atac în altarul Bisericii

(acest articol a apărut în Timpul, dar – dată fiind tema – vreau să apară şi pe blogul meu)

Din păcate, atacurile împotriva Bisericii Ortodoxe sunt nesfârşite. Şi mai rău – gratuite. Ori că vorbim de regimuri ateiste sau antiteiste, Biserica e întotdeauna lovită.

Pe reţelele de socializare, la cafenele, la TV – se găsesc mereu oameni aşa-zişi raţionali care se împiedică de Biserică. Ba se leagă de maşinile preoţilor, ba de opulenţa lăcaşurilor de cult, ba de mitropolit/patriarh. Exact ca la unele denominaţiuni creştine care decupează citate din Evanghelie şi le transformă în pietre de aruncat în capul altora, s-au înmulţit lozincile de tipul: „vinde tot ce ai şi dă săracilor” sau „mai uşor va intra camila (camila şi nu cămila, camila fiind funia de la plasele pescarilor) în urechea acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”.

Acestor prigonitori ai Bisericii, le voi decupa şi eu citate să le demonstrez contrariul.

Cel mai des se invocă sărăcia pe care Hristos le-o cere oamenilor, dar nimeni nu îşi aminteşte citatul în care Biblia cere ca orice credincios să dea zeciuială Bisericii. Nici unul dintre noi nu a plătit vreodată Bisericii zece procente din veniturile proprii. Deşi în Noul Testament nu se vorbeşte clar de zeciuială, totuşi Iisus spune la Matei 23;23: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute”, de unde vedem că Iisus acceptă zeciuiala şi nu o condamnă, ci îi condamnă pe cei care se rezumă la zeciuială şi uită de alte fapte bune necesare mântuirii.

Ca să nu mai vorbesc de Anania şi Safira, care au fost omorâţi doar pentru că şi-au ascuns o parte din câştig: „Anania cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit. (…) După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase. Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit.” (Faptele Apostolilor 5; 1-10)

Sau când Iisus îi trimite pe Apostoli să propovăduiască în cetăţi: „Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei 10; 9-10) – vorbeşte despre datoria noastră de a le purta de grijă. Fiindcă asta înseamnă că „vrednic este lucrătorul de hrana sa”. Adică Apostolii sunt trimişi să vestească Evanghelia, iar cetăţile care îi vor primi sunt obligate să se ocupe de bunăstarea lor.

Nu ne deranjează maşina vecinului, dar ne deranjează maşina preotului. Nu ne deranjează restaurantele-kitsch construite gard în gard cu clădirile istorice, dar ne deranjează bisericile. Nu ne deranjează mâncarea plină de E-uri, dar ne deranjează burţile preoţilor.
Indiferent de scuzele pe care le veţi rosti, vă spun adevărat că acest tip de atitudine are în vedere persecutarea Bisericii Ortodoxe! Şi pe mine mă enervează maşinile preoţilor, dar nu mai mult decât cele ale primarilor sau ale parlamentarilor. Şi primarul face un jurământ faţă de comunitatea pe care o reprezintă, nu doar preoţii.
Cât despre sloganul „nu vrem biserici”, pot spune doar că nici eu nu vreau stadioane, dar nu o să îi supăr pe prietenii mei microbişti, aşa că fie şi stadioane, dar lăsaţi-ne biserica în pace.
Celor atât de nemulţumiţi şi de revoltaţi le dau un sfat nu tocmai creştinesc: scoateţi-vă de la biserică, renunţaţi la nuntă şi botez, înmormântaţi-vă fără preot, nu plătiţi cultul anual (care nu reprezintă niciun procent din veniturile voastre, ce să mai spunem de zeciuială) şi răcoriţi-vă supărarea cu gândul că voi nu participaţi cu niciun leu la opulenţa sfintelor biserici!

articolul poate fi citit şi aici

un fragment de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

“Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.
Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept – o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan – trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie – corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os – fara muschi. Nimic altceva … corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra. “

textul intreg se poate citi aici

munţi în timişoara

În Timişoara sunt mai mulţi munţi.

Eu vă prezint doar doi:

Silviu Oravitzan şi Şerban Foarţă.

Şi cîteva lucrări de Silviu Oravitzan:

credit foto: Moni Stănilă

(postare dedicată Ionelei Piroi)

amintiri cu locuri dragi, pentru oameni dragi

Sunt lucruri despre care îţi aminteşti toată viaţa. Lucruri, locuri şi oameni.

Pentru mine un astfel de loc e mănăstirea de la Româneşti, dar aşa cum era atunci cînd mergeam duminică de duminică cu tanti Bălu, cu Adina, cu Tania.

Cînd stareţi erau: mai întîi părintele Lucian Mic (PS Lucian al Caransebeşului), apoi părintele Constantin Timiş, iar la urmă părintele Paisie Sadici.

Oamenii s-au schimbat, icoanele s-au schimbat, chiar şi locul s-a schimbat.

Româneştiul de atunci, Româneştiul de altădată, va rămîne doar în sufletul meu şi în sufletul celor care veneau atunci la slujbe. Duminica, de Paşti, de Crăciun, şi chiar de Revelion.

Păcate am şi acum, aveam şi atunci. Greşeli vom face întotdeauna. Dar ceva curat rămîne peste toate.

Pentru toţi cei care s-au numit cîndva româneşteni, dedic acest filmuleţ:

Întâmplător am făcut acest filmuleţ. Cînd l-am făcut, nu bănuiam că va fi ultimul crăciun acolo cu obştea veche.

si bonus:

în atenţia noastră, a celor din bor: aberaţie canonică

Episcopul vicar, conform Dogmaticii şi canoanelor, are rolul de a-l reprezenta pe un episcop plin, atunci când acesta nu poate fi prezent.

În Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, vicarii au avut întotdeauna drept de vot, deşi ei reprezintă acelaşi scaun episcopal cu episcopul plin.  Haric, un vicar e egal cu superiorul său. Administrativ – nu!

Dar în România se poate! IPS Nicolae Corneanu şi PS Paisie Lugojanul, vor semna împreună actele administrative. Adică – canonic – un act va fi semnat de două ori în numele aceleiaşi turme. De un “eu” şi de un reprezentat al “eului”, ca şi când “eul” absentează.

Ce se întâmplă în BOR? De ce încălcăm canoanele?

De ce nu e respectată bătrâneţea mitropolitului nostru? Oare nu e scris în Biblie că nu poate fi ucenicul mai mare decît învăţătorul? (am în vedere aici că însuşi patriarhul a fost vicar mitropolitului Nicolae)

Care e motivul real al acestei atitudini?

De ce anume se învîrte subiectul în jurul puterii administrative?

Ce a reprezentat ptr Patriarhie petiţia semnată de credincioşi?

Şi, că tot veni vorba, părerea turmei nu a contat nici la Româneşti. Am trista senzaţie că turma Banatului e văzută chiar ca o adunătură de oi şi păstorii nu sunt interesaţi de doleanţele ei.

În fine, astea sunt simple întrebări, iar hotărârea Sinodului e o simplă aberaţie canonică.

nelămuriri???

moartea părintelui Arsenie Papacioc nu este o ştire naţională!

Dacă elevii au făcut-o de oaie, de ce să nu dăm vina pe profesorii corigenţi. Îi invit pe cei de la ştiri la titularizare.

Bineînţeles că ori copie un profesor, ori notele sunt proaste – exemplele încep cu cei de la Religie. Aş fi curioasă dacă Andreea Esca a deschis din curiozitate subiectul de titularizare la religie. Înainte de a fi de acord să prezinte la ştiri notele profesorilor. De parcă elevii de la bac, au căzut din cauza religiei!

M-am uitat la subiecte. Ce ar fi trebuit să scrie candidatii:

1. Totul despre Arie şi învăţătura lui greşită despre Iisus Hristos + dioprosopismul lui Nectarie. (Ambele erezii hristologice, de altfel acest tip de erezii necesită o amplă prezentare.) Şi tot aici: hotărîrile dogmatice de la 3 Sinoade Ecumenice, ultimul fiind despre iconoclasm – greu de rezumat intr-o pagina. Tot la primul subiect: TOTUL despre nădejde – patru subpuncte

2. Începuturile vieţii crestine pe teritoriul ţării noastre:
a. Dovezile paleocrestine din Transilvania;
b. Dovezile paleocrestine din Dobrogea;
c. Episcopia Tomisului.

Cam cîteva pagini şi aici. Plus mai un subiect, deloc simpluţ şi scurtuţ, despre Sf Tradiţie şi Sf Scriptură – despre care am scris azi un articol ce va apărea în Timpul de vineri. Menţionez că m-am referit doar la raportul dintre ele şi la aportul celei dintîi la cea de pe urmă. (f greu m-am încadrat într-o pagină)

Recunosc că am avut şi neşansa să cunosc profesori slab pregătiţi sau deloc pregătiţi în peregrinările mele prin învăţămînt, însă subiectele ce se dau la titularizare sunt o ruşine pentru cei care le gîndesc.

Ultima dată cînd am fost într-un astfel de concurs nu am luat nici măcar 9 (am avut 8,9). Am fost a doua pe judeţ şi pentru nota asta – care nu mi se pare nici acum grozavă – am scris 21 de pagini. Nici măcar nu am avut timp să tuşesc. Nu am folosit nici o ciornă. De cînd am primit subiectul am scris fără să ridic ochii din foaie. Şi am luat 8,9. (recunosc că urăsc partea de metodică , deşi am rezolvat-o şi pe aia).

Şi totuşi, deşi cei de la ştirile protv încep întotdeauna cu oile din curtea Bisericii, la cele mai importante ştiri ale zilei nu au spus nici un cuvânt despre moartea părintelui Arsenie Papacioc care  pe lîngă faptul că a fost un far al Ortodoxiei, a fost şi victimă a comunisului. (E drept că au postat pe siteul lor, pentru toţi cei care citesc ştirile la net). A fost prima dată în viaţă cînd am urmărit ştirile de la un capăt la altul, am suportat chiar şi reclamele, doar ca să văd dacă dau ştirea asta sau nu.

Ei bine, am văzut-o pe gagica lui Năstase. Mişto, nu?

Pînă la urmă, asta ne reprezintă în momentul de faţă: nu martirii neamului, ci ţoapele care apar în ştiri – pe foaie sau pe sticlă.

Nu mai pot spune decât atît: România – înainte! că-nainte era mai bine. RUŞINE!

o poză dedicată părintelui Arsenie:

o rîndunică pregătită să îşi lase cuibul şi să zboare – poză făcută de mine acum 10 zile

PS. După ce au dat-o la ştiri pe o profesoară de civică doar de dragul dezacordului ei, s-au grăbit să-şi îndeplinească şi ei norma anunţîndu-ne că pentru MAI se pregătesc “alţii serii de candidaţi”.

o poză cît o mie de cuvinte

Părintele Arsenie Papacioc s-a mutat la Domnul şi pentru că nu pot spune nimic altceva:

poza e făcută de mine în 2008

IPS Nicolae Corneanu

Nu ştiu cîţi din cei care trec din cînd în cînd pe acest blog ştiu despre faptul că în luna mai Mitropolitului Banatului, ÎPS Nicolae Corneanu, i s-a luat dreptul de semnătură.

Nu doresc polemici pe această tema, de aceea nici nu am scris nimic pînă acum.

Motivul pentru care scriu astăzi este descoperirea unei petiţii online care cere repunerea în drepturi a Mitropolitului. Îmi pare rău că nu am gasit-o mai devreme. Sper însă ca nu e tîrziu şi că se va mai semna cîteva zile.

Mă număr printre persoanele care l-au cunoscut direct pe ÎPS Sa şi susţin această petiţie.

Patriarhia şi-a motivat această decizie invocînd buna desfăşurare a vieţii bisericeşti în Banat. Dar oare cine s-a plîns? Din cîte am observat scandalurile de acum sunt mult mai mari, iar Biserica locală a Banatului e dezbinată.

PF Daniel a fost  episcop vicar al Timişoarei, de aceea mă miră decizia sa. Ştiut este, din Evanghelie, din spusele Mîntuitorului Iisus Hristos, că nu poate fi mai mare ucenicul decît învăţătorul.

Am avut răbdare să citesc persoanele semnatare ale petiţiei şi m-am bucurat să văd numele unor mari profesori din Timişoara şi din Europa.

Cine doreşte să semneze petiţia o poate face aici

Vă mulţumesc.

ÎPS Nicolae Corneanu, Sediul Uniunii Scriitorilor din Timişoara, 2009

vine iepuraşul???

Nu vine nici un iepuraş!

Eventual unul congelat.

De unde a apărut tradiţia asta cu iepuraşul care aduce cadouri de Paşti, habar nu am. Tind să cred că e o găselniţă cu două targeturi.

1. comercial

2. de minimalizare a sărbătorilor creştine. – asta pe de o parte pentru că atrage copiilor atenţia de la cea mai mare şi luminoasă sărbătoare creştină, punînd pe acelaşi plan Jertfa şi Învierea cu obţinerea cadourilor de la un personaj numit Iepuraşul (parcă ar fi nume de cod pentru turnători); iar pe de altă parte pentru că încearcă să se apropie de obiceiul Crăciunului  de a da daruri pruncilor – icoanele lui Hristos în lume, dar care are şi o funcţie anamnetică: de rememorare a gestului magilor.

Deci, ce e cu iepuraşul? Vine? Nu vine!

Un alt aspect hilar este apariţia puilor de găină în felicitările de Paşti.

Stau drăguţii de ei, pufoşi şi galbeni, lîngă ouăle vopsite, parcă anume să te gîndeşti la oul dogmatic al lui Barbu.

Mie mi se cam taie pofta de ouă cînd văd felicitările alea. E ca şi cum, virtual, ai păpa puişorii galbeni de vii. Adică mi-i aşează lîngă “uterul” din care ei se nasc. (Am auzit că undeva prin ţările arabe e o specialitate din capră: iedul nenăscut gătit în uter – cam asta îmi sugerează mie felicitările de Paşti.)

Nota bene: Antonia, o să primeşti un cadou de Paşti, nu va fi de la iepuraş, dar îl vei primi pentru că Învierea Domnului trebuie să fie motiv de bucurie. Şi va spori Dana bucuria ta cu un cadou micuţ.

Aşa că, un altfel de “felicitare” tuturor:

(lucrare de Ligia Seculici)

PS. Vreau să adaug ceva cu drag. Am citit o poveste frumoasă în dimineaţa asta despre pofta de viaţă şi cheful de moarte, nu voi da alte detalii fiindcă ştiu eu de ce

Daaaaaaaar,  nu m-am putut abţine, citind postarea, să nu mă gîndesc ce verişor mi-aş dori să mă viziteze la spital în ultima clipă a vieţii mele; ce verişor ar putea să îmi facă inima să ardă de conştientizarea morţii, de forţa vieţii, făcînd din cele două una, o promisiune din viaţă, o trecere din moarte, şi convinsă că nimeni nu se va supăra am hotărît:

Nu vine iepuraşul! Să vină Verişorul!

Povestire pentru Antonia

(o povestire pentru Antonia şi Luca, dar şi pentru Jacob cînd va creşte mai mare.)
.
Se apropie Crăciunul. Deja ninge. Copiii deja l-au primit pe Moş Nicolae. Acum îl aşteaptă pe fostul moş Gerilă, adică pe moş Crăciun.
Brazii se pregătesc ca florile rare de cactus să înflorească o noapte şi să moară a doua zi.
.
De unde vine Moş Nicolae:
- Sfîntul Nicolae, episcop în Mira Lichiei, la primul Sinod Ecumenic (325), cunoscut pentru blîndeţea sa, numit în tropar “chip blîndeţilor”, se ridică de pe scaun şi îl plesneşte pe ereticul Arie, cel care învăţa mulţimile că Iisus nu e egal cu Tatăl şi nu e născut din veci. Deci de aici băţul tradiţional pentru cei răi, deşi e ciudat că aşteptăm beţele care ne identifică cu ereticii.
- Vremurile grele din secolul 4 nu permitea unui tată sărac să îşi căsătorească fetele, într-un timp în care nimeni nu se căsătorea fără zestre. Fetele fără zestre erau vîndute. Unde locuia Sfîntul Nicolae exista un bărbat văduv cu trei fete. Ori de cîte ori socotea că a venit vremea să vîndă una din fete, dimineaţa găsea în holul casei (unde se ţin papucii ) o pungă cu galbeni, astfel încît fata nu mai era vîndută şi se putea mărita. Repetîndu-se povestea, omul a pîndit la ultima fată, după ce anunţase vînzarea ei. În miez de noapte Sfîntul Nicolae s-a apropiat de casă şi pe fereastra îngustă, care nu era închisă cu sticlă ca în zilele noastre şi nici cu obloane ca în ţările friguroase, a strecurat punga cu galbeni ce urma să salveze şi a treia fată.
Şi astăzi copiii aşteaptă să cadă în papuceii lor cadouri de Moş (Sfîntul) Nicolae.
.
Bradul:
- Cea mai autentică înţelegere a acestui obicei am văzut-o în Bavaria. În satele bavareze bradul mai are un nume, nume care s-a păstrat şi în zonele româneşti în care au existat colonii nemţeşti, şi anume: KRIS KINDER. Nu ştiu cum bradul a devenit simbolul pruncului Iisus, dar e clar că această tradiţie spune multe despre Crăciun. Poate nu întîmplător darurile se aşează sub brad, pînă cînd ceilalţi prunci – deveniţi chip al lui Hristos prin botez – vor primi darurile aduse de magi.
- Deci aşa cum am înţeles eu, Moşul nu e Iisus cel vechi de zile cum îl prezintă cartea lui Daniel şi Apocalipsa – şi cum s-ar putea interpreta, ci întruchiparea magilor care îşi aduc darurile pruncilor curaţi, pruncului Iisus, KRIS KINDER-ului.
.
Colindatul:
- Colindătorii sunt şi ei un chip al magilor. Dar nu prin cadouri, ci prin stăruinţa de a merge din casă în casă “noi umblăm şi colindăm / pe Dumnezeu căutăm”. Drumul lor de la începutul postului pînă în noaptea de ajun ne povesteşte despre căutarea megilor, dar ne şi învaţă că Dumnezeu trebuie căutat.
- Pe de altă parte colindătorii sunt şi acel cor de îngeri care s-a arătat păstorilor şi care cîntau vestea minunată.
- (Uite, chiar şi capra care vine la Tomeşti şi care e considerată un element păgîn, are o explicaţie la fel de frumoasă. Ştii că la dansul caprei ea moare iar apoi învie, se bucură şi dansează. Capra e animalul de jertfă, care suferă în locul nostru şi care prin moartea şi învierea ei, jucate în ritm de tobe, ne aminteşte de învierea Domnului pe care o prăznuim la Paşti.)
.
Cam atît vreau să îţi povestesc despre obiceiurile de Crăciun. Mai multe îţi voi spune cînd voi veni acasă şi cînd vom merge cu mama şi cu Sandu să primim dubele la Baloşeşti.