea mea,
folosesc pârghii să mut chiștoacele din drum. Nici o mână uriașă nu se întinde
Iubitor spre mine ca în ilustratele iehoviștilor.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare! Dar nu. Eu sunt mic și rămân mică.

Mă sprijin obosită pe un trunchi de troscot (pătrunjel, dacă vreți)
Și fredonez un cântec patriotic. Apoi, mă prind cu ambele mâini de
Paltonul unui angajat.

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,
Din spatele meu năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia.

>

20141016-145424.jpg


Tristețe / bucurie / răutate

septembrie 29, 2014

De fiecare dată când cineva drag se mută la cele veșnice ne întristăm cu sau fără măsură.

Devenim mai buni sau mai răi. Lăudăm deodată omul pe care nu l-am iubit sau ne facem curaj să îl criticăm mai departe.
Fiecare după micimea sau mărimea sufletului său.

Pe ÎPS Nicolae l-am iubit. În ciuda tuturor lucrurilor care s-au spus despre el, cu cap sau fără. A fost și va rămâne ierarhul meu. Și îl voi accepta cu drag pe succesorul său.

Nu m-am întristat (mult) de mutarea lui la Domnul. Dacă și pentru ierarhi ne-am întrista, ce sens ar mai avea credința noastră?

Cred în mila și bunătatea lui Dumnezeu, cred în înviere.

Pe Înaltu’ – cum îi spuneam noi – l-am cunoscut. Și binecuvântările lui le-am simțit de fiecare dată. Știu că au existat multe motive de poticneală pentru unii, însă – ciudat sau nu – eu i-am simțit harul. L-am respectat. Și în singurul moment în care nu l-am înțeles (2008), nu mi-am permis să îl judec. Singurul lucru pe care îl știu e că un om ca el știe să găsească forme de pocăință cu mult peste înțelegerea mea. Și știu că om fără păcat nu există.

Pentru că de fapt noi nu îi judecăm niciodată pe cei pe care îi iubim. Atunci când cineva din familia noastră, chiar și ateu fiind, greșește – imediat îl scuzăm și îl îndreptățim. Judecata asupra altuia e o declarație sinonimă cu: „eu nu îl iubesc!” Indiferent cine e.

Singurul motiv care mă umple acum de tristețe e puțina mea iubire. Revolta, scârba și dezgustul pe care le simt acum față de toți cei care scuipă astăzi – exact astăzi! – pe numele ierarhului meu. Mi-aș dori să îi pot iubi, să mă pot ruga pentru ei, să reușesc să mă conving că nu l-au cunoscut și că au crezut prea multe, prea ușor.

Dar nu pot. Decât să tremur de furie la fiecare înjurătură. Dar și de neputința de a-l face cunoscut oamenilor așa cum l-am cunoscut eu.

Odihnește-te în pace!
>

20140929-184040.jpg


RAS / Putin

septembrie 23, 2014

Povestea tristă din Ucraina, mă face să mă gândesc la al treilea ciclu de poezii din volumul postoi parovoz. confesiunile dogmatistei. Îl redau mai jos (aproape întreg):

III. RAS

putin

„Am simţit şi eu de multe ori prisosul ăsta de iubire. Există în cantităţi uriaşe. Nu poţi să negi. Atât doar că e mai mare jalea ca oamenii să fie atât de răi când au atâta prisos de iubire. Nu iese din ei, asta-i tot. E pe dinăuntru şi acolo rămâne, nu le slujeşte la nimic. Şi aşa şi crapă, cu ea cu tot pe dinăuntru.”

Călătorie la capătul nopţii, Louis Ferdinand Celine

de două ori mai în spate

viaţa mea e un tren în viteză

care îţi traversează cu ură antebraţul

mă aduni în căuşul palmei şi-mi spui gândăcel

dar

soarele casei mele e cu dinţi

te prinde de palmă înainte să moară

înainte să-ţi intre în piele cu secera în mână

tot ce mai poţi spune mi se lipeşte de gură

îndepărtează cuţitul culorile astea prinse de sânge

îmi despică buza

îndepărtează pleoapa de gips de pe puls

Citește restul acestei intrări »


Patria mea

iulie 1, 2014

(Un poem despre familie şi patrie. La mulţi ani dragă mami!!!!)
Patria mea se întinde exact cât cuprind cu ochii
când mă urc în mărul plantat de bunicul Alexandru.
Acolo copiii iau bătaie cu floarea de plastic,
cu coada ei.

E tata, e foamete, e tot ce înseamnă Pitești. Patria mea
deportată și ortodoxă cu flori de colț la ureche și procurori corupți –
coliere la gât. Patria mea săracă. Mama mea fără mamă,
cu astm din naștere și trei fete îmbăcate la fel de Paști și Crăciun.

Nu existau poligloți în Vânătorii de munte
ai regelui Mihai. Nici în batalionul din Lugoj trimis
de austroungari să apere granițele imperiului
tocmai în Alpi.

Bunicii mei nu aveau dicționare de neologisme.
Nu aveau-isme în general. Ei iubeau într-o singură limbă
se cununau într-o singură biserică.
Unul a ajuns cu arma la umăr în Italia, altul în Crimeea.

Laptele cald în căni, seara la foc cu miros de iarbă și pâine pe vatră,
cu oi cuminți culcate direct pe pământ, cu pușcării doldora și coapte
Ceaușescu mort și împușcat, Arsenie Papacioc – condamnat
Stăniloae drăguțul, poeții, poeții și toți bătăușii într-un sac.

Bunicul a fost braconier când s-a întors din Crimeea.
Avea cinci puști ascunse în scorburile stejarilor
din Padeș. Înainte să moară a predat miliției patru.
Bunicul avea păcate. A tras cu pușca și a votat comuniștii.

(Exact cât cuprind cu ochii. Râuri pentru
patria mea dragă, lovită cu capul de ziduri,
iubită, vândută la bucată – una bucată munte/
una bucată iarbă / una bucată femeie.)

Bunicul meu a fost arhitect când s-a întors din Italia.
A fost padurar, primar și la urmă de tot
a fost silit să mintă – începând cu votările din ’48
așa că și-a cumpărat oi şi s-a mutat în pădure.

(Exact cât cuprind cu brațele. Păduri pentru
patria mea adorată, împușcată, din timp în timp
abandonată. Pe rând – una bucată basarabie /
una bucată bucovină / una bucată deportată.)

Și celălalt bunic și-a cumpărat oi.
Se poate spune că sunt fiică de cioban. Cu nume de cioban.
Că nimeni din neamul meu nu a ajuns doctor, inginer,
Nu au împușcat oameni în război. (Doar unul după.)

Patria mea cea mai bogată, cu turle aurite și cizme de la second-hand.
Aiud – Gherla – Pitești – Kazahstan și toată mândria îngropată la Canal,
toată lumea mea, toată patria mea iubită pe nume Dan și Aurelia.
Dumitru, Alexandru, Ion. Tătelu’ Alexei. Pe nume Stăniloae şi Teofil Părăian.

Nepoții lor sunt poligloți. Vorbim engleză, germană, spaniolă, italiană,
iar mama încă mai știe rusa. Și asta ne convine. Și asta le convine.
Nu uităm niciodată să le arătăm respect bunicilor noștri.
Cu crucile lor vorbim doar în română. Și cu fiii noștri la fel.

 

DSCN0153


Fragment (poem)

iunie 12, 2014

Uneori îmi trimit vorbă: îți vine fata azi și atunci cobor din vârful meu.

Și iarăși mi se încarcă hainele și umerii de fetițe țopăitoare care nu tac niciodată, râd încontinuu și se urcă pe mine ca într-un păr cu crengile aplecate. Se umple de sunet în jurul meu, iar fata îmi spune lucruri în timp ce Dan îmi toarnă o țuică, și mai răzbat șoptit din glasul ei: e greu. Mă întind cu brațele desfăcute în patul înalt ca un catafalc. Țin ochii deschiși și văd cum o pasăre brăzdează tavanul camerei în care ne-am așezat cu toții la masă, apoi un cap mic cu cei mai frumoși ochi se ițește deasupra mea gălăgios. Râde și vorbește și nu-l spune pe r și mă scutură de umăr să mă ridice și îi susur încet să nu audă maică-sa moare tata ion și ea se oprește un pic din orchestrat, clipește des și dând din nou drumul unui debit verbal țipă printre râsete nu moare tata ion.

Dar tata Ion moare, nu minte. Două săptămâni mai târziu. Și la parastasul de 40 de zile un cap mic cu cei mai frumoși ochi se ițește urlând peste mormântul proaspăt și țipă și plânge și mă cheamă afară.

Toți copiii morți nu valorează cât cei vii.

Monica, să îmi cânți ani mulți după moarte!


Telefon de acasă

mai 31, 2014

La Baloșești plouă. De zile întregi. S-au făcut bureții. Așa că mami cu ticu s-au dus în pădure. Au luat și câinii noștri: Riki și Bambi.

Iar: acest câine (al nostru)

20140531-143255.jpg

S-a bătut cu câinele lui Uica Mircea.

Atunci a intrat acest câine (al lui Foreman)

20140531-143401.jpg

L-a caftit pe acel câine (pe-al nostru)

Și apoi a intrat acest câine (al nostru)

20140531-143558.jpg

Care nu a luat bătaie fiindcă e prea mic și ceilalți nu l-au văzut.

Mai mult nu știu fiindcă ticu mi-a spus să nu îi stric minutele cu discuții despre câini, iar dacă sunt foarte curioasă, să îi cumpăr telefon lui Riki.


Leapșă

aprilie 21, 2014

I thank Marius Conkan for inviting me to join this game.

Diana Iepure and Ana-Maria Caia will answer next Monday.

1) What am I working on?
I am writing a big poem. I will name it The island of the day of tomorrow, starting from Umberto Eco’s book: The island of the day before. It is a poem about an island where there is no technology, where we live in simple houses, drinking tea or old whiskey, eating cereals. In fact I found the Eden, and I share it with others . At certain moments I talk about my city, for antithesis.
I am coordinating the literary circle “Republica” at the National Library in Chisinau, R. Moldova, and I also work as an editorialist (Time newspaper from Moldova). I like it.
2) How does my work differ from others of its genre?
I pledge for no program: either minimalism, maximalism or something else. I write what I want and I am not afraid of it. I think that this is different. There is also the mysticist note in my work. I know it is different, but not necessary better.
3) Why do I write what I do?
I believe that my work must be similar (must reflect?) with my point of view. To be honest, I want to find myself in my poems and the poems to find place in my mind.
4) How does your writing process work?
In my head. Looking up. Telling me: now is the best moment! On the street. I write in my mind and when I have time I put it down. Nothing special. I just need more time. On holidays i am the best writer.


Insula din ziua de mâine

aprilie 7, 2014

(fragmente)

1

 

E acolo o insulă pe care sateliții

nu reușesc să o înregistreze.

La intrare prezentăm amulete de lut,

iar hainele trebuie să fie numai bune

de plimbat prin târgul de flori.

 

O barcă ne lasă la mal și se îndepărtează

– nu se va mai întoarce, să știi.

 

E o lume veche pe care toți o văd nouă,

oamenii

 

nu știu foarte multe lucruri,

dar nici nu știu că nu știu ca să fie fericiți

pentru neștiința lor.

 

Se bucură de grăunțele lor fierte și de sare,

de ierarhia stabilă

 

Ne aranjăm într-un han cu totul și cu totul din lemn,

bem rachiu de orz din pahare de lemn

și lumina se strecoară roșie pe sub pălăriile felinarelor.

 

Cântece răsună slab la fereastră

când dependenţii se întrec în balade și doze.

 

 

 

Să tot stai, să tot bei, într-o insulă ca asta, ne spunem noi,

și mai comandăm o carafă.

 

 

7

În zilele uscate ne apropiem de mare,

strigătele ei ne ajută să înțelegem mai multe despre

 

Privită cu atenție suprafața nesfârșită de apă

e ușor bombată la mijloc

și un pic mai înaltă decât malul,

ca un strop uriaș de rouă pe o frunză de salcâm.

 

Ne adunăm cu toții,

dar fiecare în grupul său de trei.

 

Noi suntem mereu aceiași, nu ne amestecăm.

 

Stăm ca un triptic pe o bucată de stâncă,

valurile spulberate ne invadează plămânii.

 

Stăm nemișcați cu mâinile încleștate. Gândurile noastre

se combină

ca fructul, zahărul și laptele într-un milkshake,

împărtășim, în felul ăsta o singură viziune,

 

despre trecut.

 

Și se materializează, ca în Solaris,

 

nu ținem socoteala timpului

– când stăm acolo,

stăm.

 

Nu e nici un folos, aici, pe insulă, să te grăbești în vreun fel.

 

 

9

 

Când ne îndrăgostim lucrurile sunt mai simple aici.

 

Îl privesc în ochi și când merg la vânătoare, el stă aproape lipit de calul meu. Și dacă mă rănesc, el mă pansează, nu doctorii.

 

E un fel de luare în grijă care durează ani mulți.

Uneori,

după ani, și o luare de mână. Dragostea pe insulă e foarte tăcută.

 

Cei care se iubesc tac mult, dar se însoțesc pretutindeni. Și într-o zi când apare un motiv de foarte mare tristețe, celălalt spune: sunt aici.

 

Și ăsta e jurământul după care au râvnit atâția ani.

 

 

14

Locuiești într-un oraș aglomerat. Eventual e o piață în apropiere. Șoseaua de sub fereastră îți invadează viața,

 

îți trece prin fiecare por. Deosebești clar tusea unui motor mic sau șuieratul eșapamentelor de troleibuze. Îți cumperi din prima farmacie dopuri de urechi. Le îndeşi bine și când ele vor încerca să revină la starea inițială, îți vor acoperi compact pâlnia urechilor.

 

Vor deveni un amortizor între creier și zgomote.

 

Iar tu vei putea, în sfârșit, să asculți cu atenție doar vocile din capul tău. Să le asculți,

sortezi,

E important să te întinzi în pat cu ochii mijiți la tavanul alb, care va deveni un amortizor între imaginile din jur și cele din capul tău.

 

Să nu mergi deloc.

Pașii îţi vor transmite

vibrația prin oase, până în calota craniană.

 

Și nu va fi plăcut.

Cu timpul te vei obișnui și te vei bucura. Sau

 

într-o zi vei abandona toate ca să vii aici

pe insulă.

 

 

 

22

Un singur lucru mi-a rămas străin de când sunt
liberă aici. Nu știu cum se face dragoste pe insulă.
Mă uit lung la femeile gravide.
Stau în porțile caselor cu dosul palmei de la mâna dreaptă
pe frunte, iar cu palma stângă sub pântecele bombat
ca un strop uriaș de rouă pe o frunză de salcâm.

Se uită în depărtări ca și cum bărbatul
le-ar fi plecat pe front și nu s-a întors la sfârșitul războiului.

Recunosc că simt o împunsătură
mică în piept care îmi mișcă imperceptibil sprâncenele.

Când și unde fac ele dragoste?

Cu cine?

Nu mi-a spus nimeni cum trebuie să te iubești
pe insulă şi nici că pântecele poate dospi.

Din necunoștință

sexul îmi pare mai înfiorător decât moartea.

Sigur, pot să ştiu după lumina fețelor,
când se despart fără îmbrățișări la poartă,
femeia privește roșu în pământ, bărbatul
o privește drept,

pot să știu atunci că cei doi s-au iubit.

 

Aici doar fecioarele privesc drept în față.

 

35

 

Treci prin oraş cu ochii înceţoşaţi. Intri într-un parc, mare sau mic, încerci să te doseşti după un trunchi gros. Auzul încordat. Orice, dar să nu mai auzi maşinile. Să crezi un moment că ai ieşit cu totul.

 

Să nu te gândeşti că în ţara ta cad trei hectare de pădure pe oră. N-ai nici o şansă să rezişti. Ei, copacii, n-au nici o cale să opună rezistenţă. Ca şi cum ţi-ar creşte rădăcini pe linia de tren exact atunci când sirena anunţă apropierea lui de gară. Tu nu poţi să ridici măcar călcâiul stâng sau să îţi duci protector antebraţul la ochi. Şi nu doar atât. Ci să nu existe în mintea ta posibilitatea de a fugi sau de a-ţi feri privirea.

 

Trei hectare de oameni pe oră.

 

Stai în parcul de lângă bloc, îţi acoperi ochii cu antebraţul, şi spui: niciodată piţigoiul nu a reuşit să acopere macaraua din faţa blocului. Ce folos că are la balcon un nuc, o salcie şi un corcoduş. Piţigoiul se aude doar la cinci dimineaţa în pauza de trei minute dintre un troleibuz şi altul.

 

În rest doar disfonia provocată de ţipătul lui şi tusea mecanică a unei macarale de mare tonaj.

 

DSCN1092