despre timp/noi – cugetări siropoase :P

în afinităţi selective şerban foarţă scria la un moment dat:

„Punctualitatea e, dealtfel, nu numai o simplă – elementară – politeţe (fie aceasta şi a regilor), dar, mai cu seamă, un adînc omagiu (cu toate că ne costă prea puţin) făcut aproapelui (care aşteaptă). Căci fiinţa noastră însăşi, alcătuită fiind din timp, pretinde să i se respecte – ori cel puţin, să i se recunoască – substanţa-i proprie: timpul.”

îmi dau deci seama cît din mine pierd aiurea, departe de tine.

realizez deci cît de puţin din mine (ca timp) am efectiv (şi afectiv).

conştientizez deci ce ar trebui să fac şi nu îndrăznesc.

dacă viaţa ar fi literatură, aş putea fenta. aş sări peste paginile care nu mă interesează, peste anostitatea unui job din care cîştig doar cît îmi trebuie ca să nu mor, şi aş citi paginile în care te duci în bucătărie să aduci cafeaua sau în care facem elicoptere  simple sau complexe ca să zburăm prin cameră cu toate basmele aproape.

aseară, cînd pe neaşteptate, s-a oprit curentul, am aprins nişte lumînări de la frate-miu şi mi-am amintit cum era mama tînără, în plin comunism. pe atunci nu o vedeam decît la lumînare. iar la culcare stătea lîngă noi cu o lanternă chioară, şi noi, toate trei – fetele, plîngeam  de frica nopţii, ea  – plîngea pentru viaţa ei. eu o pîndeam şi mi se părea că nici un alt om nu ştie să plîngă tăcut, doar cu lacrimi, fără nici un sunet. era marea provocare. voiam să învăţ să plîng ca ea. pentru tata. din cauza lui.

de atunci s-au dus nişte oameni (bucăţi de timp), au venit nişte omuleţi (bucăţi de timp), iar noi, surorile am rămas fiecare cu trauma proprie. miha şi dana dorm şi acum cu lampă, mama a îmbătrînit, dar ştie că oricînd o pot trezi din somn în plină noapte să omoare un gîndac sau să se mute cu mine (de asta mi-e aşa de frică noaptea cînd nu te pot trezi. mă tem că într-o noapte cînd îmi va fi foarte foarte frică tu vei dormi şi eu voi plînge lîngă tine). şi chiar dacă la timşoara sau oriunde altundeva dorm pe întuneric, ca într-un ritual al copilăriei, la tomeşti, în camera mea, noaptea, e o lampă aprinsă.

în ultima noapte te-am trimis aproape plîngînd să aprinzi becul. te-ai dus. nu ai spus nimic urît. nu m-ai întrebat dacă sunt nebună. te-ai dus clătinat spre frigiderul păzit bine de cîini, ai aprins becul, te-ai aşezat lîngă mine şi ai adormit buştean.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s