ultimele zile de pace

 

 

S-a coborît repede din tren şi a început să alerge printre maşinile din faţa gării. Mai exista o posibilitate să ajungă la timp. Una mică. Întunericul era deja dens şi la fiecare colţ un ochi de pisică sau de boschetar părea să se aprindă. Oraşul era sufocat de mişcare. Mîinile îi erau crispate şi tălpile protestau de cîteva zile umflîndu-se ca nişte dovleci.

În afară de picioare nimic nu durea. Trăia un soi de indiferenţă faţă de propria nefericire, ceva de genul ştiam eu. Şi asta era tot.

Satul în care se ascunsese de frica războiului i se prezentase atît de special. Un an, trei, cinci – cît o fi stat acolo – totul păruse o idilă din ilustratele iehoviştilor: verdeaţă, rîuri, pace, iubire. În fiecare seară, localnicii se adunau în grădina casei, fierbeau ceai şi vin, rîdeau, se îmbrăţişau, spuneau poveşti despre fiinţele mitologice ale locului. Într-o singură săptămînă personajul nostru uitase cine e, de unde vine, ce îşi promisese întreaga viaţă.

 

Dimineaţa soarele se ridica peste stufăriş şi broaştele se întreceau cu cocoşii. Lumina se strecura printre crengile stejarului bătrîn şi îi gîdila nările. Mai întîi stătea pe gînduri, dar de fiecare dată se hotăra să se ridice. Îşi fierbea o cafea la foc mocnit, îşi răsucea o ţigară şi începea să se uite fix în acelaşi punt al orizontului fără să înţeleagă ce venea de acolo, care era misterul drumului prăfuit. După cîteva minute o durere imperceptibilă se strecura ca apa prin spărturile cazanului, printre coaste, uşor, uşor, unduit. Ăsta era punctul în care simţea că o să plîngă. Dădea atunci fuga la masa din grădină şi căuta acolo în paharele murdare o urmă din miraculosul vin, cel care învia mitologia locului şi amorţea abia sesizabila greutate a inimii.

Ştia că trecuse deja ceva vreme de cînd se afla aici. Însă nu ştia exact numărul zilelor sau al anilor. La un moment dat se hotărîse să facă o socoteală. Ascunsese în scorbura stejarului un săculeţ de cîrpă în care adăuga zi de zi cîte o pietricică. Dar, ciudat lucru, tot la o săptămînă pietricelele dispăreau.

În dimineţile răcoroase, atît cît dura fuga de la colţul în care îşi bea cafeaua pînă la paharele murdare, atît doar, în acele inestimabile secunde, de durere şi percepţie, ştia că trăia într-o lume total diferită decît cea pe care şi-o imagina noaptea în jurul focului cînd veselia creştea în acelaşi ritm cu braţele nopţii. Poate nu întîmplător toţi acei oameni fericiţi dispăreau în timpul somnului şi nu reapăreau pînă la asfinţit.

Întreaga zi era de o linişte aproape înspăimîntătoare. Nu era nimeni acolo şi singura dovadă a existenţei lor erau paharele răsturnate, mucurile de ţigară, şi masa încleită de alcool. În acele momente, cît dura fuga de la colţul în care îşi bea cafeaua pînă la paharele murdare, atît doar, în acele inestimabile secunde, simţea că trebuie să caute drumul înapoi sau să accepte gîndul că aici şi ziua şi noaptea sunt mincinoase, şi că adevăratele zile de pace fuseseră undeva după acel drum prăfuit din dunga orizontului.

*

Lucrurile stăteau diferit la căderea nopţii. Mai întîi îşi făcea apariţia colocatarul, cel cu care împărţea aşa-zisa casă. Locul în care se aşezaseră pentru trai. Venea somnoros şi încet ca fiecare minut al zilei. Îşi turna din cafeaua deja răcită, îşi răsucea o ţigară şi aşezîndu-se privea ţintă spre drumul şerpuit de pe linia orizontului. Profilul său liniştit înconjurat de razele roşiatice ale apusului amestecate cu fumul de ţigară părea cumva pietrificat şi amplasat acolo pentru o mai deplină mistificare a acelei lumi. Contemplarea sa părea plată, fără gînduri sau trăiri, dar cînd ultima rază de soare se zbătea deasupra stejarului, se ridica brusc, dădea fuga la masă şi căuta în pahare.

Cam în acelaşi moment începea să se audă foşnetul ierbii şi vocile şoptite şi vesele ale comesenilor. Veneau aliniaţi unul după altul cu rîsete şi voie bună, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, costume de baie, cu şăpci şi pălării pe cap. La subsuori aduceau bidoane de vin, pîini şi diferite fructe. Foarte rar cîte unii aduceau pîine. Altfel de mîncare nu exista acolo (parcă şi din punctul ăsta de vedere satul semăna cu ilustratele iehoviste).

Colocatarul se zgîia somnoros la acele trupuri dezgolite care i se perindau înaintea ochilor. Nu se putea spune care anume era punctul său de interes, cert e că, unul după altul, acele trupuri erau scanate ca nişte fotografii, în timp ce apăreau din iarbă spre a se amesteca apoi în jurul mesei şi al focului. Apoi începeau vorbele, fiindcă nu s-ar putea numi discuţii. Toată acea vorbărie era cumva fără sens, dar reuşea de fiecare dată să însufleţească adunarea şi să stîrnească împreună cu vinul veselia cea fără de margini, care treptat-treptat îi făcea pe toţi să uite de linia orizontului.

Cînd se făcea invocarea făpturilor mitologice, acestea prindeau contur şi îşi făceau simţită prezenţa prin răsfrîngerea umbrelor lor amestecate cu cele ale comesenilor. Din momentul acela, în care  pentru toţi ceilalţi atmosfera devenea tot mai încinsă şi viaţa mai promiţătoare, personajul nostru adormea profund pînă la primul gîdilat în nări al soarelui.

Asta pînă într-o zi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s