Mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă

(fragment nescris din cartea În gura foametei de Alexei Vakulovski)

Alexei Vasilievici, ce să vă spun? Sunteţi om cu carte, om citit. Ştii matale prea bine. Oricât ar încerca cineva să vorbească despre foame, nu mă convinge. Mi-e a mânca. Ne-au mătrurat podul. Ne-au căutat grâul şi în perete. Pe unii i-au mutat în Palanca. Mi-e a mânca şi acuma după toată masa asta, să-i dea Dumnezeu sănătate la Sofia Vasilievna. Să nu treceţi prin foamete, Doamne fereşte! Că foamea nu-i ca bătaia, Alexei Vasilievici. Că o capeţi până leşini, ce uciganie n-ar fi, şi să mori, da’i mai repede cumva. Da’ aşa, Alexei Vasilievici, să nu-ţ’ puie nici tata o fărâmă de făină în palmă…! Eu eram copchil, da’ tot am înţeles că foamea îţi roade firea, şiţi ce zic? Nu mai poţi să zâmbeşti la nime’. Ce mai ţi-e un tată sau mamă? Nu te mai uiţi la fraţi decât că-s mulţi. Te uiţi că tre’ să rupi în două o cartoafă îngheţată. Ştii am avut o soră mai mare, Lida, avea zece ani, la foamete, cu patru ani mai mare decât mine şi mi s-a făcut rău prin decembrie. Era gata cu mine. Mama era în Polonia, iar tata se prăpădise în război. Deja mi-l închipuiam pe Ivănaş Spătaru cum mă aruncă în sanie peste alţii şi mă duce. Şi plângeam aşa fără lacrimi, de frică, stăteam cu ochii în tavan şi făceam îîî-îîî, da’ Lida plângea şi ea. Şi-mi îndesa pâine din trestie cu scoici în gură şi tot zicea, mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă. Şi plângea săraca, plângea aşa, vă daţi seama Alexei Vasilievici, că ea, vai de zilele şi păcatele noastre. Şi-a tîiat pâinea, şi-a luat-o de la gură, şi tot repeta aşa mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă, şi după ce îmi îndesa pâinea în gură îşi lipea palmele de obrajii mei aprinşi de febră şi îngâna după mine îîî-îîî. Se uita, aşa, fix în ochii mei şi se căina cu mine.

S-a prăpădit Lida, Doamne iartă-mă, păcatele mele Alexei Vasilievici, s-a prăpădit ea şi eu am trăit. Pentru mine s-a prăpădit săraca. Am ucis-o, Alexei Vasilievici. Şi cum să mai trăiesc eu cu pace? De-aia, cum credeţi? De-aia am plecat în Trebujeni.  Nu mai pot să văd cu ochii ăştia, vai de mine, nu mai pot să privesc Antonocva că-s bătrân, Alexei Vasilievici, şi uite, în Trebujeni merg pe dealurile alea de piatră şi parcă îmi vine tot a spune: mi-e a mânca. Mă duc spre Scoc, da’n gând tot aşa îmi vine: mi-e a mănâncă, şi mă pun pe malu’ Răutului cu o bucată de plăcintă, da’ cum să mânc? Mai pot eu pune plăcintă în gură, Alexei Vasilievici? Şi mă uit aşa, că şi apa aia seamănă cu foamea. Neagră şi stătută. Tulbure, nu vezi prin ea. Aşa şi foamea ne întuneca la chip, parcă toţi eram scoşi din Răut sau din Nistru, puşi aşa la uscat ca scoicile, şi apoi fărâmaţi cu sucitoru’ să ne facă făină pe toţi, să ne mânce comuniştii bată-i Dumnezeu să-i bată, că din cauza lor s-a ucis Lida, iar pe mine neom m-au făcut. Că spune mata, cum să mă mai împac? Că vezi, eram prunc, nu mi-am dat seama cum s-omoară ea de dragu’  meu. Şi ce să spun acu? Poate chiar că mi-am dat seama. Poate de aia nu mai pot trăi ca tot omu’. Nici nevastă nu mi-am luat. Că nu m-a lăsat inima, fiin’că eu ştiu, Alexei Vasilievici, cum era foametea. Şi nu e, să mă crezi, chin mai mare pe pământ. Şi nici păcat mai mare ca ăsta. Cum să ucizi copiii cu foametea? Că-i greu şi-i mult. Nu trece. Lung şi greu, aştepţi zi după zi, tot cu gândul la pâine eşti. Şi-apoi începe a te durea capul, şi se îmflă pântecul. Săraca Lida, de-aia nu mai vin în Antoneşti, că de la drumu’ mare, cum mă apropii de sat, îmi apare-n minte cu obrajii aprinşi de la plâns, îi simt căldura din mâini, cum mă ţinea şi îngâna cu mine îîî-îîî.

Ş’apoi nu degeaba e un Dumnezeu în cer! S-or înturna toate cumva, şi-o fi Lida mea, Dumnezeu s-o ţie, o fi îngeraş. Da’ parcă şi asta nu mă linişteşte. Că m-am mâniat şi pe Dumnezeu, Doamne iartă-mă, Alexei Vasilievici, o bucată de pâine, cum vezi astăzi că aruncă alţii la gunoi. O bucată iac-atâtica de pâine, şi aş fi şi eu om şi Lida în viaţă. Iartă-mă Doamne, păcatele mele, că nici eu nu mai înţeleg, cine a ucis-o. Comuniştii, eu,  sau Dumnezeu bunul? Spune matale, Alexei Vasilievici, spune matale, fie-ţi milă, să mor şi eu cu pace. Mi-a fost frică să mă prăpădesc, nu m-am mai gândit la Lida, numa la Ivănaş Spătaru mi-era gându’ atunci. La sania lui plină cu morţi. Şi aşa şi-am mâncat pâinea Liudei. Doamne iartă-mă, păcatele mele, Alexei Vasilievici.

(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Anunțuri

One Response to Mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă

  1. krasavita spune:

    da foamea îţi roade firea.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s