o discuţie cu Ghena Popescu

“Eu nu cer. Ce mi-e necesar îmi iau singur. Sau protestez în raportul în care pot fi alături de cei care pot cere ceva sau lua. Eu îmi închipui că mă pot mulţumi cu mult mai puţin decât îmi imaginez. Nu cer. Nu spun că asta e bine sau rău. Încă nu am o grilă pentru bine şi rău; nu pot spune ce e bine sau rău. Ce fac e mai degrabă o formă a răbdării.”

interviul intreg pe punkt

cu 40 de ani în urmă…

… se punea la cale clanul stănilă

azi sunt 40 de ani de când s-au căsătorit mami şi ticu. dacă nu sunt acolo să le duc nişte flori, le trimit online flori de primăvară.

ca să mai trăiască multe anotimpuri împreună!

şi un poem de dragoste

.

denie pentru sulamita

 

 

mă apropii de tine cu toate jivinele nopţii

îţi adîncesc cărările spre mare

spre locul unde apele ei sunt negre şi înalte

ca o frunte de zeu

 

ca Iisus o să păşeşti peste valuri

trupul mare şi alb

o să îl porţi spre ţărmul opus

unde te aşteaptă

 

jivinele nopţii îţi joacă în păr

sunt tobe cerceii tăi aruncaţi

printre scoici

 

şi noi dansăm

dansăm moartea ta şi bem

gurile noastre duhnesc a rachiu

nu vorbim limbi ştiute

cuvintele noastre

sunt răcnete

 

în noaptea asta vom rupe

braţele din jurul tău şi te vom

lega cu alge

te vom lua acasă

tîrîndu-te prin mare

 

şi armele noastre sunt ochii

aprinşi care taie

şi taie în carne

 

priveşte-te în faţă

priveşte-ţi pîntecul plin de ciment

 

aici

pe malul turcesc

 

acoperă-ţi pieptul

pune-ţi încălţări de oţel

plecăm acasă pe mare

 

dansez în jurul tău tăindu-mi

braţele bucată cu bucată

degetele mele mîngîie cîinii

ca nişte fulgi

 

dansează cu mine

şi jură-mi că mergem acasă pe mare

cu ochii noştri

care taie

şi taie în carne

 

 

uite

 

 

un fragment de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

“Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.
Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept – o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan – trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie – corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os – fara muschi. Nimic altceva … corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra. “

textul intreg se poate citi aici

dl. din Anglia

sâmbătă la atelierul de proză Vlad Ioviță, Radu Vancu a dat următoarea temă: după un început din Dumitru Crudu (Oameni din Chișinău), să vorbim de fericire și nefericire. Mie mi-a ieșit asta:

,, Pentru a-l întâlni pe dl. din Anglia, încă de pe la șase și jumătate, am ieșit în fața restaurantului cu un ștergar alb spânzurându-mi pe brațul stâng.,,

După cum înțelesesem de la directoarea mea, ștergarul ăsta ar fi trebuit să fie suficient ca el să mă recunoască. Bucuriile sunt mici, oamenii mărunți - spunea directoarea ori de câte ori i se părea că e liniște în jur.

Pentru mine, un tânăr plin de coșuri și speranțe, dl. din Anglia avea să fie duhul din lampa lui Aladin. El urma să aducă cu sine lumina! Și gândul ăsta mă încolăcea ca un ștergar scos din apă fiartă. Pentru că pe malul mării noastre, lângă restaurantul Steluța, fiecare tânăr sub 13 ani nu putea visa la altceva decât la ziua în care îl va căuta dl. din Anglia.

Cei care plecau cu el nu se mai întorceau. Și nici nu aveau de ce. Fiindcă dl. din Anglia era frumos. Avea părul blond și ochelari. Niște ochelari atât de frumoși. Iar gesturile lui erau așa de elegante. Mai ales că nu avea nici un coș. Frumusețea lui era unică deoarece doar el avea puterea de a ne smulge dintre alge și de-a ne duce în palatul luxos de la marginea orașului, pe care scria cu neoane roz: Anglia.

El venea în școala noastră doar o dată pe an. La ora de gimnastică. O lună mai târziu, directoarea îl chema pe vreunul din clasă, uneori și fete, și îl trimitea, cu un ștergar pe brațul stâng, în fața restaurantului Steluța. Noi urmăream de la distanță. Uneori treceau zile sau săptămâni fără ca dl. din Anglia să apară. Colegul ales stătea nemișcat de la răsărit până la apus. Apoi pleca acasă în hohote de plâns.

Noi, roși de invidie, jubilam. Deși ne dădeam seama că la un moment dat el va veni și toată mizeria colegului nostru se va transforma în ambrozie.

Când directoarea chema la sine vreun coleg, inima mea îngheța. Apoi exploda lovindu-mi coastele: BUM!

Eu nu știu nimic despre alt oraș.  Aici, pe malul mării noastre, nici un copil nu are părinți. Directoarea spune că venim din Eprubetă. Noi am căutat toate inscripțiile din oraș, dar Eprubeta n-am aflat-o. În afară de Steluța și de Anglia, aici nimic nu are nume. Pe noi ne recunosc după numere și ștergare. Numărul meu e 5.

Și eu sunt acum atât de fericit pe cât de nefericit am fost când l-au chemat pe 4. Mi se părea nedrept. Voiam și eu cât mai curând în Anglia. Poate Eprubeta se află acolo.

Iar înaintea lui 4 l-au chemat pe 3. Și atunci am suferit enorm. Am plâns câteva nopți în dormitorul comun. Din nas îmi ieșeau muci care se întindeau pe față și pe pernă, fiindcă nu voiam să afle ceilalți că plâng. Așa că nici nu îi inspiram brusc, nici nu foloseam batista.

Suferința mea era așa de adâncă! Noi, copiii, simțim toate altfel.

Zilele mergeam și intram în mare lăsând meduzele să își fixeze ventuzele pe buzele mele. Durerea era singura ieșire din suferință. Pedepsirea trupului pentru triumful sufletului.

Dar acum iată! Eu, numărul 5, cu ștergar alb pe brațul stâng, stau în față la Steluța cu toate pânzele ridicate spre Anglia. Unde cei care se duc nu se mai întorc. Fiindcă acolo e bine, acolo e Eprubeta, e lumina. Acolo fericirea e atât de mare încât numerele dinaintea mea nu s-au mai întors. Iar lumina din Anglia coboară violetă din neoanele roz peste oasele albe din jurul zidului.

Doamne, cum ar fi să moară omul cu inundația asta de încredere și bine până în vârful unghiilor.

Iar dacă dl. din Anglia nu va veni nici azi, nu voi plânge. Voi avea răbdare. Fiindcă de acum am fost ales, iar fericirea mea e deja deplină.

munţi în timişoara

În Timişoara sunt mai mulţi munţi.

Eu vă prezint doar doi:

Silviu Oravitzan şi Şerban Foarţă.

Şi cîteva lucrări de Silviu Oravitzan:

credit foto: Moni Stănilă

(postare dedicată Ionelei Piroi)

amintiri cu locuri dragi, pentru oameni dragi

Sunt lucruri despre care îţi aminteşti toată viaţa. Lucruri, locuri şi oameni.

Pentru mine un astfel de loc e mănăstirea de la Româneşti, dar aşa cum era atunci cînd mergeam duminică de duminică cu tanti Bălu, cu Adina, cu Tania.

Cînd stareţi erau: mai întîi părintele Lucian Mic (PS Lucian al Caransebeşului), apoi părintele Constantin Timiş, iar la urmă părintele Paisie Sadici.

Oamenii s-au schimbat, icoanele s-au schimbat, chiar şi locul s-a schimbat.

Româneştiul de atunci, Româneştiul de altădată, va rămîne doar în sufletul meu şi în sufletul celor care veneau atunci la slujbe. Duminica, de Paşti, de Crăciun, şi chiar de Revelion.

Păcate am şi acum, aveam şi atunci. Greşeli vom face întotdeauna. Dar ceva curat rămîne peste toate.

Pentru toţi cei care s-au numit cîndva româneşteni, dedic acest filmuleţ:

Întâmplător am făcut acest filmuleţ. Cînd l-am făcut, nu bănuiam că va fi ultimul crăciun acolo cu obştea veche.

si bonus:

ultimele zile de pace

 

 

S-a coborît repede din tren şi a început să alerge printre maşinile din faţa gării. Mai exista o posibilitate să ajungă la timp. Una mică. Întunericul era deja dens şi la fiecare colţ un ochi de pisică sau de boschetar părea să se aprindă. Oraşul era sufocat de mişcare. Mîinile îi erau crispate şi tălpile protestau de cîteva zile umflîndu-se ca nişte dovleci.

În afară de picioare nimic nu durea. Trăia un soi de indiferenţă faţă de propria nefericire, ceva de genul ştiam eu. Şi asta era tot.

Satul în care se ascunsese de frica războiului i se prezentase atît de special. Un an, trei, cinci – cît o fi stat acolo – totul păruse o idilă din ilustratele iehoviştilor: verdeaţă, rîuri, pace, iubire. În fiecare seară, localnicii se adunau în grădina casei, fierbeau ceai şi vin, rîdeau, se îmbrăţişau, spuneau poveşti despre fiinţele mitologice ale locului. Într-o singură săptămînă personajul nostru uitase cine e, de unde vine, ce îşi promisese întreaga viaţă.

 

Dimineaţa soarele se ridica peste stufăriş şi broaştele se întreceau cu cocoşii. Lumina se strecura printre crengile stejarului bătrîn şi îi gîdila nările. Mai întîi stătea pe gînduri, dar de fiecare dată se hotăra să se ridice. Îşi fierbea o cafea la foc mocnit, îşi răsucea o ţigară şi începea să se uite fix în acelaşi punt al orizontului fără să înţeleagă ce venea de acolo, care era misterul drumului prăfuit. După cîteva minute o durere imperceptibilă se strecura ca apa prin spărturile cazanului, printre coaste, uşor, uşor, unduit. Ăsta era punctul în care simţea că o să plîngă. Dădea atunci fuga la masa din grădină şi căuta acolo în paharele murdare o urmă din miraculosul vin, cel care învia mitologia locului şi amorţea abia sesizabila greutate a inimii.

Ştia că trecuse deja ceva vreme de cînd se afla aici. Însă nu ştia exact numărul zilelor sau al anilor. La un moment dat se hotărîse să facă o socoteală. Ascunsese în scorbura stejarului un săculeţ de cîrpă în care adăuga zi de zi cîte o pietricică. Dar, ciudat lucru, tot la o săptămînă pietricelele dispăreau.

În dimineţile răcoroase, atît cît dura fuga de la colţul în care îşi bea cafeaua pînă la paharele murdare, atît doar, în acele inestimabile secunde, de durere şi percepţie, ştia că trăia într-o lume total diferită decît cea pe care şi-o imagina noaptea în jurul focului cînd veselia creştea în acelaşi ritm cu braţele nopţii. Poate nu întîmplător toţi acei oameni fericiţi dispăreau în timpul somnului şi nu reapăreau pînă la asfinţit.

Întreaga zi era de o linişte aproape înspăimîntătoare. Nu era nimeni acolo şi singura dovadă a existenţei lor erau paharele răsturnate, mucurile de ţigară, şi masa încleită de alcool. În acele momente, cît dura fuga de la colţul în care îşi bea cafeaua pînă la paharele murdare, atît doar, în acele inestimabile secunde, simţea că trebuie să caute drumul înapoi sau să accepte gîndul că aici şi ziua şi noaptea sunt mincinoase, şi că adevăratele zile de pace fuseseră undeva după acel drum prăfuit din dunga orizontului.

*

Lucrurile stăteau diferit la căderea nopţii. Mai întîi îşi făcea apariţia colocatarul, cel cu care împărţea aşa-zisa casă. Locul în care se aşezaseră pentru trai. Venea somnoros şi încet ca fiecare minut al zilei. Îşi turna din cafeaua deja răcită, îşi răsucea o ţigară şi aşezîndu-se privea ţintă spre drumul şerpuit de pe linia orizontului. Profilul său liniştit înconjurat de razele roşiatice ale apusului amestecate cu fumul de ţigară părea cumva pietrificat şi amplasat acolo pentru o mai deplină mistificare a acelei lumi. Contemplarea sa părea plată, fără gînduri sau trăiri, dar cînd ultima rază de soare se zbătea deasupra stejarului, se ridica brusc, dădea fuga la masă şi căuta în pahare.

Cam în acelaşi moment începea să se audă foşnetul ierbii şi vocile şoptite şi vesele ale comesenilor. Veneau aliniaţi unul după altul cu rîsete şi voie bună, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, costume de baie, cu şăpci şi pălării pe cap. La subsuori aduceau bidoane de vin, pîini şi diferite fructe. Foarte rar cîte unii aduceau pîine. Altfel de mîncare nu exista acolo (parcă şi din punctul ăsta de vedere satul semăna cu ilustratele iehoviste).

Colocatarul se zgîia somnoros la acele trupuri dezgolite care i se perindau înaintea ochilor. Nu se putea spune care anume era punctul său de interes, cert e că, unul după altul, acele trupuri erau scanate ca nişte fotografii, în timp ce apăreau din iarbă spre a se amesteca apoi în jurul mesei şi al focului. Apoi începeau vorbele, fiindcă nu s-ar putea numi discuţii. Toată acea vorbărie era cumva fără sens, dar reuşea de fiecare dată să însufleţească adunarea şi să stîrnească împreună cu vinul veselia cea fără de margini, care treptat-treptat îi făcea pe toţi să uite de linia orizontului.

Cînd se făcea invocarea făpturilor mitologice, acestea prindeau contur şi îşi făceau simţită prezenţa prin răsfrîngerea umbrelor lor amestecate cu cele ale comesenilor. Din momentul acela, în care  pentru toţi ceilalţi atmosfera devenea tot mai încinsă şi viaţa mai promiţătoare, personajul nostru adormea profund pînă la primul gîdilat în nări al soarelui.

Asta pînă într-o zi.

Despre cei ce nu fac economii pe timp de criză

(foto Mihail Vakulovski)

Ursuleţul ţop ţop prin zmeuriş. Zmeura e, după miere, plăcerea numărul unu. Ţop ţop ursuleţul tot mai adînc în zmeuriş. I se mai văd doar umerii rotunzi şi capul creţ şi ţuguiat. Aici uruleţul e fericit. Ţop ţop şi mai adînc în zmeuriş. I se mai vede doar capul creţ. Ursuleţul e fericit la maxim. Se lasă pup, scoate o ţigară şi două beri din rucsac şi face chef de unul singur.

.

În pădure trăiesc mai multe animale ciudate. Ursuleţul nu se înţelege bine decît cu marmota. Fiindcă marmota cînd vine la el îi aduce ciocolată şi zgucioncă. Dar de fapt ursuleţul îl păcăleşte pe marmotă. El nu e prieten cu marmota pentru ciocolată şi zgucioncă. El e convins că marmota e cel mai frumos animal din pădure, iar dulciurile sunt doar pretextul ca să ia marmota în braţe şi să îi cînte: treceau batalioane române carpaţii… Şi marmota foloseşte ciocolata tot ca pretext ca să vadă cum ursuleţul bate satisfăcut din palme.

.

Cînd ursuleţul mănîncă ciocolată cu zmeură şi cu zgucioncă, marmota îi spune “te-ai murdărit pe mustaţă!”, iar el cu gura plină întreabă “pe musaţă???”. Şi marmota chicoteşte încîntată. Aşa că, de la acest joc, s-au învăţat să îşi spună unul altuia “musaţă”. Sigur că pentru restul locatarilor din pădure ăsta e un obicei la fel de prost ca şi chefurile din zmeuriş.

.

Marmota ţop ţop prin zmeuriş. Mai pune nişte zmeură în şorţuleţ. Ţop ţop marmota tot mai adînc în zmeuriş. I se mai văd doar umerii puternici şi capul rotund. Aici marmota e fericită.  Ţop ţop şi mai adînc în zmeuriş. I se mai vede doar capul rotund. Marmota e fericită la maxim. Se lasă pup bea o gură din berea ursuleţului şi îşi scoate o ţigară.

.

La radio cîntă Mărgineanu. Marmota se îmbufnează, ursu-i fericit.

.

La radio cîntă Mărgineanu. Ursu se îmbufnează, marmota-i fericită.

.

Locatarii pădureţi se nemulţumesc. Toată lumea e la muncă doar musaţele stau în zmeuriş şi îşi fac planuri de viitor. Nimeni nu e mulţumit. Dom’le să pună şi ei mîna pe o sapă, să vină şi ei la cules de ciuperci. De la 7 dimineaţa, ca toată lumea. Şi copiii merg la şcoală. Doar musaţele stau în zmeuriş! Ce ruşine pentru societate. Mari şi puternici şi dorm beţi pînă la 12 în ditamai zmeurişu’!

.

Musaţele ţop ţop prin zmeuriş. Zmeura e binecuvîntare de la Dumnezeu. Ţop ţop musaţele tot mai adînc în zmeuriş. Li se mai văd doar umerii şi capetele rotunde. Aici musaţele sunt fericite. Ţop ţop şi mai adînc în zmeuriş. Li se mai văd doar capetele apropiate. Musaţele sunt fericite la maxim. Se lasă pup şi scot din rucsac ţigările şi berea.

.

La radio cîntă: treceau batalioane române carpaţii… Ursuleţul mofturos a sărit şi a pupat marmota!

.

poveste (mai veche) pentru Jacob şi Antonia

vine iepuraşul???

Nu vine nici un iepuraş!

Eventual unul congelat.

De unde a apărut tradiţia asta cu iepuraşul care aduce cadouri de Paşti, habar nu am. Tind să cred că e o găselniţă cu două targeturi.

1. comercial

2. de minimalizare a sărbătorilor creştine. – asta pe de o parte pentru că atrage copiilor atenţia de la cea mai mare şi luminoasă sărbătoare creştină, punînd pe acelaşi plan Jertfa şi Învierea cu obţinerea cadourilor de la un personaj numit Iepuraşul (parcă ar fi nume de cod pentru turnători); iar pe de altă parte pentru că încearcă să se apropie de obiceiul Crăciunului  de a da daruri pruncilor – icoanele lui Hristos în lume, dar care are şi o funcţie anamnetică: de rememorare a gestului magilor.

Deci, ce e cu iepuraşul? Vine? Nu vine!

Un alt aspect hilar este apariţia puilor de găină în felicitările de Paşti.

Stau drăguţii de ei, pufoşi şi galbeni, lîngă ouăle vopsite, parcă anume să te gîndeşti la oul dogmatic al lui Barbu.

Mie mi se cam taie pofta de ouă cînd văd felicitările alea. E ca şi cum, virtual, ai păpa puişorii galbeni de vii. Adică mi-i aşează lîngă “uterul” din care ei se nasc. (Am auzit că undeva prin ţările arabe e o specialitate din capră: iedul nenăscut gătit în uter – cam asta îmi sugerează mie felicitările de Paşti.)

Nota bene: Antonia, o să primeşti un cadou de Paşti, nu va fi de la iepuraş, dar îl vei primi pentru că Învierea Domnului trebuie să fie motiv de bucurie. Şi va spori Dana bucuria ta cu un cadou micuţ.

Aşa că, un altfel de “felicitare” tuturor:

(lucrare de Ligia Seculici)

PS. Vreau să adaug ceva cu drag. Am citit o poveste frumoasă în dimineaţa asta despre pofta de viaţă şi cheful de moarte, nu voi da alte detalii fiindcă ştiu eu de ce

Daaaaaaaar,  nu m-am putut abţine, citind postarea, să nu mă gîndesc ce verişor mi-aş dori să mă viziteze la spital în ultima clipă a vieţii mele; ce verişor ar putea să îmi facă inima să ardă de conştientizarea morţii, de forţa vieţii, făcînd din cele două una, o promisiune din viaţă, o trecere din moarte, şi convinsă că nimeni nu se va supăra am hotărît:

Nu vine iepuraşul! Să vină Verişorul!

acolo unde ochii mei sunt la fel deschişi sau închişi

am plecat deja de la tomeşti. în urma mea ploaie.

m-am chiorît cu greu în beznă cînd a pornit microbusul după “silueta” lu’ ticu.

antonia şi dana încă dormeau.

pe drum am ascultat muzică şi am privit în gol.

un drum lung încă mă aşteaptă. (pînă la clopotul din vale, mai e cale lungă )

e un proverb “nu vezi pădurea din cauza copacilor”. la mine a fost pe dos. dar zilele mele acasă, deşi puţine, au fost deosebite.

nu am mai citit pe rupte ca astă iarnă.

am scris lucruri mici. din care vreau să cos lucruri mai mari.

am scris despre război – conform planului , despre minute. mi-am dedicat un timp frumos şi un pom la valea izvorului.

am vorbit la telefon cu iuli şi am analizat împreună zicala “doar Dumnezeu ştie ce vrei”. Am decis că e motivată (zicala).

cînd am ajuns la timişoara m-a sunat mami. îi părea rău că am plecat. şi mie.

un lucru mic pregătit pentru croitorie:

.

apropie-te

aşează-te

vom vorbi acum

despre noi

 

tu treci prin copaci

eu trec peste ei

 

şi pasul meu e zborul cocorilor

.

şi o senzaţie

(un ps. cititorilor mei: s-a încheiat perioada de hibernare a blogului. sper să reuşesc să spun cîte ceva pe aici, să nu vă plictisesc cu nimicuri )