Insula din ziua de mâine

(fragmente)

1

 

E acolo o insulă pe care sateliții

nu reușesc să o înregistreze.

La intrare prezentăm amulete de lut,

iar hainele trebuie să fie numai bune

de plimbat prin târgul de flori.

 

O barcă ne lasă la mal și se îndepărtează

– nu se va mai întoarce, să știi.

 

E o lume veche pe care toți o văd nouă,

oamenii

 

nu știu foarte multe lucruri,

dar nici nu știu că nu știu ca să fie fericiți

pentru neștiința lor.

 

Se bucură de grăunțele lor fierte și de sare,

de ierarhia stabilă

 

Ne aranjăm într-un han cu totul și cu totul din lemn,

bem rachiu de orz din pahare de lemn

și lumina se strecoară roșie pe sub pălăriile felinarelor.

 

Cântece răsună slab la fereastră

când dependenţii se întrec în balade și doze.

 

 

 

Să tot stai, să tot bei, într-o insulă ca asta, ne spunem noi,

și mai comandăm o carafă.

 

 

7

În zilele uscate ne apropiem de mare,

strigătele ei ne ajută să înțelegem mai multe despre

 

Privită cu atenție suprafața nesfârșită de apă

e ușor bombată la mijloc

și un pic mai înaltă decât malul,

ca un strop uriaș de rouă pe o frunză de salcâm.

 

Ne adunăm cu toții,

dar fiecare în grupul său de trei.

 

Noi suntem mereu aceiași, nu ne amestecăm.

 

Stăm ca un triptic pe o bucată de stâncă,

valurile spulberate ne invadează plămânii.

 

Stăm nemișcați cu mâinile încleștate. Gândurile noastre

se combină

ca fructul, zahărul și laptele într-un milkshake,

împărtășim, în felul ăsta o singură viziune,

 

despre trecut.

 

Și se materializează, ca în Solaris,

 

nu ținem socoteala timpului

– când stăm acolo,

stăm.

 

Nu e nici un folos, aici, pe insulă, să te grăbești în vreun fel.

 

 

9

 

Când ne îndrăgostim lucrurile sunt mai simple aici.

 

Îl privesc în ochi și când merg la vânătoare, el stă aproape lipit de calul meu. Și dacă mă rănesc, el mă pansează, nu doctorii.

 

E un fel de luare în grijă care durează ani mulți.

Uneori,

după ani, și o luare de mână. Dragostea pe insulă e foarte tăcută.

 

Cei care se iubesc tac mult, dar se însoțesc pretutindeni. Și într-o zi când apare un motiv de foarte mare tristețe, celălalt spune: sunt aici.

 

Și ăsta e jurământul după care au râvnit atâția ani.

 

 

14

Locuiești într-un oraș aglomerat. Eventual e o piață în apropiere. Șoseaua de sub fereastră îți invadează viața,

 

îți trece prin fiecare por. Deosebești clar tusea unui motor mic sau șuieratul eșapamentelor de troleibuze. Îți cumperi din prima farmacie dopuri de urechi. Le îndeşi bine și când ele vor încerca să revină la starea inițială, îți vor acoperi compact pâlnia urechilor.

 

Vor deveni un amortizor între creier și zgomote.

 

Iar tu vei putea, în sfârșit, să asculți cu atenție doar vocile din capul tău. Să le asculți,

sortezi,

E important să te întinzi în pat cu ochii mijiți la tavanul alb, care va deveni un amortizor între imaginile din jur și cele din capul tău.

 

Să nu mergi deloc.

Pașii îţi vor transmite

vibrația prin oase, până în calota craniană.

 

Și nu va fi plăcut.

Cu timpul te vei obișnui și te vei bucura. Sau

 

într-o zi vei abandona toate ca să vii aici

pe insulă.

 

 

 

22

Un singur lucru mi-a rămas străin de când sunt
liberă aici. Nu știu cum se face dragoste pe insulă.
Mă uit lung la femeile gravide.
Stau în porțile caselor cu dosul palmei de la mâna dreaptă
pe frunte, iar cu palma stângă sub pântecele bombat
ca un strop uriaș de rouă pe o frunză de salcâm.

Se uită în depărtări ca și cum bărbatul
le-ar fi plecat pe front și nu s-a întors la sfârșitul războiului.

Recunosc că simt o împunsătură
mică în piept care îmi mișcă imperceptibil sprâncenele.

Când și unde fac ele dragoste?

Cu cine?

Nu mi-a spus nimeni cum trebuie să te iubești
pe insulă şi nici că pântecele poate dospi.

Din necunoștință

sexul îmi pare mai înfiorător decât moartea.

Sigur, pot să ştiu după lumina fețelor,
când se despart fără îmbrățișări la poartă,
femeia privește roșu în pământ, bărbatul
o privește drept,

pot să știu atunci că cei doi s-au iubit.

 

Aici doar fecioarele privesc drept în față.

 

35

 

Treci prin oraş cu ochii înceţoşaţi. Intri într-un parc, mare sau mic, încerci să te doseşti după un trunchi gros. Auzul încordat. Orice, dar să nu mai auzi maşinile. Să crezi un moment că ai ieşit cu totul.

 

Să nu te gândeşti că în ţara ta cad trei hectare de pădure pe oră. N-ai nici o şansă să rezişti. Ei, copacii, n-au nici o cale să opună rezistenţă. Ca şi cum ţi-ar creşte rădăcini pe linia de tren exact atunci când sirena anunţă apropierea lui de gară. Tu nu poţi să ridici măcar călcâiul stâng sau să îţi duci protector antebraţul la ochi. Şi nu doar atât. Ci să nu existe în mintea ta posibilitatea de a fugi sau de a-ţi feri privirea.

 

Trei hectare de oameni pe oră.

 

Stai în parcul de lângă bloc, îţi acoperi ochii cu antebraţul, şi spui: niciodată piţigoiul nu a reuşit să acopere macaraua din faţa blocului. Ce folos că are la balcon un nuc, o salcie şi un corcoduş. Piţigoiul se aude doar la cinci dimineaţa în pauza de trei minute dintre un troleibuz şi altul.

 

În rest doar disfonia provocată de ţipătul lui şi tusea mecanică a unei macarale de mare tonaj.

 

DSCN1092

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s