o discuţie cu Ghena Popescu

“Eu nu cer. Ce mi-e necesar îmi iau singur. Sau protestez în raportul în care pot fi alături de cei care pot cere ceva sau lua. Eu îmi închipui că mă pot mulţumi cu mult mai puţin decât îmi imaginez. Nu cer. Nu spun că asta e bine sau rău. Încă nu am o grilă pentru bine şi rău; nu pot spune ce e bine sau rău. Ce fac e mai degrabă o formă a răbdării.”

interviul intreg pe punkt

un fragment de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

“Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.
Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept – o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan – trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie – corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os – fara muschi. Nimic altceva … corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra. “

textul intreg se poate citi aici

amintiri cu locuri dragi, pentru oameni dragi

Sunt lucruri despre care îţi aminteşti toată viaţa. Lucruri, locuri şi oameni.

Pentru mine un astfel de loc e mănăstirea de la Româneşti, dar aşa cum era atunci cînd mergeam duminică de duminică cu tanti Bălu, cu Adina, cu Tania.

Cînd stareţi erau: mai întîi părintele Lucian Mic (PS Lucian al Caransebeşului), apoi părintele Constantin Timiş, iar la urmă părintele Paisie Sadici.

Oamenii s-au schimbat, icoanele s-au schimbat, chiar şi locul s-a schimbat.

Româneştiul de atunci, Româneştiul de altădată, va rămîne doar în sufletul meu şi în sufletul celor care veneau atunci la slujbe. Duminica, de Paşti, de Crăciun, şi chiar de Revelion.

Păcate am şi acum, aveam şi atunci. Greşeli vom face întotdeauna. Dar ceva curat rămîne peste toate.

Pentru toţi cei care s-au numit cîndva româneşteni, dedic acest filmuleţ:

Întâmplător am făcut acest filmuleţ. Cînd l-am făcut, nu bănuiam că va fi ultimul crăciun acolo cu obştea veche.

si bonus:

moartea părintelui Arsenie Papacioc nu este o ştire naţională!

Dacă elevii au făcut-o de oaie, de ce să nu dăm vina pe profesorii corigenţi. Îi invit pe cei de la ştiri la titularizare.

Bineînţeles că ori copie un profesor, ori notele sunt proaste – exemplele încep cu cei de la Religie. Aş fi curioasă dacă Andreea Esca a deschis din curiozitate subiectul de titularizare la religie. Înainte de a fi de acord să prezinte la ştiri notele profesorilor. De parcă elevii de la bac, au căzut din cauza religiei!

M-am uitat la subiecte. Ce ar fi trebuit să scrie candidatii:

1. Totul despre Arie şi învăţătura lui greşită despre Iisus Hristos + dioprosopismul lui Nectarie. (Ambele erezii hristologice, de altfel acest tip de erezii necesită o amplă prezentare.) Şi tot aici: hotărîrile dogmatice de la 3 Sinoade Ecumenice, ultimul fiind despre iconoclasm – greu de rezumat intr-o pagina. Tot la primul subiect: TOTUL despre nădejde – patru subpuncte

2. Începuturile vieţii crestine pe teritoriul ţării noastre:
a. Dovezile paleocrestine din Transilvania;
b. Dovezile paleocrestine din Dobrogea;
c. Episcopia Tomisului.

Cam cîteva pagini şi aici. Plus mai un subiect, deloc simpluţ şi scurtuţ, despre Sf Tradiţie şi Sf Scriptură – despre care am scris azi un articol ce va apărea în Timpul de vineri. Menţionez că m-am referit doar la raportul dintre ele şi la aportul celei dintîi la cea de pe urmă. (f greu m-am încadrat într-o pagină)

Recunosc că am avut şi neşansa să cunosc profesori slab pregătiţi sau deloc pregătiţi în peregrinările mele prin învăţămînt, însă subiectele ce se dau la titularizare sunt o ruşine pentru cei care le gîndesc.

Ultima dată cînd am fost într-un astfel de concurs nu am luat nici măcar 9 (am avut 8,9). Am fost a doua pe judeţ şi pentru nota asta – care nu mi se pare nici acum grozavă – am scris 21 de pagini. Nici măcar nu am avut timp să tuşesc. Nu am folosit nici o ciornă. De cînd am primit subiectul am scris fără să ridic ochii din foaie. Şi am luat 8,9. (recunosc că urăsc partea de metodică , deşi am rezolvat-o şi pe aia).

Şi totuşi, deşi cei de la ştirile protv încep întotdeauna cu oile din curtea Bisericii, la cele mai importante ştiri ale zilei nu au spus nici un cuvânt despre moartea părintelui Arsenie Papacioc care  pe lîngă faptul că a fost un far al Ortodoxiei, a fost şi victimă a comunisului. (E drept că au postat pe siteul lor, pentru toţi cei care citesc ştirile la net). A fost prima dată în viaţă cînd am urmărit ştirile de la un capăt la altul, am suportat chiar şi reclamele, doar ca să văd dacă dau ştirea asta sau nu.

Ei bine, am văzut-o pe gagica lui Năstase. Mişto, nu?

Pînă la urmă, asta ne reprezintă în momentul de faţă: nu martirii neamului, ci ţoapele care apar în ştiri – pe foaie sau pe sticlă.

Nu mai pot spune decât atît: România – înainte! că-nainte era mai bine. RUŞINE!

o poză dedicată părintelui Arsenie:

o rîndunică pregătită să îşi lase cuibul şi să zboare – poză făcută de mine acum 10 zile

PS. După ce au dat-o la ştiri pe o profesoară de civică doar de dragul dezacordului ei, s-au grăbit să-şi îndeplinească şi ei norma anunţîndu-ne că pentru MAI se pregătesc “alţii serii de candidaţi”.

prima călătorie din mai: de veghe în lanul de rapiţă

10 zile în germania. vremea a ţinut cu noi.

ne-am plimbat mult, ne-am jucat, ne-am odihnit

plimbări pe lîngă dunăre

şi mai ales o inspirată evadare în rapiţă:

nu prea siguri

apoi am prins curaj. chiar dacă nu se poate demonstra, jacob e acolo

sandu a pornit şi el înspre jacob. deci se poate demonstra

apoi am strigat: mîinile sus!

victorie!

eu şi românia

(mi-a dat Cătălina George o leapşă: de ce mă simt român-că. Vreau să o dau mai departe soţului meu, cumnatului şi naşului. să vă văd! )

În primul rînd – şi ştiu că am mai spus asta undeva – cred cu convingere ca eu sunt rezultatul geneticii, mediului, culturii de care am avut parte. Nu spun că nu s-ar fi putut mai rău sau mai bine, dar eu sunt un om mulţumit de viaţă şi de mine. Nu mă refer la autosuficienţă, ci la faptul că mă bucur de viaţa mea. De familia mea. De Tomeşti cu toate pădurile lui. Sigur că nici insulele din Grecia nu sună prost, plus că acolo aş fi fost tot ortodoxă. (Eu ca microcosmos mă raportez la lectiile de istorie în care învăţam factorii importanţi în geneza şi dezvoltarea poporului român, unde religia ocupa un loc important .)

Dar cine ştie cum aş fi gîndit în germană sau indiană sau coreeană.

Eu, Moni Stănilă, aş fi fost cu siguranţă alt subiect uman într-o altă cultură. Din cauza asta nu pot să înţeleg nici rostul nici importanţa întrebărilor de genul: de ce m-am născut în România? (De ce nu?)

Nu mi-e ruşine că sunt româncă:

-nu mă identific cu românii despre care se spune că fac ţara de ruşine

- nu mă identific cu proasta conducere a acestei ţări

- nu confund statul cu ţara (trebuie să înţelegem clar: ţara e vaca de muls, statul o călăreşte)

- nu mă identific nici măcar cu Brîncuşi sau Cioran

- nici măcar cu Nadia sau Hagi

- absolut deloc cu Dracula

- nu consider că eu, ca persoană umană, sunt rezultatul salariului de rahat pe care îl am

Deci, mă simt româncă pentru că SUNT – şi cînd spun sunt mă refer la cel mai profund sens al acestui verb, la fiinţa mea. Un SUNT mult mai puternic (filosofic, dacă vreţi) decît EXIST. Şi masa există, sau laptopul la care scriu acum. Cînd spuun EU  SUNT, e conştientizarea mea reflexivă. Dumnezeu, cînd i s-a arătat lui Moise pe munte într-un rug de foc, i-a răspuns acestuia la întrebarea cine eşti cu: “Eu sunt cel ce sunt” (Ieşirea, 3; 14). Sigur că eu nu mă refer la mine cu aceeaşi forţă. Starea mea nu e din veşnicie şi îşi are izvorul din Altcineva, pe cînd Dumnezeu e stare pură şi absolută- existînd din veşnicie prin El Însuşi.

Aşa, scuze, cred că am sărit calul. Să revin:

Sunt româncă şi asta nu se va schimba, nici măcar nu m-ar bate gîndul. Nu am nici o problemă cu asta. Nu aş fi vrut să fiu alt om.

Nu spun că aş vrea să mă plantez în faţa blocului la Tomeşti sau că m-aş lega cu lanţuri în România. Aş fi în stare oricînd să plec. Îmi place să călătoresc. Aş vrea să văd toată lumea. Mai puţin America.

Nu îmi doresc să văd America şi: Mulţam , Doamne, că nu m-ai născut în America aia enervantă şi infatuată care consumă jumătate din resursele planetei, mulţam că mi-s de la Tomeşti unde mă simt fain! Că am părinţii pe care îi am, surorile şi nepoţii. Mulţam că mi-s la Chişinău acum, chiar dacă e enervant că plouă de cîteva zile!

vine iepuraşul???

Nu vine nici un iepuraş!

Eventual unul congelat.

De unde a apărut tradiţia asta cu iepuraşul care aduce cadouri de Paşti, habar nu am. Tind să cred că e o găselniţă cu două targeturi.

1. comercial

2. de minimalizare a sărbătorilor creştine. – asta pe de o parte pentru că atrage copiilor atenţia de la cea mai mare şi luminoasă sărbătoare creştină, punînd pe acelaşi plan Jertfa şi Învierea cu obţinerea cadourilor de la un personaj numit Iepuraşul (parcă ar fi nume de cod pentru turnători); iar pe de altă parte pentru că încearcă să se apropie de obiceiul Crăciunului  de a da daruri pruncilor – icoanele lui Hristos în lume, dar care are şi o funcţie anamnetică: de rememorare a gestului magilor.

Deci, ce e cu iepuraşul? Vine? Nu vine!

Un alt aspect hilar este apariţia puilor de găină în felicitările de Paşti.

Stau drăguţii de ei, pufoşi şi galbeni, lîngă ouăle vopsite, parcă anume să te gîndeşti la oul dogmatic al lui Barbu.

Mie mi se cam taie pofta de ouă cînd văd felicitările alea. E ca şi cum, virtual, ai păpa puişorii galbeni de vii. Adică mi-i aşează lîngă “uterul” din care ei se nasc. (Am auzit că undeva prin ţările arabe e o specialitate din capră: iedul nenăscut gătit în uter – cam asta îmi sugerează mie felicitările de Paşti.)

Nota bene: Antonia, o să primeşti un cadou de Paşti, nu va fi de la iepuraş, dar îl vei primi pentru că Învierea Domnului trebuie să fie motiv de bucurie. Şi va spori Dana bucuria ta cu un cadou micuţ.

Aşa că, un altfel de “felicitare” tuturor:

(lucrare de Ligia Seculici)

PS. Vreau să adaug ceva cu drag. Am citit o poveste frumoasă în dimineaţa asta despre pofta de viaţă şi cheful de moarte, nu voi da alte detalii fiindcă ştiu eu de ce

Daaaaaaaar,  nu m-am putut abţine, citind postarea, să nu mă gîndesc ce verişor mi-aş dori să mă viziteze la spital în ultima clipă a vieţii mele; ce verişor ar putea să îmi facă inima să ardă de conştientizarea morţii, de forţa vieţii, făcînd din cele două una, o promisiune din viaţă, o trecere din moarte, şi convinsă că nimeni nu se va supăra am hotărît:

Nu vine iepuraşul! Să vină Verişorul!

bonus: pitonci

azi e ziua lui Sandu. eu m-am reinstalat pe moscovei, în timp ce pe el îl mai aşteaptă o zi suedeză. pe drum am ascultat-o non-stop pe o bunicuţă povestind şoferilor despre emisiuni politice, intro-ul fiind totdeauna acelaşi: am privit în profunzime emisiunea lui…

dar cînd am intrat pe uşă şi mi-am găsit busuiocul sănătos, am uitat de greutăţi.

(să ştii ca au înflorit toate tufele de lîngă bloc!)

mă voi folosi de blog ca să îl conving să nu sufere după copacii suedezi, atît de frumoşi – cum se poate vedea aici.

trebuie să afle că încă nu a văzut pădurile mai ascunse ale Tomeştiului – e drept că nemuşchioase.

.

pentru că e ziua lui şi avem din nou aceeaşi vîrstă , o să îi dau bonus nişte ciuperci. ştiu că îi plac.

deci încep cu bonusul:

.

acum prezint copacii:

.

.

nu în ultimul rînd pădurea

.

să nu uit. un fel de poem cu pomi daţi oamenilor pe care nu îi iubesc. din cauza asta Sandu nu a primit pom în poem

în ziua în care m-am născut

am plantat o pădure de fag

dedicată

celui dintîi născut

.

fiecare copac are un nume

şi o secure

.

le-am pictat frunze roşiatice

şi le-am prins clopoţei în fiecare

capăt de ramură

.

apoi i-am selectat pe mărimi şi vîrstă

şi i-am făcut cadou

.

oamenilor pe care nu i-am întîlnit

cu care nu m-am iubit

cărora nu le-am strigat nici măcar

înjurături de mamă

.

în pădurea mea nu există nici un fag

pentru tine

nici un rîu cu numele tău

acolo unde ochii mei sunt la fel deschişi sau închişi

am plecat deja de la tomeşti. în urma mea ploaie.

m-am chiorît cu greu în beznă cînd a pornit microbusul după “silueta” lu’ ticu.

antonia şi dana încă dormeau.

pe drum am ascultat muzică şi am privit în gol.

un drum lung încă mă aşteaptă. (pînă la clopotul din vale, mai e cale lungă )

e un proverb “nu vezi pădurea din cauza copacilor”. la mine a fost pe dos. dar zilele mele acasă, deşi puţine, au fost deosebite.

nu am mai citit pe rupte ca astă iarnă.

am scris lucruri mici. din care vreau să cos lucruri mai mari.

am scris despre război – conform planului , despre minute. mi-am dedicat un timp frumos şi un pom la valea izvorului.

am vorbit la telefon cu iuli şi am analizat împreună zicala “doar Dumnezeu ştie ce vrei”. Am decis că e motivată (zicala).

cînd am ajuns la timişoara m-a sunat mami. îi părea rău că am plecat. şi mie.

un lucru mic pregătit pentru croitorie:

.

apropie-te

aşează-te

vom vorbi acum

despre noi

 

tu treci prin copaci

eu trec peste ei

 

şi pasul meu e zborul cocorilor

.

şi o senzaţie

(un ps. cititorilor mei: s-a încheiat perioada de hibernare a blogului. sper să reuşesc să spun cîte ceva pe aici, să nu vă plictisesc cu nimicuri )

 

ghiocei uriaşi, cireşi bolnavi şi alte povestiri

deşi mi-a părut rău că nu am reuşit să ajung la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba, acasă toate au fost minunate.

duminică nu spun unde am fost, dar puteţi vedea picături şi, mai ales, veţi vedea roadele mărunte ale călătoriei mele:

.

.

.

. şi azi….

.