Johny, Bambi și Lică – încercare

Mă tot gândesc cum trebuie să scriu un roman despre doi câini, eventual trei, câini pe care i-am cunoscut, care au trăit alături de mine – mai mult sau mai puțin – și pe care, evident, i-am iubit. Fiindcă vreau să le scriu povestea în așa fel încât și alții să îi iubească, in nici un caz să nu le distrug ( aici ar trebui să spun chipurile, însă educația teologică nu mi-o permite) amintirea pe care ar trebui să le-o (și acum ar trebui să spun înveșnicesc, dar din aceleași rațiuni nu o voi face) conturez printre portretele literare. Măcar cât de cât să devină niște românești, rurali, și mult mai puțin ambițioși, colț-albi.

Însă curentele literare actuale mă pun în mare dificultate. Fiindcă în ziua de azi ca să fii, nu doar citit, ci și apreciat, trebuie să fii foarte atent să nu devii patetic, să nu empatizezi excesiv cu personajul, ba din contră, iar dacă e posibil să nu eviți cinismul și plictiseala.

Ceea ce e foarte dificil. Hai, la mine, ca e vorba de câini, dar când vreun mare scriitor vrea să își includă tatăl într-un proiect literar serios, fie trebuie să îl ponegrească, fie să îl includă ca personaj secundar și deloc decisiv pentru dezvoltarea acțiunii. Altfel compromite cartea. Nu poți să îți iubești cu adevărat tatăl într-un roman, iar dacă totuși îndrăznești atunci trebuie neapărat să fii tu un prost și taică-tu să nu aibă nici un merit pentru sentimentele tale. Îl iubești pe un om extrem de trivial pentru că ți-e tată. Și asta nu înseamnă doar că ești un om slab, ci și un scriitor de doi lei. Mai pe scurt ești de oha.

Nu ai cum să îl iubești literar, doar literal – iar dragostea asta ține-o pentru tine și familie. Sau, mă rog, rămâi la cele două variante: sufeream cumplit pentru taică-miu, deși e un mizerabil; sau: taică-miu era un om de treabă, însă chiar nu mă interesa ce i se întâmplase, viața e dură.

Totuși eu nu am să plec de pe pozițiile astea ca să vă povestesc despre câinii mei. Nici eu nu voi fi o temblă, nici câinii nu vor fi niște mișei – dacă pot câinii în general să fie mișei. Mai ales că nici nu e nevoie. Dragostea pentru rasa canină a avut de suferit destul din cauza Bibliei, ca să nu mai vorbesc că în tradiția răsăriteană creștină sunt urâciune și simbol al mâniei. Și tot mai ales că eu nu am iubit rasa canină, ci doar câțiva câini, iar ăia au fost ai mei.

O variantă ar fi să vă spun că erau urâți, slabi și jegăriți, dar m-aș îndepărta de adevăr, și poveștile mele, așa ca unele filme, mizează pe povestea adevărată. Bine, despre Bambi aproape că aș putea spune că era urât, deși nu era, dar multă vreme eu am trăit cu impresia asta. Poate din cauză că a năpârlit ani la rând, că blana lui nu era întotdeauna neagră. Sau poate doar din pricina faptului că mergea strâmb. Posteriorul fiind tot timpul mai la stânga decât partea din față a corpului. Un alt motiv care m-a făcut, puștoaică fiind, să îl consider urât putea fi din cauza faptului că niciodată nu își ținea coada nici în jos ca lupii, nici făcută covrig ca toți caninii mândri. O ținea, nu știu cum, nici așa, nici așa. Cam nici într-un fel. Și desigur că ar trebui aici să avem în vedere botul de rechin. Bambi avea bot de rechin. Defect din naștere, nu cred că e vreo notă specifică unei anumite rase. Fiindcă, să nu uit să menționez, câinii mei erau maidanezi. Chiar dacă unii îi considerau buni de vânătoare. Adică maxila era mai lungă decât mandibula. Dinții superiori erau înclinați în interior, iar cei inferiori erau înclinați spre exterior. Și se uneau într-o mușcătură deloc nesigură. Dar botul cu nas cu tot era mai lung decât osul și i se întindea în față ca un cioc de carne. Motiv pentru care eu striveam bucăți de ciocolată cu sandaua de asfalt ca să văd cum își încrețește tot surplusul de nas până ce reușește să o apuce cu dinții. Să nu vă imaginați că acest defect era foarte vizibil. Trebuia să îl studiezi atent ca să observi. Și tot după lungi observări îți dădeai seama că Bambi avea ochi de asiatic. Extrem de migdalați. Ca o tăietură în blana neagră și lucioasă a capului (pe corp mai greu vedeam – și mai rar – luciul blănii, din pricina năpârlirii).

Cu toate astea Bambi era un câine frumos. Exact ca taică-su, Johny. Negru, cu pieptul și labele albe. Plus o steluță albă ca un felinar în vârful cozii, iar o alta undeva între baza gâtului și ceafă. Diferențele între Johny și Bamby erau următoarele: tatăl avea laba dreaptă cu mai mult negru, adică cizma albă era mai scurtă, pe când la fiu vedeai asta pe piciorul stâng. Iar steaua de la gâtul fiului era un fular drăguț la gâtul tatălui. Plus spatele de două ori mai lat. La tată. Tot el era cel care recunoștea mai puțini oameni, era o spaimă în satul bunicului și vâna singur iepuri sălbatici pe care îi aducea acasă. Bambi nu a dat niciodată dovadă de asemenea dexterități. Pe scurt: Johny era mai frumos. Chiar dacă avea urechile tăiate și rotunjite ca la urs.

Johny s-a năcut la Valea lui Liman. De acolo l-au luat neamurile mamei mele ca să îl folosească la vânătoare. Tata Ion avea vreo 5 puști. Patru le-a predat înainte să moară. Și avea vreo patru câini. Foarte mari și foarte răi. Buni vânători.

Încă de la primele antrenamente, Johny, care nu știu cum se numea atunci sau dacă avea vreun nume, a făcut-o de oaie. Nu asculta semnalele, lua alte urme, nu răspundea la chemări. Dezordinea (atitudinea libertină) l-a costat urechile. Tata Ion a tras concluzia că nou-venitul în haită nu aude. Și i-a aranjat în semicerc pavilioanele blegi ale urechilor. Schimbarea așteptată nu a venit. Câinele a fost exclus din haita înfricoșătoare care se adăpostea noaptea sub părul bătrân în care mama mea, la doar doi ani, îndesase un nasture din cojocul bunică-mii. Și ăsta a fost singurul lucru pe care mama mea și-l amintește despre mama ei.

Câinele a fost dus în alt sat. Nu știu cum, dar a nimerit la neamurile tatălui meu. La bunicul meu vitreg (vitreg la propriu, nu e vreo defăimare aici!). Tata Mitru avea o apucătură bizară. Boteza animalele după stăpânii lor anteriori. Dar nu, Johny nu vine de la Ion. Bunicul meu vitreg nu știa engleză. Ci vine de la Johny, patronul Limanului, un Gheorghe plecat în America.

Asta s-a întâmplat la doar două săptămâni de când tata Mitru luase de la nenea Lică din Tomești-sat, un pui de șoricar bălțat. Să îl înlocuiască pe Titi, șoricarul negru și crăcănat, pe care Mihaela, sora mea, m-a prostit să îl sărut în cap dându-i cu grijă blana la o parte.

Noi, fiind mici și dornice de iubit animale, năpustiserăm în jurul lui Lică. Dana s-a plictisit repede. Am mai rămas două pe lângă cățelul de-o palmă, când pe poarta noastră, legat cu un fel de ham din lanțuri, pe sub picioare și piept, a fost adus un câine de vreun an-doi. Negru și rău. Cu labe albe și urechi rotunde. Clar că de vreme ce eram mezina, eram și fraiera. Așa că Miha mi-a bătut capul până i-am acordat exclusivitate asupra lui Lică și mi-am îndreptat, doar privirile, spre Johny. Nu era chiar incredibil de mare. Avea statură medie, doar că la vârsta mea (vreo șase ani), statura nu mi prea se potrivea cu a lui și mie îmi părea un balaur.

Când Miha cerea lapte, proaspăt muls de la vaca Stela, pentru cățel, mă duceam și eu cu o conservă goală să cer lapte pentru monstrul ținut în lanțuri de dudul negru și bătrân din dosul curții. Nu primea Johny, care era mare, primeam eu, care eram mică, și mă descurcam să fac melodrame la comandă. Apoi ieșeam în curte și cu ajutorul unui băț împingeam conserva cu lapte până în dreptul câinelui. Nu îmi amintesc când l-am atins prima dată. Important e că el a înțeles exact spaimele mele și s-a adaptat. Toți cei 15 ani, câți a trăit el, singurul fel în care intra în contact cu mine era următorul: se târa pe pământ și îmi prindea vârful pantofului cu botul.

Apoi a crescut și Lică. Conviețuirea lor a fost simplă. Mâncau împreună și bătaie și pâine. De la tata Mitru. Lică a avut mai multă libertate, dar a trăit mai puțin. Poate l-a aranjat bunicul. De ciudă. Fiindcă nu de puține ori ne trezeam eu cu Miha, că apare Lică în curtea școlii din Tomești (la 6 km de Baloșești) să cerșească mâncare de la elevii școlii. Johny a trăit mult și trist. Până nu a mai putut să mănânce nici pâine, iar atunci tata Mitru l-a omorât. Vreau să cred că totuși cu regret. Chiar dacă a folosit toporul. Nu ți-era la îndemână un veterinar pe vremea aia care să preia o astfel de slujbă ingrată. Poate tata Mitru a folosit toporul și nu otrava, tocmai din dorința de a-l scuti de suferință. Deși eu am suferit o bună parte din tinerețe imaginându-mi cum s-a simțit Johny în acel moment, când și-a văzut iubitul stăpân cu toporul asupra lui. Am ajuns să înțeleg asta abia după ce a murit și tata Mitru. În urma lui au rămas doi câini negri. Ai mei nu reușeau să îi lege. Așa că le-au dat somnifere. Volti, noul veterinar, le-a spus că s-ar putea să și moară de la acele pastile. Primul câine a murit în câteva ore, celălalt a adormit. L-au legat ai mei, dar el nu s-a mai trezit. După multe zile era încă viu și în comă. S-a chinuit o vreme. Apoi a murit.

Când mi-a venit rândul să mă ocup de Bambi, nu am fost în stare. Așa că l-am lăsat să își ducă boala, dar să moară, speram eu, de moarte bună. Nu de aceeași părere a fost Florian, tipul care devenise șef la Liman în locul lui Johny americanul, și care, fără să mă întrebe, mi-a împușcat câinele. Dacă ar ști câtă ură am fiert în inimă din cauza asta nu s-ar mai atinge în viața lui de câini. Fiindcă am și rostit câte ceva, cu rușine o spun.

Cu Johny a rămas o fotografie făcută de hramul satului. Tata Mitru era atât de mândru cu faptul că animalul lui era o bestie, încât se plimba cu el prin sat de sărbători, spre disperarea sătenilor. Câinele era extrem de rău. Bun de pus plăcuță la poartă. Dar nu era nevoie, satul era mic și lumea vorbea. Așa că în toată copilăria mea nu am avut niciodată oaspeți. Ceilalți copii din sat nu aveau voie să ne caute acasă din pricina lui Johny. Deși nu a atacat mulți oameni. Bine, pe Pavel Panduru l-a capsat urât. Mâna fisurată și piciorul rupt, dar asta după ce Panduru s-a îmbătat așa de tare cu tata Mitru, încât a sărit la el cu cuțitul. Câinele a simțit, a trecut prin geam și l-a mazilit. Apoi, deși avea în plan să meargă la miliție ca să determine împușcarea legală a câinelui, a renunțat când tata Mitru l-a amenințat că îl dă în judecată pentru tentativă de omor.

Se practica în familie la tatăl meu apărarea excesivă a câinilor. Bunicul lui, Alexandru, l-a urmărit câteva săptămâni pe Bălu milițianul, care îl împușcase pe Băluț, cel mai mare câine al nostru din toate vremurile, la Releu. Taica Alexandru nu l-a mai prins pe Bălu milițeanul sau, oricum, renunțase la gândul de a-l împușca. Iar Panduru a renunțat la dorința de a-l vedea împușcat pe Johny de miliție.

În rest, doar ocazional și nu atât de grav a mai mușcat Johny. Mai ales că nu prea îl scotea din curte. Doar o dată pe lună îi dădea drumul în pădure după iepuri. Și câinele nu ataca decât pe proprietatea noastră, în rest se purta cu indiferență față de toată lumea.

Cea mai mare performanță a câinelui a fost fotbalul. Învățase să joace la pase, să dribleze, să fenteze. Tata Mitru îl mai lua la fotbal când jucau ei, bărbații, dacă nu erau copii în preajmă. Era fascinant. Și cel mai bun fotbalist din Baloșești. Cu mine și cu Miha nu juca la pase, fiindcă noi ne temeam în continuare de el. Dar trăgeam la poartă. Era suficient să strigăm: Johny, gol!, că el o și rupea la fugă după cotețele de găini de unde se întorcea cu mingea. O lăsa la noi la picior și el fugea și se așeza la intrare în șură. Aia era poarta. Noi șutam, el apăra și ne aducea mingea. Bănuiesc astăzi că nu ținea minte scorul, totuși! Calitățile lui de fotbalist mi-au adus necazuri la școală. Am avut o compunere despre cel mai bun prieten, iar eu mi-am intitulat lucrarea Johny, iar în paginile scrise povestisem cum jucam noi „La poartă”. Colegii mei de școală m-au batjocorit atunci.
– Băi, Dorine, ai auzit că Moni are la Baloșești câinele electrornic? Întrebase unul în pauza mare.
– Goro, eu spun să te duci să vezi, dacă e așa îl luăm în echipa școlii.

Am plâns pe furiș și mi-am imaginat cum în locul lui Lică, la cerșit în pauze ar apărea Johny și cum eu… și aici mă pierdeam cu imaginația, nu-mi dădeam seama, ar fi trebuit să îmi imaginez cum intră pe teren și îi bate la fotbal, sau era mai potrivit să strig „Țuo!” și să îl las pe Johny să îi macine.

20130629-140311.jpg

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s